ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3770/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.11.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 349 din 30 iunie 2015 și a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-TR 350 din 30 iunie 2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare, ce face obiectul dosar nr. x/2015 al Curții de Apel București.

1.2. Soluția primei instanțe

Pentru soluționarea cererii de suspendare, reclamanta a făcut dovada achitării unei cauțiuni în cuantum de 38.680 RON, conform dispozițiilor instanței.

Prin sentința nr. 787 din 9 martie 2016, Curtea de Apel București a admis, în parte, cererea reclamantei și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. F-TR 349 din 30 iunie 2015 emise de AJFP Teleorman până la soluționarea definitivă a dosar nr. x/2015 aflat pe rolul Curții de Apel București.

A respins cererea de suspendare a executării Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-TR 350 din 30 iunie 2015 emise de AJFP Teleorman.

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Adminsitrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței recurate și, rejudecând cauza pe fond, respingerea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-TR 349 din 30 iunie 2015.

A susținut recurenta-pârâtă, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, a arătat recurent că îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ ar fi trebuit să poată fi decelată cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, avându-se în vedere că, în cadrul procedurii suspendării executării, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Astfel, admițându-se că, incidența în cauză a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, ar fi putut fi analizată, la nivel de aparență, în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ, prima instanță ar fi trebuit să țină cont de faptul că, în cursul anilor 2011, 2012, 2013 și 2014, societatea reclamantă nu a înregistrat în evidența contabilă și nu a declarat la organul fiscal teritorial cuantumul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale datorate atât de angajator cât și de asigurați pentru salariile realizate de personalul angajat și trimis în Germania.

Referitor la condiția cazului bine justificat, a apreciat recurenta că argumentele reținute de prima instanță sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Executarea unei obligații stabilite printr-un act administrativ nu poate constitui per se o pagubă, ci aceasta trebuie să se repercuteze negativ în activitatea societății.

Suspendarea executării se justifică numai dacă, prin actul de executare, s-ar produce în patrimoniul reclamantei un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, s-a apreciat că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, reținându-se și faptul că, prin sentința nr. 3922 din 7 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2015, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 349 din 30 iunie 2015, a Deciziei nr. F-TR 350 din 30 iunie 2015 și a Deciziei emise la 30.10.2015 privind refuzul pârâtei de a aplica amnistia fiscală, emise de AJFP Teleorman și ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost respinsă excepția inadmisibilității, a fost respinsă, ca lipsită de interes cererea de anulare a Deciziei nr. x/205 emise de ANAF, în ceea ce privește pct. 1, referitoare la suspendarea soluționării contestației, și a fost respinsă, în rest, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au formulat punct de vedere asupra raportului.

În aceste condiții, apreciindu-se că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, soluționarea recursului se va face în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

3.2. Cu privire la fondul recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., și a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 349 din 30 iunie 2015 și a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. F-TR 350 din 30 iunie 2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare, ce face obiectul dosar nr. x/2015 al Curții de Apel București.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde Recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a se admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Condițiile prevăzute de lege, cazul bine justificat și iminența unei pagube, sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În cauză, referitor la condiția cazului bine justificat, se constată că, prin sentința nr. 3922 din 7 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2015, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 349 din 30 iunie 2015, a Deciziei nr. F-TR 350 din 30 iunie 2015 și a Deciziei emise la 30.10.2015 privind refuzul pârâtei de a aplica amnistia fiscală, emise de AJFP Teleorman și ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost respinsă ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. de anulare a actelor ce fac obiectul prezentei cereri de suspendare.

Deși are numai o putere de lucru judecat relativă, nefiind definitivă, această sentință constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Astfel, Completul de filtru apreciază că soluția pronunțată de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului reprezintă, implicit, o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită și conferă consistență concluziei că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării.

Pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, inexistența cazului bine justificat face inutilă examinarea de către instanța de recurs a aspectului referitor la condiția pagubei iminente.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, în temeiul art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va respinge cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman împotriva sentinței nr. 787 din 9 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge cererea de suspendare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2017.