ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 748/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, la data de 15 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (una sută mii euro), în echivalent în RON la data plății potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, reprezentând daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnității sociale și prin discriminarea socio-economică în sens de "ranking", datorită tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă și nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru suprafața de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128 A, fost nr. 122, fost în strada x nr. 124 în anul 1931, teren solicitat conform Legii nr. 1/2000 și cu revenire la cerere sub imperiul Legilor nr. 247/2005 și nr. 163/2013.

Prin sentința civilă nr. 375 din data de 21 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepțiile invocate de pârât, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale și a sumei de 1.600 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2332 din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împotriva sentinței civile nr. 375 din data de 21 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova să plătească reclamantei A. suma de 30.000 euro daune morale și a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.

Totodată, a obligat pe intimatul-pârât la plata sumei de 1.550 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea acțiunii formulate de către intimata-reclamantă.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel în mod nelegal și netemeinic a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că dispozițiile legale invocate în susținerea acestei excepții nu își găsesc aplicabilitatea în speță, apelantul-pârât fiind în eroare cu privire la obiectul cererii de restituire.

A precizat că a susținut excepția invocată aducând ca argumente dispozițiile legale pe care le consideră aplicabile în speță și a arătat în mod corect, în dezvoltarea motivelor de apel, că obiectul cererii îl reprezintă suprafața de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128A, fost 122, fost în str. x.

A arătat că, raportat la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi parte în proces, calitatea procesuală presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic.

Astfel, a susținut că, potrivit prevederilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, sumele pentru acordarea compensațiilor reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, se alocă anual de către stat prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Recurentul-pârât a subliniat că autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este în primul rând Ministerul Apelor și Pădurilor, care are și calitatea de ordonator principal de credite, conform pct. 3 din Legea nr. 71/2013, fiind, astfel, și autoritatea publică centrală care, la final, dispune efectuarea plăților cuvenite proprietarilor de teren forestier care dețin aceste suprafețe în arii protejate (urmare a imposibilității recoltării de masa lemnoasă).

A arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 500/2001, "Ordonatorii principali de credite sunt miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome", iar, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 500/2001, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar".

De asemenea, a făcut trimitere la prevederile art. 34 alin. (1) din același act normativ, conform căruia "Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli și estimările pentru următorii 3 ani".

Față de dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, a apreciat că Ministerul Apelor și Pădurilor și-a probat în cauză legitimarea procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a considerat că nu se poate reține că Statul Român trebuie privit ca un general-mandant care acționează în diverse domenii și inițiază reglementari prin intermediul unei diversități de instituții și autorități de tip mandatar.

A mai apreciat recurentul-pârât și că obligația de acordare a compensațiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerata o obligație neîndeplinită de Statui Român față de cetățenii lui, fiind astfel răspunzător direct față de modul în care instituțiile sau autoritățile publice îndrituite de lege îndeplinesc față de cetățean obligația de rezolvare a modului în care aceștia sunt despăgubiți.

A precizat că există un cadru legal în baza căruia proprietarii de pădure situată în aria protejată pot fi despăgubiți, respectiv Hotărârea nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, respectiv Decizia Comisiei Europene C (2016) 8.769 final din 3 ianuarie 2017, precum și prevederile Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale 2014-2020 și art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, a susținut că, în cauza de față, cum legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic și Hotărârea nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală.

A doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluția instanței de apel cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acesta apreciind că în mod greșit s-a constatat că nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii, întrucât acordarea daunelor morale constituie consecința încălcării ilicite a unui drept subiectiv.

Considerând că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și raportat la dispozițiile art. 16, art. 1349 și art. 1357 C. civ., recurentul-pârât a susținut că nu se poate reține existența unui prejudiciu creat intimatei-reclamante de către Statul Român, atât timp cât obligația de acordare a compensațiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligație neîndeplinită de acesta.

A subliniat că intimata-reclamantă nu a arătat care este fapta ilicită pe care ar fi săvârșit-o, pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală și a apreciat că nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluționare a cererii părții adverse a trenat mai mult timp.

A arătat că durata în timp a soluționării unei cereri poate fi influențată atât de complexitatea acesteia, cât și de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluționării și, totodată, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a acționat cu rea-credință, determinând prelungirea nejustificată în timp a soluționării cererii intimatei-reclamate de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu.

Ca atare, a susținut că, în cauză, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu și vinovăție, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă.

Recurentul-pârât a menționat și că Statul Român, prin dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic a creat cadrul legislativ necesar alocării de la bugetul de stat a unor sume pentru acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă.

Apreciind că nu este îndeplinită nici condiția privind existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurentul-pârât a susținut că, în speță, răspunderea nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire intimata-reclamantă a fost săvârșită fără vinovăție, iar, pe de altă parte, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde sub nicio formă și nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale.

Astfel, recurentul-pârât a considerat că acțiunea în pretenții a intimatei-reclamante fața de Statul Român prin Ministerul Finanțelor este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii administrativ-reparatorii a acestuia pentru eventuale prejudicii cauzate prin acte sau fapte administrative.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată în ceea ce privește obligarea sa la plata de despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plății, arătând că, în speță, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale este disproporționat față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

A arătat că stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiționată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri și, prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atât timp cât nu avem la dispoziție criterii la care ne putem raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere.

Raportat la dispozițiile art. 249 C. proc. civ. și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia litigiilor privind acordarea de daune morale, a susținut că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității, iar, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite.

Totodată, a arătat că, pentru ca instanța să poată aplica criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirii, apare necesar ca persoana care pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate.

Recurentul-pârât a susținut și că, pentru ca satisfacția materială obținută să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei și, prin urmare, trebuia evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate; acest cuantum nu presupune stabilirea "prețului" suferințelor fizice și psihice ale intimatei-reclamante, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicațiile acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

Astfel, în opinia recurentului-pârât instanța trebuia să analizeze cererea intimatei-reclamante raportat la toate aceste criterii, în sensul că nu este suficient să se analizeze numai consecințele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci și legătura de cauzalitate dintre aceasta și implicațiile pe care le-a avut pe plan social și profesional.

A mai arătat recurentul-pârât și că întinderea daunelor morale este determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații și a unor argumente ce trebuie clar exprimate și, deși argumentele și motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, aceasta nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o baza rațională de explicație care să dea și posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

De asemenea, a subliniat că această aptitudine a instanței de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalității.

În opinia recurentului-pârât, aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau europene, pentru că, deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepția consecințelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată de 1.550 RON, arătând că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În esență, a susținut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, fiind vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative.

Ținând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată care respectă regimul oricărei cereri adresate instanței, a apreciat că și pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 194 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că, în acest sens, Curtea Constituțională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părți, cenzurarea onorariului de către instanță este posibilă, având în vedere că prin însușirea acestuia potrivit hotărârii judecătorești pronunțate, creanța devine certă, lichidă și exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate față de partea potrivnică.

Recurentul-pârât a susținut că aprecierea instanței se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2021, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză în termen legal, intimata-reclamantă A., în principal, a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, intimata-reclamantă a arătat că recurentul-pârât a indicat în mod formal incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a dezvolta critici care să privească încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material și nici alte susțineri care să poată fi încadrate în vreuna dintre celelalte ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că motivele referitoare la greșita stabilire a situație de fapt sau aprecierea eronată a probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în faza procesuală a recursului, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, neîncadrându-se în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe fondul recursului, a considerat că motivele acestuia sunt nefondate.

Astfel, a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost corect tranșată în cauză, reținându-se identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic civil, astfel cum acesta a fost depus judecății, iar reiterarea în recurs a aspectelor susținute prin cererea de apel dovedește că partea adversă nu a înțeles cadrul procesual și subtilitățile prezentului proces.

În ceea ce privește criticile vizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a arătat că ambele instanțe au reținut în mod corect că răspunderea statului nu trebuie să fie prevăzută expres într-o dispoziție legală din moment ce acțiunea în pretenții a fost formulată atât în temeiul dreptului comun, cât și al dispozițiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care se aplică cu prioritate.

Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, privind obligarea recurentului-pârât la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro, intimata-reclamantă a apreciat că acesta nu cuprinde critici, referitoare la decizia instanței de apel, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nemulțumirile expuse în cererea de recurs ce vizează constatările instanțelor cu privire la condițiile atragerii răspunderii civile delictuale și acordarea daunelor morale solicitate, precum și aprecierea asupra cuantumului sumei, neputând constitui veritabile motive de recurs.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel, a arătat că instanța în mod corect i-a acordat suma de 1.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, ca efect al admiterii numai a apelului său.

Totodată, a apreciat că, raportat la valoarea obiectului cererii, complexitatea cauzei și la activitatea desfășurată de avocat, ținând seama inclusiv de circumstanțele cauzei, onorariile percepute în ambele faze procesuale devin derizorii.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la data de 11 februarie 2021 (astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs), iar acesta, cu depășirea termenului legal, la data de 19 martie 2021, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a celorlalte apărări formulate de către intimata-reclamantă.

Astfel, a apreciat că excepția nulității recursului este nefondată, iar motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate, pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material care reglementează situațiile în care se poate atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român și calitatea procesuală a acestuia în litigiile având ca temei de drept art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 563 și următoarele C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Totodată, a reluat aspectele arătate prin cererea de recurs, care, în opinia sa, dovedesc că, în speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă și nici nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la motivul de recurs ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro, echivalent în RON la data plății, a arătat că art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția.

Reiterând susținerile formulate prin cererea de recurs, a apreciat că, în speță, cuantumul sumei acordate este disproporționat față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea și evaluarea suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

Prin rezoluția din data de 15 februarie 2021, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 6 aprilie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și la cele ale art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, verificând cererea de recurs, se constată că, deși recurentul-pârât a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, cele arătate de către parte nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Astfel, în dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat cele reținute de către instanța de apel în sensul că, în cauză, dispozițiile legale invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu își găsesc aplicabilitatea.

Recurentul-pârât a precizat că, în motivele de apel, a indicat în mod corect că obiectul cererii îl reprezintă suprafața de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, actualmente nr. 128A, fost nr. 122, fost str. x.

În cauză, analizând motivul de apel privind respingerea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a reținut că au fost invocate o serie de dispoziții din Codul silvic și din Legea nr. 500/2001, care nu își găsesc aplicabilitatea în speță, cererea de restituire formulată de reclamantă neavând ca obiect suprafața de teren de 79,80 ha situată pe raza comunei Cireșu, județul Mehedinți, ci suprafața de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, str. x, solicitată conform Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005 și Legii nr. 163/2013.

Pentru a valida soluția tribunalului cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a avut în vedere că acțiunea intimatei-reclamante este una de acordare de despăgubiri pentru tergiversarea procedurii de restituire a terenului solicitat conform Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005 și Legii nr. 163/2013 și a apreciat că în mod temeinic și legal tribunalul a constatat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, întrucât intimata-reclamantă a invocat faptul că, prin activitatea necorespunzătoare a autorităților competente ale statului i-a fost cauzat un prejudiciu, deci există identitate între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecății, iar verificarea calității procesuale nu presupune verificarea existenței dreptului și a obligației corelative care intră în conținutul raportului juridic dedus judecății, întrucât acest aspect constituie o chestiune de fond.

Or, recurentul-pârât nu a adus critici concrete acestui raționament al curții de apel, care prezintă argumentul esențial pentru care instanța a apreciat nefondat apelul părții cu privire la respingerea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ci a făcut trimitere la Codul silvic și a redat mai multe prevederi legale care reglementează acordarea de compensații proprietarilor de păduri din arii protejate pentru produsele pe care aceștia nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice.

Ca și în faza apelului, deși, într-adevăr, a menționat că prezentul litigiu vizează suprafața de teren de 1.240,49 mp teren intravilan situat în Craiova, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a formulat susțineri cu privire la un alt imobil, ce nu formează obiectul prezentei cauze, respectiv suprafața de teren de 79,80 ha situată pe raza comunei Cireșu, județul Mehedinți, și a reluat cele arătate prin motivele de apel îndreptate împotriva soluției tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, referindu-se la un alt imobil decât cel care făcut obiectul cererii de restituire formulate de către intimata-reclamantă și a cărei soluționare s-a pretins că a fost tergiversată, recurentul-pârât a formulat critici prin care a susținut nesocotirea unor dispoziții legale care nu au legătură cu prezenta pricină și, ca urmare, o astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor date prin decizia recurată și care, în mod evident, trebuie să se refere la pricina cu care a fost învestită instanța.

De asemenea, nici arătate de către recurentul-pârât prin cel de-al doilea motiv de recurs - ce privește soluția instanței de apel cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii - nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care aspectele dezvoltate în cuprinsul acestor critici reprezintă reiterarea celor susținute prin motivele de apel și, ca atare, nu pot fi apreciate ca fiind susceptibile de a fi circumscrise unor critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că răspunderea statului nu trebuie să fie prevăzută în mod expres într-o dispoziție legală, întrucât, în speță, s-a formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispozițiile C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu există vreo prevedere legală care să interzică antrenarea răspunderii civile a Statului Român, dimpotrivă, statul și instituțiile sale fiind primele chemate la respectarea drepturilor statornicite prin lege și hotărâri judecătorești.

În speță, susținerile recurentului-pârât nu vizează argumentele pentru care instanța de apel a validat soluția tribunalului sub acest aspect, ci partea a reluat cele arătate și prin cererea de apel cu privire la condițiile ce trebuie întrunite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, chestiuni care nu au legătură cu caracterul admisibil sau nu al cererii de chemare în judecată, ci vizează chiar fondul acțiunii, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă acesta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel din perspectiva obligării sale la plata despăgubirilor de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plății, apreciind că acest cuantum este disproporționat față de criteriile ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor drepturilor fundamentale ale intimatei-reclamante.

Însă, în dezvoltarea acestor critici a expus considerații teoretice cu privire la modalitatea în care instanța de judecată trebuie să aprecieze asupra prejudiciului moral, făcând trimitere la aprecierea probelor administrate, la obligația intimatei-reclamante de a proba atât existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției.

Procedând astfel, recurentul-pârât, pe de o parte, nu a arătat în mod clar care sunt erorile săvârșite de către instanța de apel atunci când a decis obligarea sa la plata către intimata-reclamantă a despăgubirilor de 30.000 euro, iar, pe de altă parte, acesta tinde să critice modul în care au fost apreciate probele administrate în cauză, conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Cu alte cuvinte, întrucât criticile recurentului-pârât ce privesc obligarea sa la plata despăgubirilor de 30.000 euro reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii instanței de apel, acestea nu pot fi convertite în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, și nu doar în cel invocat de către parte.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 1.550 RON, susținând o aplicare greșită a normelor de procedură în temeiul cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată și a celor care permit instanței să aprecieze asupra cuantumului acestora, în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Or, deși o pretinsă încălcare a normelor de procedură poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținerile recurentului-pârât nu pot fi încadrate în acesta [și nici în vreun alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..], recurentul-pârât neindicând în ce mod instanța de apel a încălcat dispozițiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată și rezumându-se, și de această dată, la a reda considerații teoretice privind semnificația culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, natura juridică a cheltuielilor de judecată, dovada cheltuielilor de judecată, precum și aprecierea instanței asupra cuantumului acestora.

În plus, susținerile vizând aprecierea instanței asupra cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentat de onorariul avocatului nu pot fi reținute ca reprezentând critici încadrabile în motivele de casare prevăzute de lege, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din data de 5 martie 2020, precum și prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel, prin decizia menționată, Înalta Curte a stabilită că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Ca atare, față de cele anterior reținute, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește cele invocate prin răspunsul la întâmpinare (depus la data de 19 martie 2021), prin care se aduce în discuție o încălcarea de către instanța de apel a normei de drept material care reglementează situațiile în care se poate atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român și calitatea procesuală în litigiile având ca temei de drept art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 563 și următoarele C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și nesocotirea art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste susțineri, pe de o parte, au fost formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului, astfel că față de acestea intervine sancțiunea reglementă de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, aceste invocări sunt formale, partea nearătând în concret nici de această dată care este eroarea săvârșită de către instanța de apel.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Totodată, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză din perspectiva excepției nulității recursului, Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva deciziei civile nr. 2332 din data de 25 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.