Decizia nr. 1879/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 400/2024 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2023, sub nr. x/2023, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 100.000 euro (una sută mii euro), în echivalent în RON la data plății, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, reprezentând daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnității sociale și prin discriminarea socio-economică în sens de "ranking" din cauza tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă și nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru imobilul compus din teren intravilan în suprafață de 9.000 mp, situat în comuna Corcova, sat Croica, județul Mehedinți, împreună cu construcțiile demolate ce au fost situate pe el, teren deținut în prezent de Direcția Silvică Mehedinți, imobil solicitat la retrocedare conform Legii nr. 1/2000 și cu revenire la cerere sub imperiul Legii nr. 165/2013. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Dolj – secția I civilă Prin sentința civilă nr. 400 din 27 iunie 2024, Tribunalul Dolj – secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte cererea formulată și precizată la data de 28 noiembrie 2023 de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 Euro în echivalent RON la data plății, conform cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, a admis în parte cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 425 din 24 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împotriva sentinței civile nr. 400 din data de 27 iunie 2024, pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (contravaloarea onorariu avocat). I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova, pârâtul Statul Român a declarat recurs, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 22 ianuarie 2025 și fiind repartizat aleatoriu completului nr. 9, astfel cum rezultă din fișa ECRIS și din procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar. Prin cererea formulată, recurentul-pârât a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde raționamentul logico-juridic care a stat la baza pronunțării soluției în cauză, instanța de apel mărginindu-se la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul apelului declarat de paratul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor fără a realiza o argumentație aptă a convinge asupra justeței soluției. Nu poate fi acceptată concluzia instanței de apel, potrivit căreia răspunderea Statului Român nu trebuie să fie prevăzută expres într-o dispoziție legală, reclamanta formulând o acțiune în pretenții întemeiată pe dreptul comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, instanța de apel a reținut faptul că apelantul-pârât răspunde pentru prejudiciile aduse persoanelor îndreptățite la despăgubiri în materia restituirii proprietăților, prin funcționarea greoaie a însuși mecanismului de stabilire și plată a despăgubirilor, în condițiile răspunderii pentru fapta proprie, tocmai această nefuncționare eficientă a acestui mecanism (începând cu data formulării notificării de către persoana îndreptățită la plată și până la încasarea efectivă a despăgubirilor) reprezentând fapta ilicită imputată apelantului-pârât, în contextul în care, în speța de față, instituțiile abilitate în domeniu și pentru care acesta răspunde nu au pus în executare hotărâri judecătorești definitive. Recurentul-pârât a apreciat că este corectă interpretarea potrivit căreia împrejurarea că legislația nu prevede vreo modalitate de despăgubire sau compensare pentru pagubele produse persoanelor îndreptățite pentru perioada de timp necesară soluționării procesului nu poate duce, în niciun caz, la concluzia îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, câtă vreme nu se dovedește, în primul rând, săvârșirea unei fapte ilicite, fiind de neconceput ca emiterea unei decizii, prin ea însăși, să constituie o astfel de faptă și nu o îndeplinire a unei obligații legale. Aceasta, întrucât din economia dispozițiilor art. 1349 din noul C. civ. reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Raportat la textul art. 1357 C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât a apreciat că reclamanta trebuia să facă dovada existenței unui prejudiciu cauzat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Or, în cauză nu se poate reține existența unui prejudiciu creat reclamantei de către Statul Român, atât timp cât obligația de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu nu poate fi considerată o obligație neîndeplinită de Statul Român față de reclamantă, fiind astfel răspunzător direct față de modul în care instituțiile sau autoritățile publice îndrituite de lege îndeplinesc față de cetățean obligația de rezolvare a modului în care acesta este despăgubit. Răspunderea civilă poate fi angajată numai dacă fapta ilicită este imputabilă autorului, fiind necesară existența vinovăției acestuia, nu doar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. S-a mai susținut că reclamanta nu a arătat care este fapta ilicită săvârșită de pârât, pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia. Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluționare a cererii reclamantei a trenat mai mult timp. Durata în timp a soluționării unei cereri poate fi influențată atât de complexitatea acesteia, cât și de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluționării. De asemenea, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că statul, prin Ministerul Finanțelor, a exercitat cu rea-credință aplicarea normelor legale, fapt care ar fi condus nejustificat la prelungirea în timp a soluționării cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu. Chiar dacă din probele administrate în cauză rezultă faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral pe parcursul efectuării demersurilor de a intra în posesia suprafeței de 9000 mp teren, situat în comuna Corcova, jud. Mehedinți, sau a despăgubirilor pentru această suprafață de teren, nu rezultă însă și îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu și vinovăția pârâtului, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia. În cauză, statul, prin legile speciale adoptate în materie, a creat cadrul legislativ necesar alocării de la bugetul de stat a unor sume pentru acordarea unor compensații bănești proprietarilor de imobile a căror restituire în natură nu a mai fost posibilă. De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția privind existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Astfel, a învederat că Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale, chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor sale – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă. Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat în art. 52 din Constituție, iar aceasta poate fi stabilită numai în condițiile legii, iar în cauza dedusă judecății nu se verifică o astfel de situație pentru a deveni aplicabile normele de excepție invocate anterior. Statul, prin Ministerul Finanțelor, nu răspunde sub nicio formă și nu poate acorda diverse despăgubiri decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres prin legi speciale (ex. art. 504 și urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001 etc.). Un al doilea motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a învederat că nu poate fi reținut că Statul Român, așa cum a motivat în considerentele hotărârii instanța de apel, trebuie privit ca un general-mandant care acționează în diverse domenii și inițiază reglementări prin intermediul unei diversități de instituții și autorități de tip mandatar. Instanța a arătat că Statul Român a fost chemat în judecată în calitate de autoritate publică răspunzătoare pentru abuzul de putere ce rezultă din modul defectuos de desfășurare a întregului proces de retrocedare, fapt ce a generat un fenomen de lezare a demnității sociale și de discriminare socio-economică din partea politicienilor și funcționarilor publici față de persoanele deposedate de imobilele lor de către regimul comunist și i-a produs un prejudiciu ce trebuie reparat. Or, în aprecierea recurentului-pârât această susținere nu poate fi primită, motivat de faptul că obligația de acordare a compensațiilor pentru imobilele expropriate nu poate fi considerată o obligație neîndeplinită de Statul Român față de cetățenii lui, fiind astfel răspunzător direct față de modul în care instituțiile sau autoritățile publice îndrituite de lege îndeplinesc față de cetățean obligația de rezolvare a modului în care aceștia sunt despăgubiți. Prin urmare, nu poate fi reținută susținerea instanței de apel potrivit căreia "din perspectiva cetățeanului de rând nu are importanță care sunt instituțiile răspunzătoare de soluționarea procedurii de retrocedare, pe câtă vreme Statul ca entitate este răspunzător de modalitatea în care raportul juridic este derulat și finalizat". Prin art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost stabilită o normă de principiu potrivit căreia Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are vocația de a reprezenta Statul, în afară de cazurile când legea nominalizează expres alte organe în acest scop. Dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală constituie o sancțiune civilă cu caracter reparator ce intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu. Statul Român nu poate avea o culpă în speță, culpa fiind definită ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de faptă, respectiv față de urmările faptei, implicând în primul rând un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință. Niciuna dintre condițiile prevăzute de răspunderea civilă delictuală nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea Statului Român pentru fapta proprie. Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român este cel reglementat la art. 52 din Constituție, "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită numai în condițiile legii". Astfel, chiar dacă potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din același act normativ "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", instanța trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege. Aceste limite sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 care trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. (1) din același act normativ, unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". În acest context, Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituțiilor sale și, deci, în raportul juridic dedus judecății, nu există identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză. În literatura de specialitate se menționează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie "imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție". Or, în speța de față, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Român. Din interpretarea textelor de mai sus reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Mai mult decât atât, problematica despăgubirilor este de competența exclusivă a ANRP, care, potrivit art. 1 lit. b) din H.G. nr. 361/2005, monitorizează procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. S-a mai susținut de către recurentul-pârât că instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantei este admisibilă și a menținut hotărârea instanței de fond în ceea ce privește obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plății. Or, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporționat față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei. Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru prejudiciul moral al reclamantei este netăgăduit condiționată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri. Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral atâta timp cât nu are la dispoziție criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, aceasta neputând fi justificată. Astfel, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului, cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală dacă fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamantă trebuie să întrunească condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert și dovedit. Recurentul-pârât a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând decizia civilă nr. 4458 din 27 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. x/2005 de secția I civilă, precum și decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011, pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal. A mai susținut că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială. Acordarea daunelor morale presupune ca reclamantul să facă dovada, prin argumente și indicii minime, a afectării drepturilor nepatrimoniale, pentru a permite instanței evaluarea unei despăgubiri echitabile, în limitele practicii CEDO. Repararea prejudiciului moral are un caracter aproximativ, fiind imposibilă o echivalare bănească exactă, motiv pentru care se evaluează despăgubirea compensatorie și nu prejudiciul în sine. Cuantumul se stabilește prin apreciere judiciară, raportat la importanța valorilor morale lezate și la consecințele negative asupra victimei, pe baza unor criterii motivate și raționale, diferite de cele aplicabile daunelor materiale. Această aptitudine a instanței de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalității. Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau europene, pentru că, deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepția consecințelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta. Recurentul-pârât a mai criticat hotărârea recurată și cu privire la obligarea sa la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, fără a fi dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ. Astfel, a susținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care, în mod real, necesar și rezonabil, au fost plătite de partea care a câștigat procesul în legătură cu acel litigiu. Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus-amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 452 C. proc. civ., "partea care cade în pretenții" poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul. Culpa procesuală aparține pârâtului: dacă nu și-a executat obligațiile, astfel încât s-a admis acțiunea reclamantului; dacă își execută obligațiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul și-a executat obligația înainte de sesizarea instanței, dar nu l-a înștiințat pe reclamant, ceea ce a determinat declanșarea procesului. Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze. Așadar, natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Este vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului respectiv ori pentru apărare. Ținând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care respectă regimul oricărei cereri adresate instanței, pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 194 C. proc. civ. În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părți, cenzurarea onorariului de către instanță este posibilă, având în vedere că, prin însușirea acestuia potrivit hotărârii judecătorești pronunțate, creanța devine certă, lichidă și exigibilă, dobândind totodată caracter de opozabilitate față de partea potrivnică. Așa fiind, invocarea art. 127, 128 și 129 din Statutul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocațial, fără însă să poată influența aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanța apreciază că se impune reducerea acestuia. Curtea a constatat că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, stabilind că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei. În consecință, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel este temeinic motivată, fiecare motiv de apel fiind analizat în raport cu situația de fapt și normele aplicabile. Simpla împrejurare că instanța a preluat argumentele părții pe care le-a apreciat ca fiind întemeiate nu echivalează cu lipsa motivării și nu poate constitui motiv de casare, iar faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu concluzia bazată pe argumentația instanței de apel nu înseamnă că hotărârea criticată nu cuprinde raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut că instanțele au aplicat corect dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale. Angajarea răspunderii Statului nu necesită existența unei norme exprese speciale, acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, iar Statul este chemat în judecată în calitate de garant al activității autorităților sale, răspunderea sa delictuală întemeindu-se pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care consacră obligația pozitivă a statului de a asigura protecția efectivă a dreptului de proprietate. S-a mai susținut că instanța de apel a realizat o corectă analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale, constatând existența faptei ilicite constând în tergiversarea nejustificată a procedurilor de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv, a prejudiciului moral suferit, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției instituțiilor statului, răspunderea acestuia având un caracter obiectiv, fundamentat pe principiul garanției și al riscului. În privința daunelor morale acordate în cuantum de 10.000 euro, intimata-reclamantă a susținut că acestea au fost stabilite în echitate, cu respectarea principiului proporționalității și a justului echilibru între interesele părților. De asemenea, a susținut că sugestia de a fi analizat probatoriul, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, reprezintă conduită nepermisă în faza procesuală a recursului, fiind contrară dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul daunelor morale reprezintă simple aprecieri de netemeinicie, inadmisibile în calea de atac a recursului. Referitor la cheltuielile de judecată, intimata-reclamantă a susținut caracterul real, necesar și rezonabil al onorariului de avocat acordat, acesta fiind proporțional cu complexitatea cauzei și activitatea efectiv prestată. Totodată, a învederat că susținerile recurentului-pârât referitoare la cheltuielile de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În concluzie, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului. În ceea ce privește solicitarea de modificare în parte a deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a învederat că această solicitare nu se circumscrie modalităților enumerate de art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. în privința soluțiilor pe care la poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție în caz de admitere a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele și în limitele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului sunt, în esență, următoarele: Prin demersul dedus judecății, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciul de natură morală ce i-a fost produs ca urmare a tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă și nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru imobilul situat în comuna Corcova, sat Croica, județul Mehedinți. În susținerea cererii sale, reclamanta a invocat o pretinsă calitate a pârâtului de general-mandant al autorităților publice chemate a aplica legea și a susținut că pârâtul răspunde solidar cu diversele sale instituții prin intermediul cărora se săvârșesc diferite încălcări ale unor drepturi protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A mai susținut că obligarea la dezdăunare a foștilor proprietari deposedați de bunuri imobile a fost asumată de Statul Român, astfel încât acesta este răspunzător față de cetățenii săi pentru modul în care autoritățile îndrituite de lege îndeplinesc obligația de soluționare a procedurii de retrocedare. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1373, art. 1385-1387, 1391, art. 1531 alin. (3), art. 1532 alin. (2) și (3) C. civ., art. 1 alin. (2) lit. a), art. 2 alin. (1), (3), (4) și 11, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, Decizia RIL nr. 10/2016. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. nu i se aplică, întrucât nu s-a identificat fapta sa ilicită. Soluționând cererea cu care a fost învestită, prima instanță, prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2024, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, iar prin decizia recurată a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte cererea formulată și precizată la data de 28 noiembrie 2023 de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la data plății. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, prima instanță a reținut că ori de câte ori legea nu prevede responsabilitatea unui alt organ de stat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor are vocație generală de reprezentare în raporturile juridice civile născute în temeiul legilor de restituire a proprietăților preluate abuziv. S-a mai reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă și pentru faptul că în speță se invocă culpa entităților și autorităților cu atribuții în materia reconstituirii dreptului de proprietate, însă cele mai multe nu au personalitate juridică. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de către pârât, acesta susținând că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispozițiilor prevăzute de legile speciale în materia restituirii/retrocedării imobilelor preluate abuziv de Stat, precum și că, în speță, nu Statul a creat reclamantei un prejudiciu, ci instituțiile care aveau atribuții în a soluționa cererea de acordare a despăgubirilor. Totodată, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe și cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității, susținând că reclamanta trebuia să dovedească îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Instanța de apel a respins apelul ca nefondat. Analizând motivul de apel privind excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă, reținând aceleași argumente ca și prima instanță. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de apel a reținut că acțiunea este admisibilă, în situația în care nu se poate angaja un alt tip de răspundere. Soluția instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, acesta invocând motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât supune controlului de legalitate modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra legitimării sale procesuale pasive, criticând, în esență, hotărârea atacată sub aspectul nejustificării în concret a faptei ilicite săvârșite de pârât. Conex, și chestiunea posibilității angajării răspunderii statului în absența unei alte entități care să poată sta în judecată pentru încălcările drepturilor reclamate prin acțiune este verificabilă din aceeași perspectivă de legalitate. Înalta Curte constată că instanța de apel a fundamentat legitimarea procesuală pasivă a statului pe considerentul că entitățile și autoritățile cu atribuții în materia reconstituirii dreptului de proprietate ar fi, în majoritate, lipsite de personalitate juridică, motiv pentru care Statul Român ar trebui să stea în judecată pentru acestea. Această argumentație este însă nejustificată în concret și vag enunțată (majoritatea entităților și autorităților implicate în procedură nu au personalitate juridică, fără a se arăta care anume dintre acestea și de ce acelea care au o atare personalitate nu pot să răspundă) și imposibil de corelat cu situația de fapt a cauzei, în condițiile în care din situația de fapt a speței, consemnată în sentință, rezultă că unitatea deținătoare a imobilului a fost Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Mehedinți, persoană juridică care a fost parte în procedurile administrative și judiciare inițiate de reclamantă și care avea obligații legale proprii în aplicarea legislației reparatorii. Așadar, în lipsa unei analize concrete asupra entităților implicate în procedurile de reparație și asupra motivelor pentru care acestea nu ar putea răspunde pentru neîndeplinirea atribuțiilor legale, instanța de apel a eludat dispozițiile art. 224 C. civ. privind caracterul subsidiar al răspunderii statului, care presupune imposibilitatea identificării unui alt subiect de drept răspunzător. Totodată, instanța de apel nu a lămurit natura răspunderii reținute în sarcina statului, aducând argumente neclare în acest sens. Astfel, deși pe de o parte a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român cu motivarea că majoritatea instituțiilor care nu și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau în materia procedurii restituirii imobilelor preluate abuziv nu au personalitate juridică, pe de altă parte a reținut atât calitatea Statului Român de garant al activității autorităților din subordine, cât și angajarea răspunderii sale pentru fapte ilicite ce decurg din activitatea sa generală, căruia îi incumbă obligația de a adopta măsuri adecvate pentru acordarea de despăgubiri. Relevant în acest sens este paragraful 1, pagina 15 din decizia atacată: "Această susținere vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată nu este împărtășită de către instanța de control judiciar întrucât angajarea răspunderii civile delictuale, chiar și a Statului Român, poate fi solicitată dacă nu se poate angaja un alt fel de răspundere civilă (legală, contractuală etc.), iar, în cauza pendinte, s-a solicitat obligarea pârâtului apelant la plata daunelor morale ca urmare a unei fapte ilicite ce decurge din activitatea generală a acestuia căruia îi incumbă obligația de a adopta măsuri adecvate și care excede oricărui domeniu de activitate în mod special, inclusiv domeniului retrocedărilor". Așadar, se observă că instanța de apel a reținut, într-o manieră contradictorie, atât calitatea statului de garant general al activității autorităților publice, cât și angajarea răspunderii sale delictuale de drept comun pentru o pretinsă "faptă ilicită ce decurge din activitatea generală" a acestuia. În acest sens, instanța a arătat că răspunderea civilă delictuală a statului poate fi angajată atunci când nu poate fi incident un alt tip de răspundere, fără însă a preciza dacă este vorba despre o răspundere obiectivă, fundamentată pe garanția statului sau despre o răspundere delictuală de drept comun, în temeiul art. 1349 și urm. C. civ. Or, răspunderea obiectivă a statului poate exista în condițiile art. 224 C. civ. atunci când nu se poate identifica un alt subiect de drept răspunzător (ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite) pentru prejudiciul suferit de reclamantă. În același timp, dacă a avut în vedere angajarea răspunderii delictuale de drept comun, instanța de apel nu a identificat în concret fapta ilicită imputabilă Statului Român. Decizia atacată se limitează la afirmația generică potrivit căreia statului îi revenea obligația de a adopta "măsuri adecvate" în domeniul retrocedărilor, fără a arăta care anume măsuri au fost omise și în ce mod această pretinsă omisiune, distinctă de activitatea autorităților specializate, ar constitui o faptă ilicită proprie a statului. Or, în cauza de față nu se reclamă însă lipsa reglementării, a mecanismelor, ci pasivitatea uneia sau a mai multor autorități în aplicarea legii privind restituirea imobilelor preluate abuziv, din susținerile reclamantei rezultând că prejudiciul invocat derivă din pasivitatea concretă a unor autorități determinate – în special Romsilva, care nu a soluționat dosarul administrativ și nu a transmis documentația către CNCI în termenele legale, nici măcar după ce a fost obligată prin hotărâre judecătorească la luarea unor măsuri – aspecte ce țin de conduita unor persoane juridice distincte și nu de o pretinsă inacțiune generală a statului ca subiect de drept. Prin urmare, instanța de apel nu a clarificat natura juridică a răspunderii reținute, a utilizat argumente contradictorii privind lipsa personalității juridice a entităților implicate și rolul statului ca garant general, nu a identificat fapta ilicită concretă imputabilă statului și nu a analizat caracterul subsidiar al răspunderii statului în raport cu existența unor persoane juridice determinate cu obligații legale proprii. Aceste deficiențe atrag incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurare în care se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate rap. la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătorești, motivare ce trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Totodată, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a răspuns adecvat motivului de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, încălcând astfel dispozițiile art. 476, art. 477 și art. 478 C. proc. civ. Astfel, în cadrul motivului de apel referitor la calitatea sa procesuală pasivă, apelantul-pârât a susținut, în esență, că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de legile de reparație (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013), precum și că eventualul prejudiciu pretins de reclamantă ar fi fost cauzat de conduita unor entități determinate (Regia Națională a Pădurilor – Romsilva – Direcția Silvică Mehedinți, Comisia Națională pentru Restituirea Proprietăților și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților), care aveau atribuții legale în procedura de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu. Cu toate acestea, deși în cadrul considerentelor hotărârii atacate a reținut faptul că apelantul-pârât a susținut că în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, calitate procesuală pasivă au Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, instanța de apel nu a răspuns în mod efectiv acestui motiv de apel, neanalizând în concret susținerile pârâtului privind existența unor persoane juridice determinate cu obligații legale proprii și posibila lor legitimare procesuală pasivă, limitându-se, astfel cum s-a arătat supra cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la afirmații generale referitoare la lipsa personalității juridice a unor autorități și la rolul statului ca garant al activității acestora, fără a examina situația entităților expres indicate de apelant și fără a stabili dacă acestea puteau fi ținute să răspundă pentru prejudiciul invocat. Or, neanalizarea în mod adecvat a respectivului motiv de apel invocat în termen echivalează cu o nesoluționare a apelului în limitele învestirii, partea fiind lipsită de o examinare efectivă a apărării formulate și de un controlul judiciar efectiv asupra soluției primei instanțe, încălcându-se astfel principiul disponibilității, așa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și principiul dreptului la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, aspect ce conduce la nelegalitatea soluției date de instanța de apel apelului formulat de pârât. În aceste coordonate, Înalta Curte găsește fondat recursul declarat de pârât și, în acord cu art. 497 C. proc. civ., îl va admite, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. În rejudecare, instanța de apel urmează a analiza care sunt entitățile cu obligații legale concrete în recunoașterea drepturilor reclamantei și de ce nu pot ele răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor. De asemenea, va analiza natura răspunderii invocate, precum și existența unei fapte ilicite proprii a statului sau, după caz, a condițiilor răspunderii sale subsidiare potrivit art. 224 C. civ. În consecința soluției prefigurate și a motivelor de casare reținute, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., ce presupun reluarea judecății asupra motivelor apelului declarat de pârât ce privesc legitimarea procesuală pasivă, admisibilitatea acțiunii și, strâns legat, dacă va fi cazul, fondul cauzei, nu pot fi examinate în acest moment susținerile ce privesc întinderea despăgubirilor acordate de instanțele de fond și nici cele legate de cuantificarea cheltuielilor de judecată; în tot cazul, casarea va lipsi de efecte aceste dispoziții ale deciziei recurate și analizarea susținerilor recurentului ce privesc aceste chestiuni nu mai prezintă interes procesual în această etapă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ. și constatând incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.