Decizia nr. 191/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și distruse, ulterior, la arestarea sa, evaluate la suma de 5000 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu rata inflației și dobânda legală, până la plata efectivă a acestora, și obligarea la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu rata inflației și dobânda legală până la plata efectivă a acestora, reprezentând daune morale pentru arestarea și reținerea sa. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1391 din C. civ. și prevederile Constituției României privind repararea prejudiciilor produse din erori judiciare.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 71 din data de 31 ianuarie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 1845 din 09 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 71 din 31 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

Motivele de recurs. Împotriva deciziei civile nr. 1845 din 09 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1), (4), (6), (7) și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a învederat că ordonanța de scoatere de sub urmărire penală emisă de organele judiciare de cercetare penală franceze a fost comunicată cu depășirea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., astfel că nu a putut formula cererea de chemare în judecată potrivit dispozițiilor art. 539 din același act normativ, singura posibilitate legală de obținere a despăgubirilor morale și materiale fiind reprezentată de formularea unei acțiuni întemeiate pe prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală din C. civ. După ce a redat conținutul dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și pe cele ale art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385, art. 1386 și art. 1391 din C. civ., recurentul-reclamant a făcut trimitere la jurisprudența națională în materia acțiunilor având ca obiect obligarea statului român la acordarea de despăgubiri materiale și/sau morale persoanelor arestate în vederea executării unui mandat european de arestare, emis de către alte state membre, la dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Satu Mare și dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Cluj, la poziția doctrinei cu privire la mecanismul mandatului european de arestare și principiul de funcționare a acestuia din perspectiva consecințelor în planul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță, consacrat de art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce privește răspunderea statului român pentru privarea de libertate în procedura de executare a mandatului european de arestare, în condițiile Legii nr. 302/2004 și a art. 539 din C. proc. pen. Revenind la situația particulară din speța dedusă judecății, recurentul-reclamant a precizat că a fost arestat pentru 24 de ore prin ordonanța de reținere nr. 5/2016 din 09 februarie 2016, emisă de Parchetul Curții de Apel Craiova, iar prin sentința penală nr. 28 din 10 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a fost arestat pentru 30 de zile și predat autorităților judiciare din Franța. În timpul arestului său din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Dolj, dispus prin sentința penală nr. 28 din data de 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, tatăl său a decedat, iar organele judiciare nu i-au permis să asiste, sub escorta organelor de politie, la înmormântare, fapt ce i-a produs suferințe morale psihice si fizice intense. În continuare, recurentul-reclamant s-a referit la faptul că reținerea și arestarea unei persoane în vederea predării acesteia constituie privări de libertate care, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să fie dispuse cu respectarea dispozițiilor legale și să respecte exigențele art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aplicabilă și în faza de executare a mandatului european de arestare. Din această perspectivă, a arătat că din practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pot fi desprinse următoarele concluziile preliminare: ambele state, atât statul solicitant, cât și cel solicitat, atunci când dispun și execută o măsură privativă de libertate împotriva unei persoane, își exercită jurisdicția asupra acelei persoane; raportat la statul solicitant, detenția trebuie analizată din perspectiva art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție, iar atunci când aceeași detenție se raportează la statul solicitat, criteriile de convenționalitate sunt cele din art. 5 paragraful 1 lit. f) din același act normativ; în ambele situații, detenția trebuie să fie legală, ceea ce presupune respectarea normelor de fond și de procedură pentru luarea și menținerea sa, prevăzute atât de legea statului solicitant, cât și de legea statului de executare; legalitatea, în sensul primului paragraf al art. 5 din Convenție, implică cerințe de calitate a legii naționale, respectiv accesibilitate, previzibilitate și garanții împotriva arbitrariului; în această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat un examen riguros al cauzalității încălcării acestui drept fundamental și nu a exclus, de plano, răspunderea niciunuia dintre statele implicate în procedura de extrădare. Dimpotrivă, răspunderea acestora a fost stabilită, în funcție de prevederile din dreptul național al fiecăruia stat. În temeiul art. 1 din Convenție, un stat contractant poate fi considerat răspunzător pentru acțiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile și care generează invocarea încălcării drepturilor și libertăților stabilite în Convenție. Pentru a fi conformă art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenție, trebuie ca detenția în statul solicitat să fie justificată de o procedură de extrădare, în executarea unui mandat european de arestare. Detenția în vederea extrădării nu trebuie să fie una arbitrară, aceasta trebuie luată cu bună-credință și să se afle în legătură cu motivele invocate; de asemenea, aceasta trebuie să aibă o durată rezonabilă în raport cu scopul urmărit iar condițiile și locul de detenție trebuie să fie adecvate. Dreptul prevăzut de art. 5 paragraful 5 din Convenție este recunoscut în legătură cu detenția respectivă și în funcție de cauza încălcării, obligația de despăgubire putând fi stabilită în sarcina unuia sau a altuia dintre statele implicate în procedura de extrădare ori a ambelor state, părți ale Convenției. Atunci când este posibil ca expulzarea sau extrădarea unei persoane să conducă la supunerea acesteia, în statul solicitant, la tratamente inumane sau degradante, incompatibile cu art. 3 din Convenție, statul solicitat răspunde pentru supunerea respectivei persoane unui risc de încălcare a drepturilor garantate de către Convenție. În continuare, recurentul a arătat, pe larg, care sunt considerentele reținute atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Curtea Constituțională a României referitoare la răspunderea statului român pentru privarea de libertate a persoanelor în procedura de executare a mandatului european de arestare, invocând jurisprudența constantă a acestora. Cât privește răspunderea patrimonială pentru privarea sau restrângerea ilegală de libertate, recurentul a susținut că aceasta este una obiectivă, articolul 103 1 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu distinge sub aspectul motivelor care au stat la baza retragerii/revocării mandatului european de arestare. Prin urmare, consideră că aprecierea cu privire la răspunderea statelor membre ale Uniunii Europene implicate în procedura de executare a unui mandat european de arestare rămâne într-o "zonă gri" a cooperării judiciare, întrucât, deși adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică, răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene. Referitor la solicitarea de acordare a daunelor materiale, recurentul a indicat bunurile personale care i-au fost ridicate din casa părinților săi și a făcut o estimare a valorii globale a acestor bunuri la 5000 euro, precizând că bunurile nu i-au mai fost returnate după măsurile de arestare dispuse în Franța. 5. Apărările formulate în cauză La data de 05 noiembrie 2020, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. La data de 23 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate a recursului, apreciind că aspectele de nelegalitate invocate pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate, din oficiu, de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Înalta Curte reține că, în prezentul litigiu, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile C. civ., la plata contravalorii bunurilor confiscate și ulterior distruse cu ocazia arestării sale, evaluate la suma de 5000 euro, echivalent în RON, și obligarea la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON, reprezentând daune morale pentru arestarea și reținerea sa. În esență, prima instanță a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 1349 și ale art. 1373 din C. civ., având în vedere că magistrații care au intrat în raporturi juridice cu reclamantul au avut, ca temei, norme de drept public, iar nu de drept privat, cum sunt cele ale C. civ., invocate de către reclamant. Or, răspunderea Statului Român poate fi atrasă în baza dispozițiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, este condiționată de existența unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispozițiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV din C. proc. pen., constatată printr-o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desființarea unei hotărâri de condamnare definitive, iar privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanța procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecata cauzei. De asemenea, tribunalul a mai reținut că reclamantul nu se pot prevala de dispozițiile art. 1373 din C. civ., deoarece, definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus, este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Or, în speță, nu se poate reține existența unui raport de subordonare, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor specifice profesiei, nici procurorul, nici judecătorul nu sunt prepuși ai instituției unde sunt încadrați. Cu privire la nerespectarea procedurii executării mandatului european de arestare reglementată de Legea nr. 302/2004, tribunalul a constatat că nu se poate reține în sarcina autorităților române săvârșirea unei erori judiciare, reclamantul nefiind privat de libertate, în mod nelegal, de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptățit la solicitarea unor despăgubiri morale și materiale. În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale și a celor materiale, prima instanță a constatat că, deși în cadrul cererii de chemare în judecată și, ulterior, în cadrul interogatoriului administrat, din oficiu, de către instanță, reclamantul a invocat faptul că a formulat o cerere scrisă, prin avocat, pentru a participa la înmormântarea tatălui său, cerere care se regăsește în dosarul penal și care i-a fost respinsă de către judecător, o astfel de cerere nu a fost identificată în cadrul dosarului penal nr. x/2016 al Curții de Apel Craiova, iar, pe de altă parte, nu există o astfel de procedură prevăzută de lege și pe care să o fi încălcat autoritățile judiciare implicate în executarea mandatului european de arestare emis pe numele reclamantului. Prin urmare, în lipsa unei astfel de cereri, tribunalul a statuat în sensul că nu se poate aprecia dacă reclamantului i s-a încălcat vreun drept fundamental al omului și a fost săvârșită vreo faptă ilicită care să-i dea dreptul la despăgubiri pentru repararea vreunui prejudiciu moral. Tribunalul a mai constatat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada existenței prejudiciului moral și material, deși acestuia îi incumba sarcina probei, conform dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. Cu privire la despăgubirile materiale reprezentând contravaloarea bunurilor materiale confiscate, tribunalul a reținut că, în cuprinsul ordonanței de predare Agenției pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiției, emisă de Tribunalul de Mare Instanță din Meaux, sunt menționate bunurile mobile confiscate de la reclamant, precum și faptul că "produsul din vânzarea acestor bunuri va fi consemnat pentru o durată de 10 ani și, în caz de respingere, de nevinovăție și de achitare sau atunci când pedeapsa confiscării nu va fi pronunțată, acest produs va fi restituit proprietarului bunurilor vândute dacă va adresa o cerere în acest sens." Astfel, deși în cadrul interogatoriului, administrat din oficiu de către instanță, reclamantul a precizat că a formulat, către autoritățile franceze, prin avocat, în perioada detenției în Franța, o cerere de restituire a contravalorii bunurilor confiscate și distruse răspunsul negativ al acestora fiind atașat la dosar, o astfel de cerere și modul său de soluționare nu au fost regăsite la dosarul cauzei. Cu privire la art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că acestea nu au incidență în cauză, în contextul în care reclamantul nu a beneficiat de vreo condamnare penală definitivă, ulterior anulată, și nici nu i s-a acordat grațierea, iar actele procedurale săvârșite de organele judiciare în procedura executării mandatului european de arestare nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării, persoana solicitată beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin ordonanța din data de 13 iulie 2017 a Tribunalului de Mare Instanță din Meaux. Secția I civilă a Curții de Apel Craiova a confirmat soluția primei instanțe, prin decizia civilă nr. 1845 din 09 iulie 2020, atacată cu recurs de către reclamantul A., reținând că este exclusă răspunderea civilă delictuală a statului, în temeiul art. 1373 C. civ. care reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși, întrucât procurorul si judecătorul care au instrumentat cauza penală cu privire la reclamant nu au raport de prepușenie cu Statul Român, în sensul prevederilor invocate. Cu privire la obligarea Statului la plata de despăgubiri materiale si morale ca urmare a unei pretinse erori judiciare, care ar decurge din instrumentarea defectuoasă a cauzei penale în care a participat reclamantul, curtea de apel a constatat că, în aplicarea prevederilor art. 96 alin. (1) (3) și (4) din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, însă cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. Instanța de apel a reținut că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse cu privire la reclamant, care trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.. Or, legalitatea măsurilor retinerii si arestării în vederea predării reclamantului către autoritățile judiciare din Franța putea fi verificată exclusiv în cadrul contestatiei, cale de atac pe care reclamantul a ales să nu o exercite, astfel că nu se poate plânge de îngrădirea accesului la instanță si nici să invoce, în fata instanței civile, eventuale deficiențe în instrumentarea cauzei sale penale. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare persoanei care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări, ulterior anulată sau grațiată, curtea de apel a reținut că acestea nu sunt incidente deoarece reclamantul nu a suportat rigorile unei condamnări în sensul acestor dispozitii. Curtea a mai constatat că, deși la fond, reclamantul a susținut că i se cuvine contravaloarea bunurilor confiscate, iar aceste petite i-au fost respinse pentru nedovedirea condițiilor de detenție și a calității de proprietar al bunurilor, în apel, nu a criticat aceste dezlegări ale sentinței. Curtea de apel a mai reținut că simpla sustinere a reclamantului cum că autoritătile judiciare române nu i-au permis participarea la înmormântarea tatălui său nu justifică acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat, având în vedere că din probele administrate, nu reiese că reclamantul ar fi adresat o cerere scrisă, formulată prin avocat, magistraților care au instrumentat cauza, așa cum se pretinde, și în lipsa căreia, instanta nu se poate pronunta dacă reclamantul a fost victima unei erori judiciare, respectiv dacă a suferit o încălcare a vieții private și de familie din perspectiva art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., astfel cum acestea au fost precizate prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant fiind nemulțumit, în esență, de respingerea acțiunii promovate din perspectiva neîndeplinirii condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul prevederilor din C. civ. În ceea ce privește motivul de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost menționat pur formal, recurentul-reclamant neinvocând vreo imixtiune a instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive și nici nu a prezentat vreo situație care să poată fi circumscrisă acestei ipoteze. Deși își fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant nu aduce nicio critică care să susțină o eventuală nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei a deciziei recurate, context în care Înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat fără a fi susținut de vreun argument. Motivul de recurs, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. vizează situația nesocotirii de către instanța de judecată a autorității de lucru judecat, prin aceasta înțelegând reluarea de către judecător a dezbaterilor asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat. Analizând conținutul aspectelor relevate de către recurentul-reclamant prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu este invocată încălcarea de către curtea de apel a autorității de lucru judecat și nici nu a fost prezentat vreun argument care să poată fi încadrat în acest motiv de casare. În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși se face trimitere la acest motiv de casare, recurentul-reclamant nu prezintă argumente care să poată fi încadrate în prevederile legale invocate, astfel încât instanța de recurs nu poate trece la exercitarea controlului de legalitate. Astfel, în debutul memoriului de recurs, recurentul-reclamant justifică formularea acțiunii în temeiul prevederilor C. civ. față de împrejurarea că "ordonanța de urmăre penală a fost comunicată cu nerespectarea termenului legal de 6 luni, prevăzut de art. 541 din C. proc. pen..", fără a combate în vreun fel argumentele curții de apel care au stat la baza soluției de respingere a acțiunii și care au vizat împrejurarea că răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi antrenată numai în temeiul prevederilor din C. proc. pen., dat fiind natura raportului juridic de drept public. Înalta Curte constată, astfel cum rezultă din expunerea motivelor de recurs, că aspectele învederate nu vizează silogismul curții de apel care a condus la pronunțarea soluției, susținerile recurentului-reclamant fiind în legătură cu jurisprudența națională în materia acțiunilor având ca obiect obligarea statului român la acordarea de despăgubiri materiale și/sau morale persoanelor arestate, în vederea executării unui mandat european de arestare, emis de către alte state membre, la poziția doctrinei cu privire la mecanismul mandatului european de arestare și principiul de funcționare a acestuia, din perspectiva consecințelor, în planul răspunderii statelor membre, pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță, consacrat de art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce privește răspunderea statului român pentru privarea de libertate în procedura de executare a mandatului european de arestare, în condițiile Legii nr. 302/2004 și a art. 539 din C. proc. pen. la faptul că reținerea și arestarea unei persoane în vederea predării acesteia constituie privări de libertate care trebuie să fie dispuse cu respectarea dispozițiilor legale și să respecte exigențele art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aspecte care exced controlului de legalitate, în lipsa unor critici concrete în legătură cu modalitatea în care dispozițiile legale invocate au fost aplicate și interpretate de către curtea de apel. Reiese, așadar, că și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal, câtă vreme recurentul-reclamant nu a arătat în ce a constat greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel în privința aprecierii caracterului neîntemeiat al acțiunii în acordarea de despăgubiri, ca urmare a pretinsei arestării și reținerii ilegale pe parcursul derulării procesului penal. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la soluția și considerentele ce au stat la baza acesteia, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri. Or, așa cum s-a arătat și mai sus, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Amplele expuneri ale recurentului-reclamant referitoare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia extrădării și condițiile antrenării răspunderii statelor implicate în procedura de extrădare, ca și trimiterile la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea Constituțională a României în cauzele având ca obiect antrenarea răspunderii Statului Român pentru privarea de libertate a persoanelor în procedura de executare a mandatului european de arestare nu pot constitui, pentru instanța de recurs, criterii de analiză în exercitarea controlului de legalitate a deciziei curții de apel, în lipsa unor critici concrete în legătură cu modul în care curtea de apel a făcut aplicarea și interpretarea acestora în cauza dedusă judecății. În același sens, aprecierile personale ale reclamantului cu privire la răspunderea statelor membre ale Uniunii Europene implicate în procedura de executare a unui mandat european de arestare, conform cărora aceasta rămâne într-o "zonă gri" a cooperării judiciare, "având în vedere că adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică, răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene", rămân simple alegații, fără consecințe în planul antrenării controlului de legalitate, în condițiile art. 483 din C. proc. civ. În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant conform cărora acestuia i se cuvine contravaloarea bunurilor confiscate, petite care i-au fost respinse de prima instanță, pentru nedovedirea calitătii de proprietar al bunurilor, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiect de analiză în apel, recurentul necriticând aceste dezlegări ale primei instanțe în fața insttanței de apel. Ca atare, aspectele relevate prin memoriul de recurs vizând pretinsa nelegalitate a deciziei curții de apel din această perspectiva sunt formulate omisso medio și, prin urmare, nu pot face obiect de analiză în recurs, fiind inadmisibile. De asemenea, prin memoriul de recurs, recurentul nu a combătut argumentele reținute de curtea de apel, potrivit cărora prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare persoanei care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări nu sunt incidente în cauză, având în vedere că reclamantul nu a suportat rigorile unei condamnări, în sensul acestor dispozitii, redarea conținutului legal al normei despre care pretinde că este incidentă cât și a jurisprudenței europene și naționale în această materie, nefiind suficiente pentru a putea declanșa mecanismul de control al legalității deciziei recurate. În aceste condiții, cum susținerile recurentului-reclamant nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța de apel în fundamentarea soluției date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ., și constatând că nu se identifică motive de ordine publică care să poată fi reținute, din oficiu, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1845 din data de 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,