ÎCCJ, decizie (scj.ro #133336)

Mandat european de arestare. Motiv obligatoriu de refuz al executării. Motiv opțional de refuz al executării Cuprins pe materii : Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare Indice alfabetic : Drept procesual penal - mandat european de arestare Legea nr. 302/2004, art. 98 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. g) 1. În raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată în Cauza M., C-398/12 și în Cauza Turansky, C-491/07, referitoare la principiul ne bis in idem , motivul obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 nu este incident în cazul în care într-un stat membru al Uniunii Europene autoritățile judiciare au emis un ordin de clasare pentru aceleași fapte, revocat pe baza unor probe noi.

2. Motivul opțional de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, privind prescripția răspunderii penale, nu este aplicabil în ipoteza în care termenul de prescripție nu s-a împlinit în raport cu data ultimei acțiuni prin care a fost săvârșită infracțiunea descrisă în mandatul european de arestare, la care persoana solicitată are calitatea de complice. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1469 din 24 noiembrie 2016 Prin sentința nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, în baza art. 107 coroborat cu art. 103 alin. (7), art. 107 din Legea nr. 302/2004, s-a admis cererea autorităților judiciare cipriote.

A dispus predarea persoanei solicitate A. autorităților judiciare cipriote în vederea executării mandatului european de arestare emis la data de 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia - Republica Cipru, cu respectarea regulii specialității și a condiției ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, să fie transferată în România. A dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 (astfel cum au fost completate la cererea instanței de executare) și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 96 din legea de mai sus.

Astfel, autoritățile judiciare din Cipru au emis la data de 11 octombrie 2016 un mandat european de arestare pe numele A. - identificat cu nume, prenume și data nașterii, pentru săvârșirea infracțiunilor de: tranzacții cu agenți care implică corupția, mituirea unui funcționar public, mituirea activă a funcționarilor publici naționali, mituirea funcționarilor publici naționali, abuz în serviciu, fraudă și încălcarea încrederii de către funcționarii publici, precum și spălarea banilor. Faptele menționate în cuprinsul mandatului european de arestare sunt cuprinse între cele pentru care nu este necesară condiția verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări, fiind vorba de infracțiuni de corupție și sunt sancționate de legea cipriotă cu o pedeapsă maximă de peste 3 ani (închisoare de până la 14 ani).

Cu privire la infracțiunea de tranzacții cu agenți ce implică corupția, apărarea a invocat faptul că este necesară verificarea condiției dublei incriminări, întrucât pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este de 2 ani închisoare. Curtea de apel a constatat că, deși în cuprinsul mandatului european de executare este indicată pentru această infracțiune o pedeapsă de 2 ani închisoare, aceasta este reținută în forma agravată prevăzută în secțiunile 2, 3 a, 4, 5 și 6 ale Legii prevenirii corupției, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 7 ani închisoare (secțiunea 4). Totodată, apărarea a invocat, între altele, următoarele motive de refuz obligatorii și facultative: a) motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a): apărarea a arătat că pentru faptele în cauză au existat două soluții, respectiv una a autorităților grecești, iar alta a autorităților cipriote.

Autoritățile din Grecia au dispus clasarea unei cauze. Din informațiile suplimentare obținute de către instanță s-a reținut că ordinul nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat (operațiune care a confirmat caracterul nedefinitiv al acestuia), astfel că nu mai poate fi invocat drept motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

Chiar admițând că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, o ordonanță de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanță, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanța respectivă, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă care împiedică desfășurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte într-un alt stat contractant - Cauza M, C-398/12, această interpretare ar putea fi folosită în cazul în care ar exista la momentul soluționării cererii de punere în executare a mandatului european de arestare o astfel de ordonanță pentru a aprecia asupra caracterului definitiv al acesteia.

Principiul încrederii reciproce ce stă la baza cooperării judiciare internaționale, în special în domeniul de aplicare al instrumentelor de recunoaștere reciprocă, împiedică instanța de executare să cenzureze respectarea de către autoritățile cipriote a dispozițiilor legale naționale care reglementează cazurile în care o astfel de ordonanță ar putea fi revocată; b) motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g): apărarea a invocat faptul că în raport cu data săvârșirii faptelor de către persoana solicitată, 27 iulie 2007, s-a împlinit termenul general de prescripție. În temeiul acestui text legal, instanța de judecată are competența de a stabili prevederile din legea română în care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata în raport cu această încadrare dacă termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit conform legii penale române.

În raport cu situația de fapt reținută în mandatul european de arestare și precizată la solicitarea instanței de executare, activitatea pretins infracțională ar putea fi încadrată potrivit legislației române în complicitate la infracțiunea de dare de mită și spălare a banilor, pentru care termenul de prescripție, stabilit în conformitate cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., este de 8 ani. Deși este adevărat că autoritățile cipriote au precizat că în cazul persoanei solicitate A. contribuția sa concretă a constat în realizarea unui transfer la data de 27 iulie 2007, activitatea pretins infracțională, cu privire la care se reține complicitatea acesteia, se întinde între februarie 2006 și 21 septembrie 2009, când a fost realizat ultimul transfer prin care banii reprezentând obiectul pretinsei mite au ajuns la destinatar.

În practica instanțelor române și în doctrina națională s-a reținut în mod constant că în cazul participației penale termenul de prescripție a răspunderii penale va începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii de către autor, iar nu în raport cu data actului unui participant.

Indiferent cât de mulți ar fi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea, numărul lor nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârșite și nici faptul că termenul de prescripție este unic, calculându-se de la data comiterii faptului principal (L. Lefterache, Drept penal, Partea generală , Editura Hamangiu, 2016, p. 519). Prin urmare, în raport cu momentul ultimului transfer prin care s-a săvârșit pretinsa infracțiune de dare de mită, la care inculpatul este complice și spălarea banilor aferentă infracțiunii predicat, curtea de apel a constatat că termenul de prescripție urmează a se împlini potrivit legii române la data de 20 septembrie 2017. Având în vedere aceste considerente, constatând că nu există vreunul din motivele de refuz al executării prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus predarea persoanei solicitate autorităților judiciare cipriote în vederea executării mandatului european de arestare emis pe numele său, cu respectarea regulii specialității și a condiției ca în caz de condamnare persoana solicitată să poată fi transferată în vederea executării pedepsei în România.

Împotriva sentinței nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală a formulat contestație persoana solicitată A. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de persoana solicitată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: În cuprinsul contestației formulate, inculpatul a invocat motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 și motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004. 1) Cu privire la motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a arătat că s-a dispus revocarea ordinului de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, numai în legătură cu aspecte care nu privesc acuzațiile aduse persoanei solicitate în cuprinsul mandatului european de arestare.

Ca atare, s-a menționat că dispoziția de revocare nu privește în integralitate dispozițiile ordinului de clasare. Prin urmare, s-a considerat că dispozițiile referitoare la acele aspecte sunt identice cu cele care fac obiectul prezentului mandat european de arestare și, având în vedere că nu au apărut probe noi, au natura unei „hotărâri definitive.” Aceste susțineri se întemeiază pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Cauza M. Din informațiile suplimentare obținute de Curtea de Apel București s-a reținut că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat. Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, a fost emis mandatul european de arestare pe numele persoanei solicitate A. la 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia.

Totodată, s-a observat că, în cauză, a fost emis ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, care, de altfel, a fost revocat, precizându-se că s-a dispus revocarea, deoarece au intervenit probe noi. Așa cum s-a menționat, nemulțumirea persoanei solicitate privește revocarea ordinului, arătând în cuprinsul motivării că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena are natura unei „hotărâri definitive”, așa cum este definită aceasta în Cauza M., precum și că, în opinia sa, nu ar exista probe noi care să determine revocarea ordinului de clasare și că, totodată, revocarea nu s-ar aplica pentru toate aspectele cuprinse în mandatul european de arestare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, pornind de la criticile persoanei solicitate, consideră că se impune să se determine dacă ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă.” Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 50 că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.” Astfel, în Cauza M., C-398/12, invocată de persoana solicitată, se menționează că aprecierea caracterului „definitiv” al deciziei penale în cauză trebuie efectuată pe baza dreptului statului membru în care aceasta a fost adoptată.

Totodată, în Cauza Turansky, C-491/07, s-a statuat că, „în principiu, pentru a putea fi calificată drept hotărâre definitivă în sensul art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, o decizie trebuie să pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală” și că „pentru a aprecia dacă o decizie este definitivă în sensul art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, trebuie să se verifice, în prealabil, (...) dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat-o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat, protecția acordată în temeiul principiului ne bis in idem .” Astfel, în ceea ce privește caracterul definitiv al soluțiilor emise de procurori, în Cauza Turansky (C-491/07) s-a decis că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale,

pentru aceleași fapte, în acel stat. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că autoritățile elene au decis că se impune declasarea dosarelor de la Parchetul Curții de Apel Atena și transmiterea lor, conform art. 1 și 2 din Legea nr. 4022/2011, la Procurorul pentru Infracțiuni de Corupție competent, pentru continuarea examinării preliminare, verificând noile probe deja furnizate și adunând orice alte dovezi ce rezultă în decursul anchetei și efectuând orice altă acțiune considerată necesară pentru finalizarea cercetării preliminare. Totodată, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intitulat „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede următoarele: „1.

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.” Prin urmare, din cuprinsul art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reiese că principiul ne bis in idem consacrat la paragraful 1 al acestui articol nu se opune posibilității de redeschidere a procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată (Cauza M., C-398/12).

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție menționează că și în Codul de procedură penală al României, în art. 335 alin. (2), se prevede posibilitatea ca, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.” Însă, posibilitatea aprecierii asupra probelor noi, în vederea cărora s-a dispus revocarea ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, nu poate constitui obiectul verificării statului solicitat, ci verificarea caracterului cu adevărat nou al elementelor invocate pentru justificarea redeschiderii anchetei penale și care ar oferi posibilitatea concretă de urmărire și, eventual, de sancționare a persoanei solicitate în considerarea comportamentului său ilicit nu poate fi efectuată decât de statul solicitant.

Prin urmare, ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena nu constituie o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă”, fiind revocat deoarece au apărut probe noi, astfel că, în cauză, nu este incident motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004. 2) A doua critică prezentată de persoana solicitată a vizat motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul contestației arătându-se că, aplicând raționamentul potrivit căruia termenul curge de la momentul ultimului act al oricărui participant la săvârșirea faptei, instanța de fond a luat în calcul data de 21 septembrie 2009 și în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită.

A menționat că autoritățile cipriote nu invocă data de 21 septembrie 2009 decât în raport cu capătul de acuzare nr. 28, respectiv pretinsa complicitate la spălarea banilor. Totodată, a arătat că în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită nu există niciun act al vreunui participant mai târziu de 27 iulie 2007, astfel că pentru această infracțiune s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale. Or, instanța de fond a dispus executarea mandatului european fără a face o analiză raportat la fiecare infracțiune pentru care se solicită executarea mandatului.

Prin urmare, se impune refuzul executării mandatului european pentru pretinsele infracțiuni menționate la capetele de acuzare nr. 3, 4, 10, 11, 17 și 21 și se impune constatarea împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale, chiar dacă pentru capătul de acuzare nr. 28, referitor la pretinsa complicitate la spălarea banilor, instanța de fond a considerat că nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. În propria sa analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că situația de fapt a constat, în esență, în realizarea unui transfer la data de 27 iulie 2007 și că activitatea pretins infracțională, cu privire la care se reține complicitatea persoanei solicitate, se întinde între februarie 2006 și 21 septembrie 2009, când a fost realizat ultimul transfer prin care banii reprezentând obiectul pretinsei mite au ajuns la destinatar.

Totodată, din analiza actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că la descrierea capătului de acuzare nr. 28, care face referire la infracțiunea de spălare a banilor, se menționează că acuzații (...), în perioada iulie 2007 și septembrie 2009, la Nicosia și Atena, cu complicitatea acuzaților (...) au obținut suma de 1.000.000 euro, cunoscând că acest lucru constituia venituri din infracțiuni considerate de corupție, mită și mituire activă a funcționarilor interni, descrise la capetele de acuzare nr. 1, 3, 8, 10 și 21. Se reține că infracțiunea de spălare a banilor este subsidiară infracțiunii premisă, care poate fi și o infracțiune de corupție.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră, în acord cu instanța de fond, că în raport cu momentul ultimului transfer prin care s-a săvârșit pretinsa infracțiune de dare de mită, la care inculpatul este complice și spălarea banilor aferentă infracțiunii predicat, termenul de prescripție urmează a se împlini potrivit legii române la data de 20 septembrie 2017. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de persoană solicitată A. împotriva sentinței nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.