ÎCCJ, Decizia nr. 48/2016

Decizia civilă nr. 48/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâților procurori A. și B., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Orșova, pentru săvârșirea de către fiecare pârât a abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, s-a susținut, în esență, că, pârâta procuror ar fi intervenit la șeful formațiunii rutiere din cadrul Poliției municipiului Orșova pentru a rezolva situația unei anumite persoane, care fusese oprită în trafic circulând cu un autoturism neînmatriculat; iar pârâtul procuror ar fi contactat-o pe aceasta, la momentul când deținea funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Orșova, cerându-i să intervină la prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, pentru rezolvarea situației unei persoane cercetate într-un dosar penal, altfel decât în limita cadrului legal.

Prin hotărârea nr. 4/P din 1 iulie 2015, instanța de disciplină:

- în temeiul art. 326 alin. (1) C. proc. civ., a admis cererile formulate de martorii C. și D. privind decontarea cheltuielilor de transport și a obligat Inspecția Judiciară la plata sumei de 136,70 RON către C. și a sumei de 136,70 RON către D.;

- a admis acțiunea disciplinară și:

- în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtei procuror A. (suspendată din funcție ca urmare a trimiterii sale în judecată), sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de o lună” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din legea menționată;

- în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtului procuror B. sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din legea menționată;

- în temeiul art. 451, 452, 453 și 455 C. proc. civ. a obligat pârâții, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată către Inspecția Judiciară, în cuantum de 136,70 RON pentru fiecare pârât.

Ulterior, prin încheierea din camera de consiliu de la 30 septembrie 2015, Secția pentru procurori a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii menționate, formulată de Inspecția Judiciară.

La data de 15 octombrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară,

în contradictoriu cu A., prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Orșova (în prezent, suspendată din funcție) și B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Orșova împotriva hotărârii nr. 4/P din 1 iulie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară

.

Inspecția Judiciară a solicitat casarea în parte a hotărârii menționate, în ceea ce privește obligarea sa la decontarea cheltuielilor de transport către martorii C. și D., precum și la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către Inspecția Judiciară.

În susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea recursului a susținut că hotărârea instanței de disciplină ar fi nelegală, fiind interpretate greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 326 și ale art. 452 C. proc. civ.

Consideră recurenta, în esență, că, în mod greșit, instanța de disciplină a pronunțat această soluție în privința cheltuielilor de judecată, în raport cu textele legale menționate, cu faptul că titularul acțiunii disciplinare nu a solicitat și nu a efectuat cheltuieli de judecată, precum și cu dezlegarea dată acțiunii disciplinare impunându-se, în opinia sa, obligarea directă a pârâților procurori A. și B. la plata cheltuielilor de transport către martorii respectivi și exonerarea Inspecției Judiciare de la plata decontării acelor cheltuieli.

Recursul a fost comunicat intimaților procurori, care nu au depus la dosar întâmpinare.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 11 ianuarie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției Judiciare.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte apreciază că soluția dată de instanța de disciplină referitor la modul de acordare a cheltuielilor de transport ale martorilor și, pe cale de consecință, a cheltuielilor de judecată, este legală, criticile formulate de recurentă neputând fi reținute.

Conform art. 326 alin. (1) teza l C. proc. civ., martorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport prilejuite de chemarea sa în vederea depunerii depoziției în fața instanței, urmând ca, pentru a obține restituirea cheltuielilor respective, martorul să dovedească efectuarea lor.

Sub un prim aspect, se constată că, în speță, cei doi martori,

C. și D. au făcut dovada cheltuielilor de transport în discuție.

Pe de altă parte, trebuie precizat că art. 326 alin. (2) C. proc. civ., dispune că drepturile bănești se asigură de partea care a propus martorul și se stabilesc, la cerere, de către instanță, prin încheiere executorie. Așadar, martorul poate să ceară obligarea la plata cheltuielilor doar a părții care l-a propus spre audiere.

În raport cu aceste dispoziții procedurale, autoarea recursului susține în mod neîntemeiat că Secția pentru procurori în materie disciplinară ar fi stabilit în mod nelegal obligarea sa la plata contravalorii cheltuielilor de deplasare ale celor doi martori, dat fiind și faptul că, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, martorii anterior menționați au fost propuși exclusiv de către Inspecția Judiciară.

Nu este fondată nici critica recurentei privind pretinsa interpretare și aplicată greșită a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., de către instanța de disciplină.

Cu toate că, astfel cum s-a arătat, se poate dispune obligarea la plata cheltuielilor martorului doar a părții care l-a propus spre audiere, din interpretarea literală, sistematică și teleologică a prevederilor art. 451, 452, 453 și 455 C. proc. civ., rezultă că această parte, la rândul ei, în ipoteza câștigării procesului, poate recupera sumele solicitate de martor în cadrul cheltuielilor de judecată la care va fi obligat adversarul căzut în pretenții.

Or, în speță, raportat la dezlegarea dată acțiunii disciplinare, obligarea procurorilor pârâți, împotriva cărora s-a admis acțiunea disciplinară, la plata cheltuielilor de judecată către Inspecția Judiciară, s-a făcut cu respectarea prevederilor legale menționate, neavând relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că titularul acțiunii disciplinare nu a solicitat, formal, acordarea respectivelor cheltuieli.

În concluzie, se constată stabilirea corespunzătoare a obligației Inspecției Judiciare la plata cheltuielilor de transport ale martorilor pe care aceasta i-a propus și judicioasa obligare a pârâților magistrați la plata cheltuielilor de judecată către respectiva autoritate, ca urmare a admiterii acțiunii disciplinare.

De altfel, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimata A. la data de 30 septembrie 2015 în dosarul instanței de disciplină și, respectiv, la data de 2 februarie 2016, în dosarul de recurs, sumele respective au și fost achitate autoarei recursului.

Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum motivul și argumentele invocate de recurentă s-au dovedit nefondate, în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de declarat

Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 4/P din 1 iulie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 8 februarie 2016.