ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3774/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, anularea Procesului Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat sub nr. x din 01 octombrie 2012 și a actelor subsecvente acestuia.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1006 din 7 aprilie 2015, a respins excepția de prematuritate.

Totodată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins contestația formulată de reclamantă, ca fiind prescris dreptul la acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. SPRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, nulitatea sentinței atacate, având în vedere că excepția prescripției a fost admisă după ce intervenise decăderea din dreptul de a fi invocată, iar un alt considerent privește nesoluționarea excepției tardivității invocării prescripției.

Totodată, recurenta a invocat că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției, fiind încălcate și aplicate eronat normele de drept material.

Prin întâmpinre, intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solictat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind legală.

Se susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată la primul termen de judecată cu părțile legal citate, potrivit prevederilor art. 2513 C. civ.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 mai 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 28 septembrie 2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

În concret, o primă critică se grefează pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunțată a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

De regulă, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Recurenta a susținut în cadrul acestui motiv că hotărârea atacată este lovită de nulitate întrucât a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, după ce intervenise decăderea din dreptul de a fi invocată.

Examinând acest motiv de recurs se constată că nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat și nu a analizat excepția decăderii, având în vedere că decăderea nu reprezintă o excepție procesuală în sensul prevederilor art. 245 și urm. C. proc. civ., ci reprezintă o sancțiune ce intervine în cazul nerespectării unor termene procesuale.

Prin urmare, nefiind o veritabilă excepție procesuală, ci o sancțiune procesuală, este evident că aceasta nu necesita o rezolvare explicită din partea instanței, rezolvare care să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii pronunțate.

Pe de altă parte, împrejurarea că prima instanță a trecut la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, dovedește că a apreciat ca neîntemeiată invocarea sancțiunii decăderii din dreptul de a invoca această excepție.

În acord, cu prima instanță și Înalta Curte consideră că sancțiunea decăderii nu a intervenit în cauză, dată fiind data introducerii în proces a intimatei AFIR.

Astfel, se observă că instanța a dispus citarea în cauză cu mențiunea formulării întâmpinării a Agenției de Plăți Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit . Întâmpinarea depusă la filele 18-35 a fost depusă în numele acestei instituții, iar introducerea și citarea în cauză a AFIR, în baza prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. 41/2014, s-a dispus la termenul de judecată din data de 13.01.2015.

La primul termen de judecată după introducerea sa în cauză, intimata AFIR a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În raport de această situație de fapt, este evident că intimata a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în termenul legal prevăzut de art. 2513 C. civ., astfel încât, corect prima instanță nu a dispus sancțiunea decăderii și a procedat la soluționarea acesteia.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispozițiile legii se completează cu normele dreptului comun, numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. În temeiul textului de lege citat, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

Dreptul de apreciere conferit judecătorului contenciosului administrativ prin prevederea legală menționată asigură mecanismul contenciosului administrativ, flexibilitatea necesară soluționării, în condițiile legii și sun toate aspectele, a tuturor situațiilor ce intră sub incidența Legii nr. 554/2004, ținând seama de particularitățile fiecărui caz, normele procesual civile urmând a fi interpretate prin prisma unor criterii de rezonabilitate, care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil cu tot ce presupune aceasta.

Or, în speță, normele de procedură cuprinse în C. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, se aplică doar în situația raporturilor private, nefiind compatibilă cu specificul specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Un a doilea motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Cu titlu de exemplu, ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc.

În speță, criticile recurentei se referă la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că procesul-verbal de constatare contestat nr. x a fost emis la data de 01.10.2012, iar reclamanta a luat cunoștință de conținutul acestuia la data de 17.10.2012, după cum reztultă din confirmarea de primire semnată de un reprezentant al reclamantei,, motiv pentru care la data de 04.07.2014 când recurenta a depus cererea de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, expirase termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, contestația administrativă formulată de recurentă și înregistrată la AFIR cu nr. 23140 din 9 iulie 2014 a fost soluționată prin Decizia nr. 27464 din 8 august 2014, în sensul respingerii ca tardiv introdusă.

Ca atare, nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul că lichidatorul judiciar nu a luat cunoștință de procesul-verbal de control și decizia de soluționare a contestației administrative.

Este adevărat că la momentul emiterii procesului-verbal de control recurenta reclamantă era suspusă procedurii insolvenței, însă, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 51 dosar fond, la data de 31.08.2012, instanța a dispus doar deschiderea procedurii insolvenței, însă nu și ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Că este așa o confirmă și informațiile emise de Oficiul Registrului Comerțului aflate la filele 56 și urm dosar fond, din care rezultă că administratorul societății era C. (desemnată de asociați, alături de administratorul judiciar), iar sediul legal al acesteia era în loc Vădeni, sos Galați-Brăila, jud. Brăila, acolo unde în mod legal s-a comunicat actul administrativ atacat.

Pe de altă parte, recurenta prin lichidator judiciar nu poate susține că nu a avut cunoștință de procesul-verbal atacat, având în vedere că intimata AFIR a depus declarație de crență în dosarul de faliment, iar atașat acesteia a depus și titlul de creanță contestat prin prezenta.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 496 C. proc. civ. va dispune respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva sentinței nr. 1006 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.