ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3474/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 februarie 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (A.F.I.R), ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună:

- anularea în totalitate a Deciziei nr. 27.550 din 8 august 2014 emisă de pârâta în soluționarea contestației administrative;

- anularea în totalitate a actului administrativ nr. 21.350 ("Proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare") emis de către pârâtă la data de 26 iunie 2014;

- suspendarea executării Deciziei nr. 27.550 din 8 august 2014 până la soluționarea definitivă a cauzei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2488 din 6 octombrie 2015 a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței nr. 2488 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta SC A. SRL în condițiile art. 483 din Noul C. proc. civ.

Se constată că recurenta-reclamantă a invocat, ca temei legal al căii de atac exercitate, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 969 și art. 978 C. civ.

În acest sens, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând în fond cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, argumentul pe care l-a ridicat privind necesitatea aprecierii legalității actului administrativ atacat prin prisma criteriilor ce se desprind din decizia CJUE în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven C-434/12, referitor la crearea de condiții artificiale pentru obținerea unei măsuri de ajutor financiar din partea Uniunii, a fost cu totul ignorat de către instanță.

Or după cum a fost învederat primei instanțe prin cererea de chemare în judecată, chiar pârâta AFIR prin actul administrativ atacat (Procesul-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x/26 iunie 2014, pagina 7/13), a arătat că "echipa de control consideră că nu există legături între acționariatul/administratorul beneficiarului SC A. SRL și acționariatul/administratorul SC B. SRL către care a prestat servicii, conform Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării întreprinderilor mici și mijlocii" (lege care în art. 41 cuprinde clasificări ale întreprinderilor după gradul lor de dependență față de alte întreprinderi).

Cu alte cuvinte, unul dintre principalele argumente ale recurentei a fost acela că deși prin raportare la prevederile legale naționale relevante speței, AFIR nu a putut stabili existența unui raport de subordonare sau de legătură între societate și părți terțe, lucru recunoscut de către pârâtă în mod expres în chiar actul de sancționare, s-a trecut totuși la desfacerea contractului de finanțare și aplicarea de sancțiuni.

În ciuda importanței acestui argument, acesta a fost omis întru totul de către instanța de fond în motivarea sentinței sale, deși invocarea acestuia de către recurentă a fost menționată în cuprinsul sentinței (pagina 3, para. 3), situație care privită prin prisma jurisprudenței CEDO în deciziile sale privind aplicarea art. 6 para. 1 al Convenției, constituie un caz de nemotivare a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din N. C. proc. civ.

Cu privire la incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că are în vedere încălcarea prevederilor art. 969 alin. (1) și ale art. 978 din C. civ. din 1864, pe de o parte și a principiului fundamental al previzibilității în aplicarea dreptului unional, așa cum a fost acesta definit în cauza Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene Opel Austria c. Consiliului T-115/94, de cealaltă parte.

Susține recurenta că în cauză au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (3), Anexa I din Contractul de finanțare nr. x din 9 august 2011, încheiat între părți care prevedea procedura de urmat în materie de monitorizare și evaluare a derulării proiectului finanțat.

În conformitate cu acest text, regula era ca, în eventualitatea constatării unei nerespectări a obiectivelor pentru care s-a acordat finanțarea sau a prevederilor contractuale, Autoritatea Contractantă (AFIR) să someze beneficiarul creditului (recurenta) în vederea îndreptării conduitei sale, în sensul conformării dispozițiilor contractuale și obiectivelor măsurii, indicând eventual în mod precis neregularitățile și recomandând pașii necesari depășirii acestora, înainte de a purcede la aplicarea sancțiunii recuperării creditului acordat.

Ignorând aceste prevederi, printr-un singur act administrativ (actul administrativ atacat), pârâta, pe lângă constatarea existenței unei presupuse nereguli în sensul art. 16 alin. (1) din aceeași Anexă 1 parte la Contract, a trecut totodată la rezilierea contractului de finanțare, fără a mai parcurge etapa notificării.

În opinia recurentei, art. 11 alin. (3) din Anexa I din Contractul de finanțare, invocat de intimata pârâtă, instituie doar un pact comisoriu de gradul IV care, în eventualitatea descoperirii unei nereguli și doar după parcurgerea procedurii somării beneficiarului cu indicarea neregulii și acordarea unui termen pentru remediere, permite încetarea contractului fără intervenția instanțelor judecătorești. Ca atare acesta nu absolvă AFIR decât de parcurgerea unor proceduri legale, nu și de respectarea obligațiilor asumate în mod convențional.

Se apreciază că motivarea primei instanțe, în legătură cu lipsa incidenței art. 8 din contractul de finanțare, care se aplică doar în cazul "unor nereguli ce apar ulterior momentului acordării finanțării, pe parcursul perioadei de monitorizare", este în vădită contradicție atât cu interpretarea gramaticală a art. 8 alin. (3) din Anexa I la contract, cât și cu prevederile vechiul C. civ. din art. 978.

Susține recurenta că termenul "se constată" nu permite operarea unei distincții între situațiile existente ab initio pe de o parte și cele născute ulterior acestui moment, în chiar cursul perioadei de monitorizare, or ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Dimpotrivă, folosirea termenului precizat de către părți în redactarea contractului, indică intenția acestora de a supune orice neregulă procedurii de somare, indicare a pașilor de urmat și acordarea unui termen de îndreptare, indiferent de momentul apariției acesteia, atâta timp cât a fost descoperită în cursul perioadei de monitorizare.

Mai mult decât atât, interpretând clauzele contractuale în maniera arătată, prima instanță a ignorat și prevederile art. 978 din C. civ. din 1864 care constituie o transpunere legală a principiului de drept român adus interprelandus eslpotius ut valeat quam utpereat. Ca atare chiar presupunând că înțelesul clauzei stipulate în art. 8 alin. (3) din Anexa 1 ar fi fost îndoielnic, instanța trebuia să o interpreteze pe aceasta în sensul în care ar fi putut produce un efect și nu în sensul în care nu ar fi putut produce niciunul.

În concluzie, prin ignorarea prevederilor contractuale clare ale art. 8 alin. (3) din Anexa I, instanța de fond a încălcat atât prevederile art. 969 C. civ. 1864 privind forța obligatorie a convențiilor între părțile contractante, cât și prevederile art. 978 C. civ. 1864 privind interpretarea convențiilor, situație care se circumscrie ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. și care este de natură a atrage sancțiunea casării hotărârii.

În legătură cu încălcarea principiului previzibilității aplicării dreptului Uniunii Europene - hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din cauza Opel Austria împotriva Consiliului T-115/94, recurenta susține în soluționarea litigiului instanța de fond a ignorat cerințele acestui principiu prin raportarea la prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 și ale O.U.G. nr. 66/2011 (pagina 6, parag. 9 din Sentința nr. 2488 din 6 octombrie 2015) în soluționarea speței.

În concret, se arată că actele normative precizate au intrat în vigoare după momentul încheierii contractului de finanțare între recurentă și AFIR (9 iunie 2010) moment la care a fost săvârșită neregula care a dus la sancționarea sa. Ca atare, actele normative care în speță au produs efecte juridice, conducând în primă fază la denunțarea unilaterală a contractului de finanțare și sancționarea recurentei, și mai apoi la respingerea de către Curtea de Apel București a cererii de anulare a actului administrativ de sancționare, nu fuseseră la momentul săvârșirii pretinsei nereguli comunicate persoanei interesate, în sensul jurisprudenței CJUE, acestea nefiind publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 9 iunie 2010.

Vizavi de susținerile AFIR, care au fost preluate și de către instanță în motivarea hotărârii sale potrivit cărora actele normative invocate constituiau norme de punere în executare a prevederilor Regulamentului CE 1698/2005, recurenta arată că, în decizia invocată mai sus, CJUE nu face distincție între normele unionale date în executarea unor prevederi preexistente, și alte acte normative ce țin de dreptul unional. Dimpotrivă, formularea neechivocă din decizia Curții, potrivit căreia "principiul securității juridice impune ca orice act al instituțiilor care produce efecte juridice să fie (...) adus la cunoștința persoanei interesate " pare a sugera contrariul, soluția fiind justificată de necesitatea asigurării pentru subiectele de drept a posibilității conformării la cerințele impuse de lege.

Mai mult decât atât, respectarea acestui imperativ se impune "a fortiori" în cazurile în care aplicarea actului în cauză poate avea consecințe de ordin pecuniar, situație în care ne găsim în prezenta speță.

Ca atare, fundamentarea soluției adoptate prin Sentința nr. 2488 din 6 octombrie 2015 pe prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 și ale O.U.G. nr. 66/2011 constituie o încălcare a principiului previzibilității, principiu fundamental în dreptul Uniunii Europene, situație care se circumscrie ipotezei vizate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din N. C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susține intimata că instanța de fond a analizat existența condițiilor artificiale atât prin prisma existenței indicatorilor subiectivi, cât și a existenței factorilor obiectivi.

Intimata precizează că, în urma analizei elementelor obiective și subiective ale cauzei, detaliate pe larg, atât în actul de control cât și în hotărârea instanței de fond, s-a concluzionat că SC A. SRL, aparent o societate autonoma, operează în cadrul unui grup economic mai mare controlat de SC B. SRL.

Se susține că această din urmă societate care, în urma neobținerii finanțării în cadrul măsurii 121 -FEADR și atras de volumul mult mai mare al ajutorului financiar din cadrul măsurii 312-FEADR, și-a propus înființarea unei noi societăți și îndeplinirea aparenta a unor condiții de implementare, în vederea obținerii în mod artificial a finanțării nerambursabile în cadrul măsurii 312 FEADR, respectiv SC A. SRL a fost înființată artificial, cu un acționar unic și administrator numit formal în cadrul acestei societăți, singurul beneficiar real al proiectului finanțat prin Program FEADR fiind SC B. SRL care coordonează activitatea desfășurată de societatea nou înființată, poziție prin care și a propus sa realizeze investiții care sa deservească în totalitate intereselor firmei-mame, astfel încât la finalizarea acestor investiții cele doua societăți sa funcționeze eficient numai ca o singura entitate.

Crearea de condiții artificiale de eligibilitate în vederea obținerii unui avantaj nejustificat și obținerii finanțării nerambursabile, reprezintă neregula în accepțiunea contractului de finanțare, caz în care beneficiarul va restitui integral valoarea finanțării necuvenite primite din partea APDRP.

Pe de altă parte, se arată că analiza și coroborarea indicatorilor obiectivi și subiectivi și pe baza a diverse dovezi materiale rezultă, evident, că societatea nu reprezintă o microîntreprindere de sine-stătătoare, aptă să realizeze obiectivul general al măsurii 312 (elementele obiective) - acela de a promova spiritul întreprinzător prin crearea de noi locuri de muncă și de a consolida astfel structura economică în zona rurală (Art. 52 (a) (ii) R1698/2005), ci o societate care are scopul clar de a obține în mod artificial sprijin financiar nerambursabil, deoarece nu se poate considera că s-a consolidat structura economică în zonă, în condițiile în care relațiile comerciale s-au desfășoară într-o proporție covârșitoare (95%) între beneficiar și entități ce au aceeași asociați/administratori din același grup, fiind astfel distrusă din fașă posibilitatea ca un eventual solicitant de finanțare nerambursabilă sau chiar un beneficiar de finanțare comunitară existent să poată încerca a concura pe acest segment de piață în condițiile în care acest flux tehnologic poate fi controlat, ca și prețuri practicate/volum activitate, de un singur grup.

În ceea ce privește afirmația recurentei reclamante privind o eventuală culpă a Autorității, prin neidentificarea avantajului necuvenit în faza premergătoare finanțării, aspect ce conduce la încălcarea principiului securității și predictibilității actelor administrative, se susține că în situația în care este dovedită clar intenția beneficiarului de eludare a normelor legale prin crearea în mod artificial a condițiilor de obținere a ajutorului financiar nerambursabil, este evident că nu se pune în discuție "eroarea ce nu a fost depistată de beneficiar în mod rezonabil" ci doar nedepistarea neregulii de către Autoritate într-o anumită etapă procedurală a proiectului.

Față de cele de mai sus, rezultă că interpretarea beneficiarului privind o eventuală culpă a Autorității este una contrară normelor de drept material.

Astfel, prin actele administrative emise de AFIR, s-a respectat atât legislația comunitară cât și legislația națională, toate considerentele CJUE menționate în cauza C-434/12 fiind pe deplin aplicabile prezentei cauze, judecătorul național având la dispoziție atât elemente subiective cât și elemente obiective care demonstrează neeligibilitatea cererilor de finanțare ale celor doi beneficiari.

Primirea unui ajutor financiar nerambursabil incumbă tuturor persoanelor beneficiare (beneficiarul direct, dar și furnizorii/prestatorii/constructorii) respectarea cu strictețe a condițiilor de realizare a obiectivului subvenționat, fapt ce justifică aplicarea din partea Agenției de plată a unor măsuri corective, în scopul evitării pe viitor a punerii în dificultate a proiectelor.

Prin urmare, obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și dispozițiile art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 26 septembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 octombrie 2018.

Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea Hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României și Hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (Hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și Hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond nu ar fi făcut o analiză a legalității actului administrativ atacat prin prisma criteriilor ce se desprind din decizia CJUE din cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven C-434/12 privind crearea de condiții artificiale pentru obținerea unei măsuri de ajutor financiar din partea Uniunii.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reamintește că în legătură cu existența condițiilor artificiale, prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul 65/2011, au fost interpretate în cauza nr. C 434/12 aflată pe rolul CJUE Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia.

În această cauză, CJUE a stabilit că: în cazul în care, din punct de vedere formal, un proiect de investiții îndeplinește criteriile de eligibilitate necesare pentru acordarea ajutorului, atunci proba unei practici abuzive a potențialului beneficiar de un astfel de ajutor impune:

• pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea relevantă, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins, întrucât condițiile pentru obținerea plaților au fost create în mod artificial;

• pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii, creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea plaților.

În continuare, Curtea a precizat ca revine instanței naționale sarcina de a stabili existenta acestor doua elemente, care trebuie dovedite în conformitate cu normele dreptului național, în măsura în care nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii .

Concluzionând în hotărârea CJUE se stabilește că "Art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că condițiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezența unui element obiectiv și a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente, este de competența instanței de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speței care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de al doilea element, este de competența instanței de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăți a urmărit în exclusivitate să obțină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menționate. În această privință, instanța de trimitere se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice și/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiții similare, ci și pe indicii care dovedesc existența unei coordonări deliberate între aceste persoane.

Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiții, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcțională sau că există o legătură juridică între candidații la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speță să fi fost luate în considerare"

Raportat la cele două elemente, COMISIA EUROPEANĂ - Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a emis Nota directoare pentru Auditori nr. 22 având ca subiect Crearea de condiții artificiale în vederea obținerii repetate de fonduri FEADR/SAPARD/IPARD pentru proiectele de investiții, cuprinsul căreia se statuează:"în ceea ce privește elementele obiective, faptele din acest caz trebuie analizate pentru a se putea evalua dacă obiectivele finanțării FEADR nu pot fi îndeplinite. Pentru elementele subiective, trebuie stabilit mai întâi scopul principal și real al cererii de finanțare. Adică elementele reale care pot fi luate în considerare pentru a se stabili natura artificială a condițiilor create în vederea obținerii de finanțare FEADR, sunt legăturile juridice, economice și/sau personale între persoanele implicate în investiția respectivă. Elementul subiectiv al legăturilor poate însemna și situația în care mai mulți investitori solicită sprijin prin FEADR, dar proiectele sunt identice și prezintă legături geografice, economice, funcționale, legale sau legături de ordin personal."

Verificând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și a considerentelor teoretice expuse mai sus, se observă că a fost efectuată o analiză detaliată a celor două elemente, obiectiv și subiectiv, precum și a indicatorilor menționați, instanța de fond, stabilind modalitatea în care au fost create condițiile artificiale în cauză, prin menționarea în concret a felului în care a fost viciată procedura de accesare a finanțării.

Astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate, o situație de fapt, ce nu a fost contestată de recurentă, constând în aceea că: " deși societatea SC A. SRL este o persoană juridică distinctă de societatea SC B. SRL, fiind vorba de o societate comercială înființată în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, ca societate comercială de sine stătătoare, în fapt înființarea acestei societăți a avut menirea să creeze în mod artificial condiții pentru obținerea unei finanțări de care să beneficieze, în fapt, SC B. SRL.

Acest fapt este dovedit prin strânsele legături existente în fapt între cele două entități.

Astfel se rețin următoarele:

- denumiri asemănătoare ale celor două companii;

- administratorul și asociatul unic al SC A. SRL, doamna C., face parte din aceeași familie cu administratorul și asociatul SC B. SRL, domnul D.;

- proprietarul imobilului, domnul E., cu care SC A. SRL are încheiat contractul de comodat pentru sediul social face parte din aceeași familie;

- domnul D. administratorul și asociatul SC B. SRL, are domiciliul în județ Argeș iar amplasamentul proiectului prin Program FEADR este situat în județ Argeș;

- SC B. SRL este unicul client al SC A. SRL;

- domnul D. administratorul și asociatul SC B. SRL este încadrat la SC A. SRL în funcția de director din data de 27 octombrie 2010.

Totodată, din analiza extraselor de cont depuse la dosarele cererilor de plată de către SC A. SRL, echipa de control constată faptul că SC B. SRL a alimentat cu sume de bani conturile acestei societăți la momentul achitării facturilor către furnizorii declarați câștigători pentru realizarea proiectelor, respectiv cu suma de 12.890,00 RON în data de 23 noiembrie 2010 în aceeași zi în care a fost achitată contravaloarea serviciilor de consultanță.

În continuarea, din analiza dosarelor depuse de SC A. SRL, la momentul procedurii de achiziție, echipa de control observă în componența comisiei de evaluare și atribuire a ofertelor, având calitatea de membru, pe domnul F., administratorul și asociatul SC B. SRL.

Așadar există pe de o parte conexiuni între persoanele care coordonează cele două societăți și, pe de altă parte, o strânsă legătură între activitatea desfășurată de reclamantă și activitatea SC B. SRL care conduc la concluzia că, deși din punct de vedere formal este vorba de două societăți distincte, în fapt ele funcționează ca o singură entitate ce urmărește un obiectiv comun."

Ca atare, se observă că, deși nu s-a făcut în mod concret referire la elementele cuprinse în cauza Slancheva, detaliată mai sus, totuși instanța de fond a analizat și a răspuns argumentelor invocate de reclamantă referitoare la criteriile cuprinse în această îndrumare CJUE.

Mai mult, în cauză, stabilirea existenței condițiilor artificiale s-a efectuat pe baza unui proces complex de coroborare a mai multor elemente (inclusiv a acțiunilor desfășurate de părți pe parcursul derulării contractului) care luate în ansamblu au creat convingerea autorității și a instanței de fond că s-au încălcat dispozițiile legale.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de fond este la adăpost de critică și nu poate fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluția adoptată, iar faptul că nu indicat cauza CJUE descrisă, dar a dezvoltat în concret cerințele prevăzute în textul acesteia, conduce la concluzia legalității sale.

Al doilea argument de nelegalitate invocat de recurentă se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta apreciază că prima instanță a încălcat prevederile art. 969 alin. (1) din C. civ. din 1864: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.", precum și ale art. 978 din C. civ. din 1864: "Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul."

În concret, recurenta susține că au fost aplicate și interpretate greșit prevederile art. 8 alin. (3) din Anexa I, parte integrantă din numitul contract de finanțare nr. x/09 august 2011: "Dacă pe parcursul perioadei de monitorizare respectiv perioada de 5 ani de la data ultimei plăți se constată următoarele situații: obiectivele finanțate nu sunt utilizate conform scopului rezultat din cererea de finanțare sau sunt închiriate (date în folosința altei persoane); proiectului i se aduc modificări substanțiale; nerespectarea obligațiilor statuate prin acest contract. Autoritatea Contractantă va soma cu termen beneficiarul să remedieze deficiențele identificate. Beneficiarul are obligația de a realiza, la termenele specificate, remedierea deficiențelor identificate, implementarea recomandărilor rezultate în urma misiunilor de control ale Autorității Contractante și/sau CE. În cazul în care deficiențele nu sunt remediate în termenul acordat sau beneficiarul nu procedează la demararea operațiunilor de remediere în maximum 30 de zile calendaristice de la somare, Autoritatea Contractantă va proceda la recuperarea integrală a contravalorii ajutorului financiar public nerambursabil plătit."

Recurenta critică faptul că prima instanță a stabilit lipsa de incidența în speță a prevederilor art. 8 din contractul de finanțare, care se refereau exclusiv la situația unor nereguli ce apar ulterior momentului acordării finanțării, pe parcursul perioadei de monitorizare.

Or, această opinie este împărtășită și de instanța de control judiciar, având în vedere că textul de lege, așa cum a fost citat mai sus, se referă într-adevăr la deficiențe apărute pe parcursul derulării contractului, cum ar fi: obiectivele finanțate nu sunt utilizate conform scopului rezultat; proiectului i se aduc modificări substanțiale; sau nerespectarea obligațiilor statuate prin acest contract.

Ca atare, din interpretarea sistematică și logică a acestor dispoziții, în contra celor susținute de recurentă, se desprinde concluzia că doar în aceste situații intervine obligația autorității de notificare pentru remedierea abaterilor.

Însă, în speță, neregula constatată a fost aceea de creare a condițiilor artificiale pentru accesarea finanțării, deci o faptă anterioară și concomitentă încheierii contractului, care dacă ar fi fost cunoscută la acel moment ar fi condus la neacordarea fondurilor.

Astfel, deși la momentul încheierii contractului a fost verificată, din punct de vedere formal, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, totuși la acel moment Agenția nu a avut la dispoziție toate datele privind implementarea proiectului și modalitatea de derulare a acestuia, astfel încât este îndreptățită ca pe perioada de monitorizare să supună beneficiarii unor controale ex post, tocmai pentru stabilirea eventualelor nereguli, așa cum sunt ele definite de O.U.G. nr. 66/2011.

Pe cale de consecință, nu se poate concluziona că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile contractuale, cu referire la art. 8 din contractul de finanțare, susținerile recurentei, în acest sens, fiind nefondate.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, s-a mai susținut că prima instanță a încălcat principiului previzibilității aplicării dreptului Uniunii Europene - hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din cauza Opel Austria împotriva Consiliului T-115/94.

În această cauză, așa cum a fost citată de recurentă s-a reținut că: "(...) Din jurisprudență rezultă că legislația comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa previzibilă pentru justițiabili. Principiul securității juridice impune ca orice act al instituțiilor care produce efecte juridice să fie clar, precis și adus la cunoștința persoanei interesate, astfel încât aceasta să poată cunoaște cu certitudine momentul de la care acest act există și începe să producă efecte juridice. Această cerință de securitate juridică se impune cu o rigoare specială atunci când este vorba despre un act care poate avea consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care actul le impune acestora."

Recurenta a invocat nerespectarea principiului previzibilității raportat la faptul că prevederile Regulamentului UE nr. 65/2011 și ale O.U.G. nr. 66/2011 au intrat în vigoare după momentul încheierii contractului de finanțare (9 iunie 2010) moment la care, atât potrivit susținerilor AFIR, cât și potrivit motivării instanței din sentința atacată, a fost săvârșită neregula care a dus la sancționarea sa.

În acord cu opinia primei instanțe, Înalta Curte observă că sancțiunea în cauză a fost aplicată în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) cu modificările și completările ulterioare: " (2) Sumele plătite în mod nejustificat se recuperează în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005."

Or, aceste dispoziții erau în vigoare la momentul încheierii contractului de finanțare, iar necunoașterea lor nu poate fi justificată de recurentă.

Mai mult, Regulamentul (UE) nr. 65/2011 din 27 ianuarie 2011, invocat de recurentă a fost emis pentru stabilirea normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicare a procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală.

Prin urmare, în mod firesc, instanța de fond a statuat că "Regulamentul UE 65/2011 nu face altceva decât să reglementeze în mod explicit o interdicție generală, preexistentă, de utilizare a unor prevederi legale în mod abuziv adică în alt scop decât cel pentru care au fost adoptate de legiuitor."

Așadar, nu pot fi împărtășite aprecierile recurentei, în sensul că, potrivit jurisprudenței invocate, ar fi fost încălcat principiul previzibilității, cu atât mai mult cu cât nu s-a indicat în concret, care ar fi fost modalitatea în care ar fi putut să remedieze neregula constatată, de vreme ce aceasta a constat în crearea de condiții artificiale la acordarea finanțării, iar consecința firească era aceea că societatea nu era aptă să beneficieze de plățile efectuate.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2488 din 6 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM