ÎCCJ, Decizia nr. 100/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 aprilie 2017, revizuenta SC A. SRL a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 194/27 ianuarie 2017 a aceleiași instanțe, susținând că aceasta este potrivnică Deciziei civile nr. 1020/3 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/2013.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații Statul Român și Administrația Națională Apele Române au formulat întâmpinări, aceasta din urmă invocând excepția tardivității cererii de revizuire, asupra căreia instanța a rămas în pronunțare la termenul din 21 septembrie 2017.

1.2. Soluția instanței de revizuire

Prin Decizia nr. 1285 din 21 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca tardivă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 194 din 27 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta SC A. SRL.

Instanța a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 3 și art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. și cu faptul că, în speță, termenul de la care se exercită revizuirea curge de la data pronunțării hotărârii supuse revizuirii, respectiv de la data de 27 ianuarie 2017, iar revizuirea a fost formulată la data de 13 aprilie 2017, peste termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de revizuire, a declarat recurs revizuenta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 513 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. și solicitând admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate.

Consideră autoarea recursului că soluția instanței de revizuire contravine tuturor hotărârilor definitive prin care s-a verificat dreptul de proprietate deținut asupra bunului imobil în litigiu, lacul B.

Recurentul a susținut, cu referire și la dispozițiile vechiul C. proc. civ. în materie, că modalitatea actuală de calcul a termenului de revizuire, respectiv, de la data pronunțării hotărârii atacate, aplicată de instanță, cu consecința respingerii, ca tardivă, a cererii de revizuire, încalcă, în opinia sa, accesul liber la justiție și dreptul la judecarea procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., prin încheierea din data de 2 aprilie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

Cu toate că recursul nu este întemeiat pe dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., fără a se fi indicat în mod explicit vreunul dintre cazurile de casare reglementate de textul legal specificat, întrucât critica de nelegalitate formulată vizează, în fapt, încălcarea dispozițiilor procedurale privind modul de calcul al termenului de revizuire, aceasta va fi examinată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (5) din codul menționat.

Potrivit textului procedural menționat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurentă nu se circumscrie aspectului de nelegalitate invocat.

Contrar celor susținute de către autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

Cererea de revizuire, astfel cum este reglementată de art. 509 și următoarele din C. proc. civ., trebuie să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac, după distincțiile prevăzute în art. 511 din C. proc. civ.

În speță, cererea de revizuire vizează dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., caz în care, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 din codul menționat, revizuirea se poate exercita în termen de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în cazul de față, de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4, coroborat cu alin. (2) teza finală din C. proc. civ., respectiv de la 27 ianuarie 2017.

Cererea de revizuire a fost formulată la data de 13 aprilie 2017 și, având în vedere natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, reiese că, în mod legal, în raport cu dispozițiile art. 185 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., instanța de revizuire a sancționat nerespectarea acestuia cu decăderea.

Întrucât textul de lege incident prevede expres că termenul de o lună are în vedere data pronunțării ultimei hotărâri, recurenta nu poate pretinde să-i fie calculat acest termen de la o altă dată, respectiv de la data comunicării hotărârii, caz în care s-ar ajunge ca o lex tertiae să reglementeze situația litigioasă.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei, în sensul că această soluție ar încălca accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, întrucât Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 251 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a se asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21.

Examinând constituționalitatea chiar a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de contencios constituțional, în Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 16 noiembrie 2006, a reținut că, având în vedere faptul că prevederile menționate sunt norme de procedură, legiuitorul, în virtutea prerogativelor constituționale prevăzute la art. 61 din Constituție, de unică autoritate legiuitoare a țării, coroborat cu art. 126 alin. (2) din Constituție, a adoptat norme legale care dau expresie prevederilor art. 129 din Constituție și respectă cerințele art. 21 referitor la accesul liber la justiție și la dreptul părților la un proces echitabil.

Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, 470/2012, 655/2014), a constatat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

În considerarea celor expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât susținerile recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1285 din 21 septembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 mai 2018.

Procesat de GGC - GV