Decizia nr. 377/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 678/2014 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Deciziei de sancționare nr. 404 din 03 octombrie 2013, obligarea pârâtei la repunerea sa în funcția din care a fost temporar retrogradat și plata diferențelor de drepturi salariale care i s-ar fi cuvenit în perioada în care a fost retrogradat din funcție.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința nr. 678 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței nr. 678 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a, declarat recurs reclamantul A., susținând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, au fost învederate instanței următoarele: 3.1.În privința primei cauze de nulitate reprezentată de întemeierea sancțiunii pe fapte care nu au fost circumstanțiate din punct de vedere al datei la care ar fi fost săvârșite, instanța de fond, la nivel declarativ, a admis faptul că „într-adevăr, în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 1344/2007, sesizarea se formulează în scris și trebuie să cuprindă descrierea faptei care constituie obiectul sesizării și data săvârșirii acesteia”. În mod greșit însă instanța a apreciat că reclamantul nu a fost sancționat pentru vreo altă faptă decât cele din 06 iunie 2013. Astfel, atât Raportul Comisiei de disciplină, cât și decizia de sancționare sunt elocvente asupra faptului că la sancționarea reclamantului au fost avute în vedere toate faptele sesizate, și cele din 06 iunie 2013, dar și cele a căror dată a săvârșirii nu a fost niciodată menționată. În aplicarea corectă a legii, instanța de fond avea obligația de a stabili dacă toate faptele reținute în raport erau susceptibile de a forma temei al sancțiunii, iar în măsura în care ar fi existat asemenea fapte (precum cele generice, cu privire la care nu se știa data săvârșirii), să constate nulitatea actului de sancționare. În mod evident, potrivit textelor din H.G. nr. 1344/2007, reclamantul nu putea fi sancționat pentru fapte a căror dată de săvârșire nu este cunoscută sau precizată. Logica textului de lege este aceea de a pune în valoare dispozițiile legale privind decăderea angajatorului, după trecerea unui termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, din atributul de a mai dispune sancționarea disciplinară. Acesta este și motivul pentru care art. 29 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1344/2007 impune ca faptele cu privire la care nu este prevăzută data săvârșirii, să fie clasate. 3.2. În privința celei de a doua cauze de nulitate, reprezentată de neindicarea în decizie a instanței la care decizia poate fi contestată, instanța de fond a motivat inexistența motivului de nulitate, întrucât „în cuprinsul deciziei (la art. 3) s-a indicat instanța la care poate fi atacată decizia, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate”. Această apreciere este nefondată, întrucât art. 3 din decizie nu menționează instanța la care poate fi contestat actul administrativ, ci indică următoarele: „prezenta decizie de sancționare poate fi contestată la instanța de contencios administrativ în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ 554/2004”. Art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007 prevede că, „sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu: e)instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară”. Reglementarea se regăsește și în C. muncii, la art. 252 alin. (2) lit. f), iar în speța de față, în mod evident, decizia de sancționare nu indică instanța competentă să soluționeze contestația. Cel mult, se poate admite că art. 3 din decizie indică textul de lege în baza căruia contestatorul, lecturându-l, poate stabili instanța la care să introducă acțiunea. Or, nu acesta este beneficiul pe care legea îl reglementează în favoarea funcționarului public. Dreptul că, expres prevăzut de lege sub sancțiunea nulității absolute este că în cadrul deciziei de sancționare să îi fie indicată instanța (sau instanțele, dacă sunt mai multe) căreia să i se adreseze. Dreptul său nu este acela de a-i fi indicat textul de lege în baza căruia să stabilească el însuși instanța competentă. O astfel de interpretare a legii lipsește de orice fel de conținut, de orice eficiență, prevederea de la art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007. Argumentarea dată de instanța fond nu poate fi primită și pentru că, ambele texte (atât art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007, cât și art. 252 alin. (8) 2 ) lit. f) C. muncii) stabilesc sancțiunea nulității. Întrucât textul de lege prevede nulitatea absolută și reglementează un drept al salariatului, norma legală este de strictă interpretare și aplicare. În consecință, nu poate fi primită o interpretare permisivă, în sensul că menționarea în decizie a coordonatelor legislative, în baza cărora reclamantul ar fi putut determina instanța competentă ar înlătura nulitatea absolută. Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței nr. 678 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul anulării Deciziei de sancționare nr. 404 din 3 octombrie 2013, obligării intimatei la repunerea în funcția din care temporar s-a dispus retrogradarea și la plata diferențelor de drepturi salariale care i s-ar fi cuvenit reclamantului în perioada cât a fost retrogradat din funcție.

Apărările formulate în cauză; Intimata B. a solicitat, prin întâmpinare, constatarea nulității recursului, pe motiv că dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. (art. 488 din N.C.P.C.). Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, apreciind că sentința civilă nr. 678 din 26 februarie 2014 este temeinică și legală, având în vedere că Decizia de sancționare nr. 404 din 03 octombrie 2013 a fost emisă ca urmare a parcurgerii procedurii legale aplicabile funcționarilor publici, respectiv a cercetării și concluziilor stabilite de Comisia de disciplină din cadrul B.

Procedura derulată în recurs; În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. (2010), magistratul asistent a întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în care a constatat că recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din data de 3 martie 2015 s-a dispus comunicarea raportului, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La data de 20 octombrie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 16 februarie 2016, cu citarea părților. Pentru a dispune în acest sens, s-a constatat că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute de lege, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și că recursul nu este vădit nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Litigiul dedus judecății vizează exercitarea controlului de legalitate asupra Deciziei nr. 404 din data de 3 octombrie 2013 emisă de B. prin care reclamantului A., director executiv al C., i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de 9 (nouă) luni, respectiv retrogradarea din funcția publică de conducere de director executiv al C. Ilfov în funcția publică de conducere de șef serviciu gradul II de salarizare, gradația 5, clasa 76 de salarizare, al Serviciului Beneficiu de asistență socială, programe de servicii sociale, incluziune socială, egalitate de șanse din cadrul C. Hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, se bazează pe interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei, respectiv a dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (3), art. 77 alin. (1) și alin. (2) lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și art. 12 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 7/2004 privind codul de conduită al funcționarilor publici, republicată. Referitor la critica ce vizează nulitatea deciziei de sancționare, pe motiv că sancțiunea disciplinară a fost întemeiată pe fapte care nu au fost circumstanțiate din punct de vedere al datei la care ar fi fost săvârșite, Înalta Curte constată că este neîntemeiată. Astfel, în sensul celor reținute de prima instanță, se observă că în cuprinsul sesizărilor înregistrate la B. sub nr. 9325 din 19 iunie 2013 și nr. 10110 din 05 iulie 2013, formulate de doamna D., în calitate de funcționar public în cadrul C. Ilfov, a fost circumstanțiată cel puțin o faptă, respectiv cea din data de 06 iunie 2013, prin indicarea datei săvârșirii acesteia. În aceste condiții, Comisia de disciplină nu putea dispune clasarea sesizărilor, potrivit art. 29 alin. (1) lit. b), rap, la art. 28 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, cu modificările și completările ulterioare. Împrejurările constatate de Comisia de disciplină, pe baza probatoriului administrat în cauză, și menționate în cuprinsul Raportului, în sensul că nu numai în data de 06 iunie 2013 reclamantul a avut un comportament neadecvat atât la adresa funcționarului public D., cât și a altor angajați, că acest comportament s-a reflectat în timp, în mai multe împrejurări și față de mai mulți angajați, au fost avute în vedere la stabilirea și individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, fără a se putea reține că această sancțiune a avut drept temei și fapte menționate generic în cuprinsul sesizărilor adresate autorității pârâte. În ceea ce privește critica ce vizează nulitatea deciziei de sancționare, pe motiv că nu a fost indicată instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară, potrivit art. 50 alin. (3) lit. e) din H.G. nr. 1344/2007, susținerile recurentului sunt neîntemeiate întrucât în cuprinsul deciziei este înscrisă mențiunea „Prezenta decizie de sancționare poate fi contestată la instanța de contencios administrativ în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004”. Fiind vorba de materia contenciosului administrativ în care legea instituie o competență teritorială alternativă, nu era posibilă indicarea în concret a instanței la care poate fi contestat actul administrativ, alegerea acesteia revenind reclamantului. În plus, nu se poate reține existența unei vătămări în dreptul reclamantului de a fi informat corect și complet cu privire la instanța la care poate fi contestată sancțiunea disciplinară, atât timp cât instanța sesizată, respectiv Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, este competentă material și teritorial în soluționarea cauzei, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că urmează să dispună, în temeiul art. 496 din același act normativ, respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.