ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2017

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/59/2015 la data de 11.02.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, obligarea acestuia la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al reclamantei nr. 2298 din 8.10.2014, cu cheltuieli de judecată. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 100 din data de 22.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoralul General al Poliției Române. 1.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și admiterea acțiunii, obligarea pârâtului la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al reclamantei nr. 2298 din 8.10.2014, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Recurenta a arătat, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., faptul că prima instanță a dispus respingerea cererii de chemare în judecată invocând motive contradictorii. În concret, prima instanță a decis că nu este întemeiată cererea sa, societate specializată de pază și protecție de a-i încadra pe agenții de pază și de securitate atât prin contracte de muncă, cât și prin contracte civile de prestări de servicii, considerând că are obligația de a încheia cu aceștia exclusiv contracte de muncă. Dar, în mod contradictoriu, prima instanță a reținut că sunt întemeiate susținerile recurentei în sensul că agenții de pază și agenții de securitate desfășoară o profesie liberă având aptitudinea de a presta aceste servicii atât în mod independent, cât și ca salariați, conform reglementărilor cuprinse în Legea nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanță a încălcat dispozițiile Legii nr. 200/2004 pe care, în mod greșit, nu le-a coroborat cu dispozițiile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor și ale H.G. nr. 301/2012 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cărora le-a dat o interpretare eronată. Astfel, se arată că prima instanță a înlăturat, fără explicații, din soluționarea cauzei, dispozițiile art. 1 alin. (1<SUP>1</SUP>) și art. 3 alin. (2<SUP>2</SUP>) din Legea nr. 200/2004, care conferă agenților de pază și de securitate dreptul de a-și exercita profesia atât în calitate de salariați, adică prin încheierea de contracte individuale de muncă, cât și independent, adică prin încheierea de convenții civile de prestări servicii. De asemenea, prima instanță a înlăturat și înscrisurile emise în acord cu dispozițiile Legii nr. 200/2004, prin care recurenta a probat că agenții de pază și de securitate pot fi înregistrați fiscal ca realizând venituri din profesii libere, ceea ce dovedește că organele fiscale recunosc dreptul acestora de a-și desfășura activitatea și prin convenții civile de prestări de servicii, nu doar prin contracte de muncă, așa cum a apreciat prima instanță. Mai mult, prima instanță a pronunțat sentința recurată pe baza interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a acestei legi. În concret, prima instanță a considerat că recurenta are obligația de a încheia cu agenții de pază și de securitate exclusiv contracte de muncă, invocând, pe de o parte, faptul că Legea nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 folosesc noțiunea de "angajator" și, pe de altă parte, că art. 5 alin. (2) din "Modelul regulamentului de organizare și funcționare al societății specializate de pază și protecție", întocmit de pârâtul I.G.P.R., îi impune să folosească în activitatea pe care o desfășoară "numai personal propriu angajat", considerând că acest "Model" respectă prevederile Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012. Deși Legea nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 folosesc, referindu-se la societățile de pază și protecție, noțiunea de "angajator", nici unul din aceste acte normative nu impune obligația acestor societăți (cum este și cazul recurentei) de a-i încadra pe agenții de pază și de securitate exclusiv prin contracte le muncă, așa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, înainte de a fi abrogată de H.G. nr. 301/2012; H.G. nr. 1010/2004 prevedea (înainte de a fi abrogată), în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1, că pentru obținerea licenței de funcționare, societățile specializate de pază și protecție trebuiau să depună (la inspectoratul județean de poliție) regulamentul de organizare și funcționare cu menționarea condițiilor de angajare, cu respectarea legislației muncii și a prevederilor Legii nr. 333/2003. În schimb, H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, abrogând H.G. nr. 1010/2004, nu a mai preluat prevederea precitată, întrucât contravenea atât Legii nr. 200/2004, cât și Legii nr. 333/2003, care nu a condiționat niciodată societățile specializate de pază și de protecție să încheie cu agenții de pază și de securitate exclusiv contracte de muncă. Astfel, art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 prevede că pentru obținerea licenței de funcționare, societățile specializate de pază și protecție trebuie să depună (la inspectoratul județean de poliție) regulamentul de organizare și funcționare întocmit cu respectarea modelului pus la dispoziție de Inspectoratul General al Poliției Române, adaptat specificului societății. Aceste prevederi sunt destinate punerii în aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 care enumera, printre condițiile de obținere a licenței de funcționare, și pe aceea a prezentării regulamentului de organizare și funcționare a societății. Deci, de lege lata, nici Legea nr. 333/2003 și nici H.G. nr. 301/2012 nu impun societăților specializate de pază și protecție să menționeze în regulamentele de organizare și funcționare condițiile de angajare, cu respectarea legislației muncii, așa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 înainte de a fi abrogată, explicația fiind aceea că voința legiuitorului nu este de a obliga societățile comerciale să încheie cu agenții de pază și de securitate exclusiv contracte de muncă, conferindu-le libertatea de a încheia orice alte convenții civile, cu respectarea legii. Din acest motiv, Legea nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 nu califică relația dintre societățile specializate de pază și protecție și agenții de pază ca fiind una exclusiv de muncă, așa cum se menționează expres în cazul pazei proprii - care este însă o formă de pază distinctă de cea realizată prin intermediul societăților de pază și protecție (art. 19 din cadrul Secțiunii a 3-a a H.G. nr. 301/2012). În schimb, Secțiunea a 5-a din H.G. nr. 301/2012, intitulată "Paza și protecția prin societăți specializate de pază și protecție", nu conține prevederea precitată, care nu poate fi aplicată prin analogie întrucât paza proprie este reglementată de Legea nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 distinct de paza prin intermediul societăților specializate de pază și protecție. De asemenea, nici Legea nr. 333/2004 nu impune obligația ca agenții de pază și de securitate să se găsească numai în relații de muncă cu societățile specializate de pază și protecție. Prima instanță a ignorat și faptul că, în unele cazuri, recurenta este în situația de a încheia contracte de prestări de servicii pe durate scurte sau foarte scurte (pentru câteva zile sau ore), fiind necesar personal suplimentar; or, în asemenea cazuri, este excesiv să fie obligată să încheie contracte de muncă pentru o zi sau pentru câteva zile. De asemenea, prima instanță a ignorat și faptul că prin obligarea agenților de pază de a încheia exclusiv contracte de muncă, aceștia sunt puși în imposibilitatea de a a-și desfășura profesia în mod independent, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012, agenții de pază pot presta servicii numai prin intermediul societăților de pază licențiate de Inspectoratul General al Poliției Române. Deci, agenții de pază pot profesa numai în cadrul societăților specializate de pază, unde pot avea, potrivit Legii nr. 200/2004, calitatea de salariat, pe baza de contract de muncă, sau de personal liber, pe bază de contract de prestări servicii. Prima instanță a motivat sentința recurată în sensul că art. 5 alin. (1) din Modelul regulamentului de organizare și funcționare întocmit de pârâtul I.G.P.R. impune obligația societăților de pază să încheie cu agenții de pază numai contracte de muncă, considerând că acest Model reprezintă un act administrativ obligatoriu. Ca urmare, recurenta a invocat excepția inexistenței Modelului de regulament, întrucât acesta nu poartă semnătura și ștampila organului emitent, nefiind aprobat printr-un act al conducătorului instituției publice emitente, pe prima filă a acestui Model făcându-se mențiunea că reprezintă un model-cadru elaborat în sprijinul solicitanților de licență în domeniul pazei. De asemenea, acest Model de regulament nu a fost publicat în Monitorul Oficial, motiv pentru care nu-i este opozabil raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. În al doilea rând, dacă s-ar considera că Modelul de regulament, întocmit de pârâtul I.G.P.R., reprezintă un act administrativ normativ, recurenta a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din acest Model de regulament. În motivarea excepției, recurenta a arătat că Modelul de regulament întocmit de pârâtul I.G.P.R., adaugă, prin art. 5 alin. (1), la dispozițiile Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012, în sensul că impune societăților de pază obligația de a-i încadra pe agenții de pază numai prin contracte de muncă, în condițiile în care aceste acte normative nu prevăd o asemenea obligație care, potrivit H.G. nr. 301/2012, subzistă numai în cazul în care paza se realizează sub forma pazei proprii. Or, paza proprie are o reglementare distinctă de paza efectuată prin societăți specializate de pază și protecție În plus, Legea nr. 200/2004 prevede expres că agenții de pază și de securitate desfășoară o profesie liberă, putând să-și desfășoare activitatea atât independent, cât și ca salariați. De asemenea, prima instanță ar fi trebuit să înlăture prevederile art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament și pentru că acestea încalcă, în ce-i privește pe agenții de pază și de securitate, libertatea muncii și a prestării serviciilor, iar în ce privește societățile de pază, libertatea economică și de desfășurare a activităților comerciale, libertăți garantate de art. 41 alin. (1), art. 45 și art. 135 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Constituție; precum și de art. 15 alin. (1) și (2) și art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care pot fi restrânse numai prin lege și în condițiile speciale prevăzute de art. 53 din Constituție și art. 52 alin. (1) din Cartă, nicidecum printr-un act arbitrar al unei instituții publice. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004. 1.

Întâmpinarea Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Romane (IGPR) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Instanța de fond a stabilit în mod corect faptul că în conformitate cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 935/2007 privind stabilirea modelului echipamentului pentru agenții de pază care își desfășoară activitatea în cadrul societăților specializate de pază și protecție, "uniformele de serviciu, de intervenție sau de protecție se stabilesc de către fiecare angajator, astfel încât, prin croială și culoare, acestea să nu prezinte o asemănare evidentă cu articolele de echipament ale autorităților publice, de natură să creeze confuzii. Descrierea articolelor de echipament este cuprinsă în regulamentul de organizare și funcționare al societății, care se aprobă odată cu licențierea acesteia. Orice modificare ulterioară a articolelor de echipament este supusă aprobării lectoratului General al Poliției Române prin actualizarea regulamentului de organizare și funcționare." Art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, dispune că "în vederea obținerii licenței de funcționare pentru a desfășura activități de pază și protecție, reprezentantul legal al societății trebuie să depună la inspectoratul de poliție județean competent sau la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, pe bază de opis, următoarele documente: a) … ; b) regulamentul de organizare și funcționare, întocmit cu respectarea modelului pus la dispoziție de Inspectoratul General al Poliției Române, adaptat specificului societăți". Modelul-cadru pus la dispoziție de I.G.P.R. precizează, la art. 5 alin. (1) faptul că societatea prestează servicii de pază și protecție folosind numai personal propriu angajat. Această prevedere derivă din obligațiile legale stabilite prestatorilor de servicii de pază în sensul că aceștia pot folosi în activitățile specific numai personal propriu angajat în funcția de agent de securitate, cu respectarea condițiilor stipulate la încadrare, potrivit vederilor art. 21 alin. (1) și art. 34-37 din Legea nr. 333/2003 republicată, coroborate prevederile art. 41 din H.G. nr. 301/2012. În referire la conținutul art. (5) din R.O.F.-ul societății, recurentul dorește să includă faptul că,, societatea prestează servicii de pază și protecție folosind personal propriu angajat, personal detașat de la alte societăți, personal pus la dispoziție cu contract de punere la dispoziție, profesii liberale sau persoane fizice autorizate, pe a de contract de prestări servicii, în conformitate cu prevederile legislației în oare", aspect ce contravine, în mod evident, prevederilor legale. În acest context, solicitarea referitoare la aprobarea ROF-ului a fost restituită de I.P.J. Caraș-Severin, ca unitate inițiatoare, pentru refacerea acestui Regulament. În conformitate cu dispozițiile art. 411 coroborat cu art. 223 C. proc. civ., intimatul a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților. 1.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat. În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele: Nici art. 21 alin. (1) și art. 34-37 din Legea nr. 333/2004 și nici art. 41 din H.G. nr. 301/2012 nu conțin o prevedere similară celei menționate în art. 5 alin. (1) din Modelul de Regulament, și anume aceea că societatea prestează servicii de pază și protecție folosind numai personal propriu angajat, care este creația contra legem a intimatului I.G.P.R., ca urmare a aplicării greșite a acestor texte legale. Astfel, deși Legea nr. 333/2004 și H.G. nr. 301/2012 folosesc noțiunea de "angajator", nici unul din aceste acte normative nu prevede obligația societăților specializate de pază și protecție să încheie numai contracte de muncă cu agenții de securitate, așa cum, de lege lata, H.G. nr. 301/2012 (art. 19) impune în cazul "pazei proprii", pe care o reglementează însă distinct de pază exercitată prin intermediul societăților comerciale. Așadar, în realitate, noțiunea de "angajator", folosită de Legea nr. 333/2004 cu referire la societățile de pază și protecție are un înțeles generic, întrucât, în prezent, H.G. nr. 301/2012 nu mai impune societăților specializate de pază și protecție să-i încadreze pe agenții de securitate "cu respectarea legislației muncii", așa cum prevedea H.G. nr. 1010/2004 (în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1) înainte de a fi abrogată prin H.G. nr. 301/2012. În acest sens, art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 301/2012, la care face referire intimatul I.G.P.R., folosește noțiunea de "încadrare" a agenților de securitate la societățile specializate de pază și protecție, iar printre condițiile de "încadrare" menționate de art. 36 din Legea nr. 333/2003 nu este enumerată și obligația încheierii unui contract individual de muncă; explicația constă în faptul că "încadrarea" agenților de pază la societățile de pază și protecție se poate face, așa cum rezultă din Legea nr. 200/2002, și prin contracte de prestări de servicii, nu doar prin contracte de muncă, întrucât această lege conferă dreptul agenților de pază și de securitate să-și desfășoară activitatea și în mod independent, reglementând profesia de agent de securitate ca profesie liberă. 2. Procedura de soluționare a recursului 2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ. În conținutul raportului întocmit în cauză, s-a reținut că cererea de recurs formulată de recurent îndeplinește condițiile de admisibilitate, urmând ca raportul să fie înaintat spre analiză completului de filtru în conformitate cu disp. art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. 2.2. Soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente: Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare și funcționare aprobat de IGPR, excepție invocată de recurenta-reclamantă direct în recurs, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Conform art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament: "Societatea prestează servicii de pază și protecție folosind numai personal propriu angajat." Recurenta a susținut că acest articol adaugă la dispozițiile Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012, în sensul că impune societăților de pază obligația de a-i încadra pe agenții de pază numai prin contracte de muncă, în condițiile în care aceste acte normative nu prevăd o asemenea obligație. Înalta Curte va proceda la interpretarea dispozițiilor celor două acte normative cu forță juridică superioară indicate de recurentă. Astfel, analizând dispozițiile art. 21, 34 și 37 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (1) se referă la "angajarea, pregătirea și controlul personalului"; art. 34 stabilește că "răspunderea pentru selecția, angajarea, nivelul pregătirii, echiparea și dotarea personalului de pază și gardă de corp revine angajatorului"; art. 37 prevede că "angajarea personalului cu atribuții de pază sau gardă de corp se face pe baza atestatului eliberat în condițiile prevăzute la art. 38 și a certificatului de cazier judiciar", "conducătorii unităților prevăzute la art. 2 alin. (1), care dețin secrete de stat sau care desfășoară activități de interes strategic, sunt obligați să solicite și avizul Serviciului Român de Informații, pentru personalul angajat în vederea executării serviciului de pază", "conducătorii unităților prevăzute la art. 2 alin. (1) pot angaja pe durată determinată persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 36 lit. a)-c), dar nu mai mult de 3 luni și doar la prima angajare, cu scopul de a asigura perioada necesară pentru finalizarea procedurilor de angajare și de obținere a atestatului profesional." Mai departe, H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor prevede la art. 19 faptul că "paza proprie a obiectivelor, bunurilor sau valorilor aflate în patrimoniul unităților se organizează și se execută cu personal de pază calificat și atestat potrivit legii, aflat în raporturi de muncă sau de serviciu cu respectiva unitate." De asemenea, sunt importante și prevederile art. 41 din actul mai sus menționat: "(1) Conducătorii unităților și conducătorii societăților specializate de pază și protecție au obligația încadrării personalului cu atribuții de pază sau gardă de corp doar din rândul persoanelor care îndeplinesc condițiile privind pregătirea profesională și atestarea, prevăzute la art. 41 alin. (1) din Lege, cu excepția situației prevăzute la art. 40 alin. (3) din Lege. (2) În vederea angajării în condițiile prevăzute la art. 40 alin. (3) din Lege, persoanele care îndeplinesc condițiile legale dau o declarație pe propria răspundere cu privire la faptul că nu au mai fost angajate ca personal de pază sau gardă de corp." Pentru a se verifica dacă folosirea noțiunilor de "încadrare", "angajat" și "angajator" a fost avută în vedere de legiuitor cu referire la legislația muncii, Înalta Curtea va avea în vedere dispozițiile art. 1 și 2 din Codul muncii, care stabilesc următoarele: "ART. 1 (1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. ART. 2 Dispozițiile cuprinse în prezentul cod se aplică: a) cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România; b) cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă și care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă; c) cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României; d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii; e) ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă; f) angajatorilor, persoane fizice și juridice; g) organizațiilor sindicale și patronale." Or, din folosirea aceleiași terminologii ca cea din cuprinsul Codului muncii, se deduce intenția legiuitorului de a avea în vedere aceleași instituții ale contractului de muncă și ale raportului de muncă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni." Astfel, chiar legea-cadru în materia pazei obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor are în vedere încadrarea agenților de pază cu contract de muncă, neputându-se reține o nelegalitate a Modelului de regulament raportat la actele normative cu caracter superior în baza cărora a fost emisă. În ceea ce privește invocarea Legii nr. 200/2004, care prevede expres că agenții de pază și de securitate desfășoară o profesie liberă, putând să-și desfășoare activitatea atât independent, cât și ca salariați, aceasta are ca obiect de reglementare recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, astfel că indiferent de prevederile sale, nu poate reprezenta temei pentru înlăturarea normelor speciale din cuprinsul Legii nr. 333/2003, lege specială în materia asigurării pazei și protecției. Recurenta a recunoscut faptul că Legea nr. 333/2003 și H.G. nr. 301/2012 folosesc, referindu-se la societățile de pază și protecție, noțiunea de "angajator", dar a invocat faptul că nici unul din aceste acte normative nu impune obligația acestor societăți de a-i încadra pe agenții de pază și de securitate exclusiv prin contracte de muncă, așa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, înainte de a fi abrogată de H.G. nr. 301/2012. Astfel, H.G. nr. 1010/2004 prevedea în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1, că pentru obținerea licenței de funcționare, societățile specializate de pază și protecție trebuiau să depună (la inspectoratul județean de poliție) regulamentul de organizare și funcționare cu menționarea condițiilor de angajare, cu respectarea legislației muncii și a prevederilor Legii nr. 333/2003. În schimb, recurenta a arătat că H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, abrogând H.G. nr. 1010/2004, nu a mai preluat prevederea precitată, întrucât contravenea atât Legii nr. 200/2004, cât și Legii nr. 333/2003, care nu a condiționat niciodată societățile specializate de pază și de protecție să încheie cu agenții de pază și de securitate exclusiv contracte de muncă. Pentru argumentele deja menționate anterior, legate de unitatea de terminologie, Înalta Curte reține că, atât sub imperiul H.G. nr. 1010/2004, cât și sub imperiul H.G. nr. 301/2012, angajarea agenților de pază și de securitate de către societățile de pază și protecție se poate face exclusiv cu contract de muncă conform Codului muncii; opțiunea legiuitorului, de a nu mai face prin H.G. nr. 301/2012 referirea explicită ce a existat în art. 2 alin. (1) lit. k) din Anexa I a H.G. nr. 1010/2004, nu poate duce la concluzia unei modificări a dispozițiilor clare și precise din Legea cadru nr. 333/2003, care nu putea fi modificată prin normele sale de punere în aplicare. Argumentele suplimentare aduse de recurentă cu privire la excepția de nelegalitate și pe fond (în sensul că încalcă, în ceea ce îi privește pe agenții de pază și de securitate, libertatea muncii și a prestării serviciilor, iar în ceea ce privește societățile de pază, libertatea economică și de desfășurare a activităților comerciale, libertăți garantate de art. 41 alin. (1), art. 45 și art. 135 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Constituție; precum și de art. 15 alin. (1) și (2) și art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), nu pot fi reținute, față de aspectul că o eventuală neconstituționalitate sau neconformitate cu reglementările europene din materia drepturilor omului (văzută, deci tot ca o eventuală neconstituționalitate) nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, ci doar de instanța de contencios constituțional; din cercetarea jurisprudenței Curții Constituționale, se constată că nu a fost invocată sau soluționată ca atare o excepție de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 333/2003. Pe de altă parte. Aspectul că, în unele cazuri, recurenta este în situația de a încheia contracte de prestări de servicii pe durate scurte sau foarte scurte, fiind necesar personal suplimentar, iar în asemenea cazuri, este excesiv să fie obligată să încheie contracte de muncă pentru o zi sau pentru câteva zile, reprezintă o împrejurare de fapt, inadmisibilă ca argument în cadrul recursului ce poate conține doar critici de nelegalitate. În ceea ce privește excepția inexistenței Modelului de regulament, ce a fost analizată de instanță ca o apărare de fond și critică de nelegalitate, Înalta Curte reține că nepublicarea nu consittuie motiv de admitere a excepției de nelegalitate. Pe de altă parte, nu se poate reține nici inopozabilitatea acestui Model de regulament, care era opozabil prin trimiterea făcute de lege (art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 făcea expres trimitere la modelul pus la dispoziție de Inspectoratul General al Poliției Române, adaptat specificului societății, model care a și fost avut în vedere de recurentă ca bază pentru întocmirea propriului regulament de organizare și funcționare). Pe de altă parte, nu se poate reține existența obligației publicării, cât timp potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, această obligație este instituită pentru actele administrative cu caracter normativ; or, acest model de regulament, reprezintă un model pentru actul intern al societăților de pază și protecție, deci un act administrativ cu caracter individual, necesar acestor societăți în vederea autorizării conform legii. În concluzie, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare și funcționare aprobat de IGPR și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat faptul că prima instanță a dispus respingerea cererii de chemare în judecată invocând motive contradictorii, Înalta Curte nu poate reține o astfel de critică a sentinței, prima instanță făcând o corectă corelare a dispozițiilor legale, astfel cum s-a reținut deja prin considerentele de mai sus. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare și funcționare aprobat de IGPR, ca nefondată; în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.