ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2017

Prin decizia nr. 890 din data de 25 mai 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 372 din data de 3 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, formulată de revizuentul A.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că revizuentul a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 372 din data de 3 octombrie 2016 a Curții de Apel București, în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciind că prin decizia atacată se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3960 din data de 14 aprilie 2016 pronunțate în dosar nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Examinând admisibilitatea revizuirii în raport de dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., instanța a apreciat că, în speță, condiția triplei identități caracteristică lucrului judecat nu se regăsește între pricinile în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice.

Astfel, a constatat că în procesul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere, reclamantul A. a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate că în datele de 20 și 21 iulie 2010 a desfășurat raporturi juridice de muncă pentru pârâtă și să i se elibereze o adeverință în acest sens, să i se comunice de către pârâtă, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, pontajul pentru avans salarii întocmit pentru luna iulie 2010, cererea de angajare în funcția de referent economic, lista de plată a salariilor și să se constate caracterul fals al înscrisurilor intitulate "stat de plată salarii pe luna iulie 2010" și "foi colective de prezentă-pontaje" întocmite pentru lunile iunie și iulie 2010.

S-a reținut că, în procesul în care s-a pronunțat prima hotărâre, respectiv sentința civilă nr. 3960 din data de 14 aprilie 2016 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. , să se constate dreptul său de a-i fi încheiat contract individual de muncă începând cu data de 19 iulie 2010, să fie obligată pârâta la întocmirea în formă scrisă a unui astfel de contract începând cu data de 19 iulie 2010, să fie obligată pârâta să-i întocmească în formă scrisă fișa postului pentru funcția de referent economic începând cu data de 19 iulie 2010, anularea adeverinței din data de 17 martie 2015 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi adeverințe pentru perioada 28 iunie 2010-21 iulie 2010, cu privire la raporturile juridice desfășurate între părți în perioada 28 iunie 2010-21 iulie 2010.

Înalta Curte a constatat că, din analiza comparativă a elementelor celor două cereri deduse judecății, rezultă că nu există identitate de obiect și cauză în sensul dispozițiilor 1201 C. civ., la care se raportează motivul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

A arătat că nu există identitate de obiect între cele două procese purtate între părți, sub aspectul pretenției vizând desfășurarea raporturilor de muncă dintre părți în zilele de 20 și 21 iulie 2010, acest petit formând numai obiectul procesului în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 372 din 3 octombrie 2016 supusă revizuirii, nu și al celui în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3960 din 14 aprilie 2016 a Tribunalului București.

Sub aspectul pretenției vizând eliberarea unei adeverințe cu privire la raporturile de muncă dintre părți din 20 și 21 iulie 2010, care se regăsește în cererile din ambele procese, a apreciat că nu există identitate de cauză juridică între cele două procese.

Astfel, a reținut că, în litigiul soluționat prin decizia supusă revizuirii, petitul principal al cererii reclamantului l-a constituit solicitarea de a i se recunoaște că în zilele de 20 și 21 iulie 2010 a desfășurat raporturi de muncă cu pârâta în baza derulării contractului de muncă inițial, în timp ce în litigiul soluționat prin sentința Tribunalului București, petitul principal al cererii reclamantului l-a constituit solicitarea de a i se încheia un nou contract de muncă începând cu data de 19 iulie 2010.

S-a mai constatat că petitul privind obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe cu privire la raporturile de muncă dintre părți din 20 și 21 iulie 2010, care se regăsește în cererile din ambele procese, este accesoriu fiecăruia dintre petitele principale, anterior menționate.

Prin urmare, a apreciat că fundamentul pretenției în discuție este diferit în cele două procese, într-unul rezidă în contractul inițial de muncă, în celălalt într-un nou contract de muncă în continuarea celui dintâi.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare revizuentul A., în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii contestate, dispunerea rejudecării revizuirii și constatarea nulității hotărârii supuse revizuirii, cu consecința anulării acesteia, fără cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor contestație în anulare formulate în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul, în esență, a susținut nelegalitatea citării sale la o instanță pe care a apreciat-o ca fiind necompetentă legal, nealcătuită legal și neînvestită legal să judece și să soluționeze cauza.

Raportat la dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a invocat lipsa competenței legale a instanței în soluționarea cauzei, instanță care, în opinia sa, a încălcat normele de competență generală, a fost nelegal alcătuită și a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

A mai considerat că instanța a încălcat dispozițiile legale privind normele de competență prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ.

Criticând hotărârea atacată, contestatorul a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a validat decizia instanței de recurs, fără a observa că lipsește cererea de recurs și ignorând actele dosar nr. x/2014 al Curții de Apel București.

A apreciat că, judecând și soluționând cererea de revizuire, instanța a modificat dispozițiile legale și a legiferat pe care judiciară, în condițiile în care cererea de recurs lipsea, iar recursul era inexistent, tardiv și nedeclarat de partea legal împuternicită.

Contestatorul a apreciat că, în cauză, au fost modificate sau ignorate prevederile art. 3 alin. (3), art. 82, art. 83 alin. (3), art. 103, art. 112, art. 133, art. 299, art. 3021, art. 303, art. 306, art. 326 și art. 327 C. proc. civ.

În opinia sa, revizuirea și recursul au fost judecate și soluționate de către instanțe necompetente, cu ignorarea dispozițiilor legale anterior menționate, care sunt exprese și nu opționale.

A mai susținut că instanțele de revizuire și recurs au încălcat principiul separației puterilor în stat și obligațiile constituționale impuse la pronunțarea încheierii de stabilire a competenței prin dispozițiile art. 1 alin. (1), (3), (4) și (5), art. 61 alin. (1) și art. 124 din Constituția României și prin decizii ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A subliniat că, în temeiul acestor dispoziții constituționale, Parlamentul este unica autoritate legislativă a țării, iar judecătorul nu are dreptul legal de a legifera pe care judiciară.

Invocând incidența dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. raportat la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3 din data de 4 aprilie 2011 și nr. 12 din data de 19 septembrie 2011 și la deciziile Curții Constituționale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, nr. 801 din data de 9 noiembrie 2006, nr. 819 din data de 3 iulie 2008 și nr. 68 din data de 27 februarie 2017, a arătat că prin acestea s-a stabilit că numai legiuitorul are prerogativa exclusivă de a reglementa competența instanțelor de judecată și condițiile contestării unei hotărâri judecătorești.

În drept, a invocat dispozițiile legale indicate în cauză, art. 317, art. 82, art. 85, art. 86 alin. (1), art. 87 alin. (1) pct. 2 și 5, art. 88-100, art. 105-107, art. 109, art. 1091, art. 112, art. 129, art. 133, art. 139, art. 159 alin. (1), art. 161, art. 167-169, art. 172-184, art. 255, art. 261, art. 282-316 C. proc. civ., art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 57, art. 61, art. 73-79, art. 124, art. 129 și art. 148 din Constituția României.

Analizând contestația în anulare, în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia se poate obține, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Fiind o cale extraordinară de atac de retractare, aceasta poate fi promovată numai împotriva hotărârilor strict indicate de textul legal și în condițiile expres reglementate de art. 317-318 C. proc. civ.

Așadar, sunt condiții de admisibilitate atât cele referitoare la natura hotărârii ce poate face obiectul căii de atac, cât și cele privind motivele ce pot fi valorificate prin introducerea contestației în anulare.

Contestația în anulare poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 C. proc. civ. - temei de drept invocat și în prezenta cale de atac, ce este îndreptată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțate de o instanță de revizuire - sunt două, și anume când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În speță, prin hotărârea atacată cu contestație în anulare, instanța s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., analizând condițiile de admisibilitate a căii de atac cu care a fost învestită în condițiile art. 323 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care se invocă ca motiv de revizuire existența de hotărâri potrivnice, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice.

Contestatorul A. a invocat incidența motivelor de contestație în anulare prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

Apreciind ca fiind nelegală procedura de citare, contestatorul a susținut necompetența și nelegalitatea alcătuirii și învestirii instanței care a judecat și soluționat pricina, raportat la neregularitățile pe care le invocă cu privire la cererea de recurs formulată în cauză (inexistența acesteia, formularea și motivarea în afara termenului legal a recursului, precum și împrejurarea că nu a fost formulat de nicio parte îndreptățită legal și nici împuternicită legal).

Or, dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au în vedere situația în care procedura de chemare a părții, pentru ziua în care s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit dispozițiilor legii, iar criticile formulate de contestator nu vizează o astfel de neregularitate.

Contestatorul nu susține că nu a fost citat pentru termenul de judecată din data de 25 mai 2017 sau că, raportat la dispozițiile legale care reglementează procedura de citare, a existat vreun viciu cu privire la chemarea sa în fața instanței pentru termenul la care cererea de revizuire a fost judecată, ori o încălcarea a dispozițiilor art. 85 și 107 C. proc. civ. de către instanța care a soluționat pricina.

În plus, se reține că la termenul de judecată din data de 25 mai 2017, contestatorul fost prezent și a formulat concluzii orale în susținerea cererii de revizuire, fără a invoca vreo neregularitate a procedurii de citare, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate prin prezenta contestație în anulare.

Prin urmare, criticile formulate de către contestator în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu pot fi încadrate în motivul de contestație în anulare prevăzut de acest text legal, fiind inadmisibile.

Contestatorul a invocat în susținerea căii de atac promovate și dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost pronunțată de către o instanță necompetentă să soluționeze cauza și nelegal alcătuită.

Prevederile legale la care a făcut referire contestatorul, statuează ca motiv al contestației în anulare pronunțarea hotărârii de către judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În speță, contestatorul, invocând decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Curții Constituționale, precum și dispoziții ale C. proc. civ. și articole din Constituția României, a susținut că instanța a încălcat principiul separației puterilor în stat, a modificat sau a ignorat dispoziții legale și a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin legiferarea pe cale juridică.

Și în susținerea acestui motiv, contestatorul a relevat aceleași neregularități ale cererii de recurs, care, în opinia sa, au determinat pronunțarea hotărârii de către o instanță necompetentă să soluționeze cauza.

Însă, aceste afirmații dezvoltate cu titlu de motive ale contestației în anulare nu pot fi încadrate în ipoteza reglementată de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., invocat ca temei de drept, întrucât nu vizează în concret încălcarea unor dispoziții de ordine publică privitoare la stabilirea competenței instanței în soluționarea cererii de revizuire, iar simpla enumerare a unor dispoziții legale, fără a se arăta în ce mod au fost încălcate acestea, nu este de natură a atrage încadrarea criticilor în textul de lege invocat de parte.

În plus, competența de soluționare a cererii de revizuire, potrivit dispozițiilor art. 323 alin. (2) C. proc. civ., aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță mai mare în grad față de instanțele care au pronunțat hotărârile invocate a fi potrivnice de către revizuent.

Având în vedere că obiectul prezentei căi de atac este reprezentat de hotărârea pronunțată în revizuire, Înalta Curte nu poate primi criticile contestatorului referitoare la soluționarea recursului declarat în cauză.

Având în vedere cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că cele invocate de către contestator drept motive ale contestației în anulare nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre cazurile legale invocate, expres și limitativ prevăzute de lege, pentru care părțile au deschisă această cale extraordinară de atac de retractare și va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 890 din data de 25 mai 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosar nr. x/2016.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2017.