ÎCCJ, Decizia nr. 159/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale nr. 5/PI din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019. A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare a fost înlăturată dispoziția privind adaptarea pedepsei de 15 ani închisoare aplicată persoanei condamnate A. de către autoritățile judiciare din Belgia.

Totodată, a fost admisă cererea de transfer a persoanei condamnate A. și s-a dispus transferarea acesteia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa recunoscută perioada executată de 669 de zile închisoare, calculată de autoritățile belgiene la data de 24 octombrie 2019, și cea executată în continuare până la zi.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au rămas în sarcina statului.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva aceleiași sentințe penale.

Apelantul persoană condamnată A. a fost obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana condamnată, în sumă de 1012 RON, a fost plătit din fondul Ministerului Justiției.

Examinând apelurile formulate în cauză, prin prisma criticilor formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din odul de procedură penală, Înalta Curte a constatat că doar calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este întemeiată, cea exercitată de persoana condamnată A. nefiind fondată, pentru următoarele considerente:

Astfel, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Legea nr. 302/2004, republicată, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 167 din actul normativ menționat.

În raport cu aceste prevederi, verificând decizia penală nr. 2019/247 din 18 ianuarie 2019 a Curții de Apel din Bruxelles, definitivă la 19 februarie 2019, prin care s-a modificat, în parte, sentința penală nr. 2018/4388 din 14 august 2018 a Tribunalului Francofon de Primă Instanță din Bruxelles, privindu-l pe cetățeanul român A., Înalta Curte a constatat că aceasta este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române, fiind definitivă și executorie, motiv pentru care apreciază că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În fapt, prin hotărârile pronunțate de autoritățile judiciare belgiene, în sarcina cetățeanului român A. s-a reținut săvârșirea a patru infracțiuni în arondismentul judiciar Bruxelles, astfel: infracțiunea de viol, prevăzută de art. 375 C. pen. belgian cu referire la art. 376 din același cod (noaptea de 22/23 decembrie 2017), infracțiunea de viol, prevăzută de art. 375 C. pen. belgian (noaptea de 4/5 februarie 2017), infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 392 C. pen. belgian, cu referire la art. 400 din același cod (noaptea de 22/23 decembrie 2017) și infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 392 C. pen. belgian, cu referire la art. 399 din același cod (noaptea de 4/5 februarie 2017).

Față de această situație de fapt, instanța a reținut ca fiind îndeplinită cerința dublei incriminări, prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, faptele pentru care a fost condamnat cetățeanul român prin sentința penală pronunțată de autoritățile judiciare belgiene având corespondent în legislația română, întrucât întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (2) din C. pen., și de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., precum și ale infracțiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. e) din C. pen. .

Sub aspectul sancțiunii aplicate, s-a reținut că, pentru săvârșirea faptelor penale mai sus amintite, condamnatului A. i-a fost aplicată o pedeapsă unică de 15 ani închisoare (5475 zile), reținându-se că toate infracțiunile menționate "constituie un delict colectiv prin unitate de intenție", persoana condamnată executând din pedeapsa stabilită un număr de 669 zile închisoare.

Deopotrivă, Înalta Curte a constatat că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, persoana condamnată A. fiind cetățean român conform mențiunilor din adresa Ministerului Justiției nr. x din 30 octombrie 2019.

Totodată, referitor la condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a reținut că, din certificatul menționat la art. 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (aflat la dosar fond), a rezultat că apelantul a consimțit la executarea pedepsei pe teritoriul țării de origine, arătând că dorește să se întoarcă în România pentru a fi mai aproape de familia sa.

Pe de altă parte, se constată că, în cauză, nu este incident niciunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute de art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât, pentru faptele pentru care a fost condamnat, apelantul nu a fost și nici nu este supus unei proceduri judiciare în România sau în alt stat, iar acesta răspunde penal potrivit legii române și nu beneficiază de imunitate de jurisdicție. În plus, se constată că nu a intervenit vreun incident în executarea pedepsei potrivit legii penale române (amnistia, prescripția, dezincriminarea faptei).

Afirmațiile apelantului în sensul că în Belgia sunt condiții de detenție mai bune nu sunt apte să conducă la admiterea apelului promovat, în condițiile în care aceste aspecte nu se regăsesc printre motivele de nerecunoaștere și neexecutare expres reglementate de Legea nr. 302/2004.

În consecință, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat ca fiind îndeplinite cerințele Legii nr. 302/2004, republicată, și ale Deciziei cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, recunoscând hotărârea emisă de autoritățile judiciare belgiene și dispunând transferul condamnatului în România, motiv pentru care se impune respingerea apelului acestuia ca nefondat.

Cu toate acestea, sentința penală atacată a fost apreciată ca fiind nelegală sub aspectul greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 166 alin. (6) lit. b) și alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu consecința adaptării pedepsei de 15 ani închisoare stabilită de autoritățile judiciare belgiene, în sensul reducerii acesteia la 12 ani închisoare, critică ce a fost invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin calea de atac promovată și susținută cu ocazia dezbaterilor.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, instanța română trebuie să adapteze pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent atunci când durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de autoritățile judiciare ale statului emitent constă în reducerea acesteia până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Totodată, dispozițiile art. 166 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevăd că pedeapsa stabilită de instanța română ca urmare a adaptării trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și să nu agraveze situația persoanei condamnate.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte a constatat, că faptele pentru care a fost condamnat, prin sentința penală nr. 2019/247 pronunțată la data de 18 ianuarie 2019 de Curtea de Apel din Bruxelles, cetățeanul român A. au corespondent în legislația română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (2) din C. pen. și pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani, și lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. și sancționată cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, precum și ale infracțiunii de viol în formă agravată, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. e) din C. pen. și pedepsită cu închisoarea de la 5 ani la 12 ani, săvârșite în concurs, conform art. 38 din C. pen.

În aceste condiții, instanța a reținut că, potrivit legii române, persoanei condamnate A. i s-ar putea aplica, conform art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen.., pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare, la care se adaugă un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv de maxim 5 ani închisoare (1/3 din 15 ani închisoare), rezultând o pedeapsă finală de până la 19 ani închisoare, pedeapsă mai mare decât cea de 15 ani închisoare stabilită, în mod global, prin hotărârea de condamnare nr. 2019/247 din 18 ianuarie 2019 a Curții de Apel din Bruxelles, definitivă la 19 februarie 2019, astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 166 alin. (6) lit. b) și alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, așa cum, în mod greșit, a reținut judecătorul fondului, criticile parchetului în legătură cu acest aspect fiind fondate.

Pentru motivele mai sus expuse, având în vedere că, în mod eronat, instanța de fond a dispus adaptarea pedepsei aplicată de autoritățile judiciare belgiene, în sensul reducerii acesteia la 12 ani închisoare, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale nr. 5/PI din 30 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

II. Împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală persoana condamnată A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 5 octombrie 2020.

Examinând calea de atac formulată, cu prioritate în ceea ce privește admisibilitatea acesteia, prin raportare la actele și lucrările dosarului, dar și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători-P1-2020 constată că este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și a exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III1 din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestației este condiționată de exercitarea acesteia potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 4251 din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispozițiile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Prin urmare, această cale de atac poate fi exercitată doar dacă legea o prevede expres, or, decizia pronunțată în contestație nu este supusă niciunei căi de atac, neputând fi cenzurată într-o altă cale de atac neprevăzută de lege.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, examinând actele și lucrările dosarului prin raportare la dispozițiile legale incidente în speța dedusă judecății, constată că în speță, persoana condamnată A. a exercitat calea de atac a contestației împotriva unei decizii definitive, hotărâre nesusceptibilă de a face obiectul unei noi căi de atac ordinare sau extraordinare.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, a principiului unicității căilor de atac reglementate de lege și a dispozițiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, și din acest motiv, constituie o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 43/A din 13 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană condamnată în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 octombrie 2020.