ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1866/2024

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la 22.03.2021 și înregistrată la data de 25 martie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 556 din data de 28.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a respins cererea având ca obiect acțiune pauliană, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., D. și C., ca neîntemeiată și a respins ultimele 2 capete de cerere accesorii, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 435 din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de către reclamanta A., în contradictoriu cu intimații-pârâți B., D. și C. împotriva sentinței nr. 556 din data de 28 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat; a admis în parte cererea accesorie formulată de intimații-pârâți și a obligat apelanta-reclamantă la plata în favoarea intimatului-pârât D. a sumei de 3.500 RON (onorariu avocațial redus de la 9.870 RON), cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea accesorie formulată de apelanta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 435 din 27 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În debutul memoriului de recurs, partea expune scurte considerații cu privire la situația de fapt, inclusiv cu privire la Tranzacția ratificată de către Tribunalul din Malmö la data de 21.03.2023.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde că prin respingerea primului motiv de apel al reclamantei și validarea, în acest mod, a soluției pronunțate de instanța de fond, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, reglementate de dispozițiile art. 13 și art. 14 C. proc. civ.

Făcând trimitere la aspectele reținute de instanța de fond prin încheierea din 21.09.2021, recurenta arată că tribunalul nu a acordat cuvântul părților pe fondul litigiului și nici pe probatoriul invocat în cauză, iar din cuprinsul sentinței apelate, reiese că instanța de fond a recalificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond și, practic, a pronunțat hotărârea pe fondul litigiului, fără să acorde, însă, cuvântul părților pe acest aspect și fără să discute cu privire la admisibilitatea sau nu a probatoriului solicitat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Considerentele Curții de Apel Craiova potrivit cărora situația învederată nu a produs nici o vătămare constituie o încălcare a dreptului la apărare în sens material (de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a propune probe, de a invoca excepții, de a exercita căile de atac etc) și a principiului contradictorialității.

Prin pronunțarea asupra fondului litigiului, deși acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, părțile sunt private de posibilitatea de a-și susține și de a-și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ și conduce în mod nemijlocit nu numai la nesocotirea principiul contradictorialității ci și la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție și de art. 6 C. proc. civ.

Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității impune, așadar, punerea în discuție în contradictoriu cu părțile a calificării așa-zisei excepții ca apărare de fond sau, eventual, invers, daca este cazul, instanța urmând a se pronunța prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.

Reclamanta circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1563 C. civ., sub aspectul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească "creanța" în vederea admisibilității acțiunii pauliene reglementată de dispozițiile art. 1562 și urm. C. civ.

Astfel, instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, apreciind în mod greșit faptul că nu se face dovada caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pe care recurenta-reclamantă o are față de intimatii-pârâți, în contextul în care prevederile art. 1562 și art. 1563 C. civ. nu fac vorbire decât despre o creanță certă. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să condiționeze acțiunea pauliană de existența unei creanțe lichide și exigibile, chiar și la data pronunțării, ar fi prevăzut explicit condiția.

Cu privire la îndeplinirea condiției certitudinii și a anteriorității creanței, subliniază faptul că admisibilitatea acțiunii pauliene nu depinde de existența unui titlu executoriu și nici de caracterul lichid și exigibil al creanței. Astfel, pot justifica admiterea acțiunii pauliene creanțele pure și simple, precum și cele afectate de o condiție rezolutorie, ele întrunind condiția de a fi certe, lichide și exigibile. De asemenea, acțiunea este admisibilă și dacă creanța este afectată de un termen suspensiv al cărui beneficiar este creditorul. Chiar dacă termenul este instituit în favoarea debitorului, acțiunea pauliană poate fi primită, atunci când intervine decăderea acestuia din beneficiul termenului suspensiv, ce are drept consecință exigibilitatea anticipată a dreptului de creanță.

Recurenta menționează că instanța de apel nu a analizat faptul că deși părțile nu au încheiat un contract de împrumut din cauza unei imposibilități morale în acest sens, fiind vorba despre legăturile de rudenie existente între reclamantă și cei doi pârâți, caracterul cert al creanței rezultă din transferul bancar al sumelor de bani, coroborat cu alte mijloace de probă respectiv conversațiile dintre părți, din care rezultă faptul că cei doi pârâți nu au negat niciodată existența acestei datorii și nici nu au considerat vreodată că aceasta nu ar fi trebuit restituită reclamantei, conform înțelegerii avute.

Cu privire la anterioritatea creanței, arată că împrumutul a fost acordat în cursul anului 2012, exigibilitatea sa intervenind la momentul finalizării construcției din Str. x 26A, respectiv în anul 2018, deci anterior încheierii actului asupra căruia solicită a se aplica acțiunea pauliană, iar aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel.

Menționează recurenta că instanța de apel a ignorat întreg materialul probator indicat de parte, în contextul în care, pe lângă tranzacțiile bancare, care fac pe deplin dovada transferului sumelor de bani între reclamantă și pârât, la dosarul cauzei au fost depuse transcrieri ale convorbirilor dintre aceștia, din care rezultă fără echivoc faptul că pârâții nu au contestat niciodată existența respectivei creanțe.

Pretinde recurenta că instanța a apreciat eronat faptul că nici Hotărârea de expedient pronunțată de către Tribunalul din Malmö în data de 21.03.2023 nu face dovada caracterului cert al creanței.

Prin această înțelegere părțile au stabilit: (i) pe de o parte, reducerea creanței de la suma inițială de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro) la suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro) sub condiția rezolutorie a tranzacției ca această sumă să fie achitată integral până în data de 21 martie 2024 și (ii) recunoașterea implicită a pârâților C. și B. a existenței creanței în cuantum de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro), sumă pe care și-o asumă a fi plătită împreună cu dobânda, în cazul în care nu vor achita suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.000 Euro) până la data de 21 martie 2024.

Însăși tranzacția părților consfințită prin hotărârea de expedient face dovada recunoașterii existenței creanței în cuantum de 2.228.184 SEK (aproximativ 221.000 Euro), cu beneficiul reducerii acesteia la suma de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro) în situația în care debitorii își vor îndeplini obligația de plată până la data de 21.03.2024.

Pe de altă parte, nu întreaga creanță este afectată de un termen suspensiv, ci doar diferența între suma de 221.00 euro și suma de 62.500 euro. În ceea ce privește suma de 62.500 euro, aceasta este exigibilă de la data consfințirii tranzacției de către Tribunalul din Malmö, respectiv data de 21.03.2023, debitorii având obligația de a o achita (cu beneficiul ca, dacă achită integral suma până în data de 21.03.2024, sunt scutiți de plata diferenței până la concurența sumei împrumutate, respectiv suma de 221.000 Euro).

Cum legiuitorul nu condiționează admisibilitatea acțiunii de cuantumul unei creanțe, faptul că, în mod incontestabil se face dovada recunoașterii și a asumării plății până la data de 21.03.2024, prin tranzacție, a sumei de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro), este suficient pentru a aprecia că se face dovada existenței unei creanțe certe, sub aspectul îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate a acțiunii pauliene.

Învederează recurenta că sunt îndeplinite condițiile admisibilității acțiunii pauliene prevăzute de art. 1562-1563 C. civ.

Relativ la condiția ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, recurenta susține că prin înstrăinarea cotei de 3/4 deținută din bunul imobil situat in Craiova, str. x, jud. Dolj, pârâții B. și C. și-au creat o stare de insolvabilitate, făcând imposibilă plata datoriei în cuantum de 193.178 GBP pe care aceștia o au către reclamantă, din patrimoniul rămas.

Făcând trimitere la prevederile art. 1147 alin. (2) C. civ. și la decizia pronunțată în dosarul nr. x de către Curtea de apel din SKANE ȘI BLEKINGE, recurenta susține că pârâții nu mai dețin în proprietate alte bunuri care să fie suficiente pentru a plăti datoria către reclamantă în cazul unei executări silite și nici în conturi nu au sume suficiente pentru a-și achita creanța deja recunoscută în fața instanțelor suedeze.

Cu privire la condiția existenței fraudei debitorului, recurenta arată că prin încheierea contractului de vânzare-cumparare a cotei de 3/4 din imobilul deținut de către cei doi pârâți, aceștia își creează cu intenție starea de insolvabilitate cu scopul evident de a se sustrage posibilității reclamantei de a demara procedura de executare silită.

Mai mult, prin înstrăinarea bunului imobil, intimații-pârâți lasă lipsită de eficiență și înțelegerea pe care părțile (reclamanta A. și părinții săi, B. și C.) au avut-o inițial, respectiv aceea ca recurenta să îi ajute financiar cu sumele de bani pentru edificarea construcției, urmând să își recupereze acești bani ca urmare a vânzării sau închirierii imobilului.

În egală măsură este îndeplinită condiția privind existența unei creanțe certe și, în principiu, anterioară actului atacat, astfel cum a argumentat deja.

Menționează recurenta că este îndeplinită și condiția privind complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a contractat, în cazul în care actul atacat este cu titlu oneros. Complicitatea dobânditorului, în cazul de față, poate fi prezumată din însăși existența relațiilor de rudenie, dobânditorul D. cunoscând situația, fiind fratele reclamantei și fiul celor doi pârâți.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu păstrarea dispozițiilor reținute de instanța de fond referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, intimații susțin că argumentele prezentate de reclamantă excedează ipotezei vizată de legiuitor, respectiv încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nicidecum probleme de dezbateri ori de administrare a probelor, întemeiate juridic pe dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Arată intimații că instanța de apel a analizat și tranșat problema, reținând că, în raport cu limitele învestirii instanței și de considerarea excepției inadmisibilității ca o apărare de fond a pârâților, a analizat strict această apărare, respectiv lipsa caracterului cert al creanței.

Intimații susțin caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată intimații că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, în condițiile în care la data de 19.02.2024 (cu o lună înainte de termenul-limită), pârâtul B. a virat în contul recurentei suma de 59.050,14 Euro (în echivalent 650.000 SEK, ținând cont de cursul valutar euro/coroană suedeză din data respectivă), în detaliile tranzacției făcând referire la dosarul nr. x al Tribunalului Malmö.

Astfel, nu sunt îndeplinite nici condițiile ce vizează frauda debitorului sau a complicității frauduloase dintre creditor și debitor, neexistând în vreun moment o stare de insolvabilitate a acestuia din urmă.

În legătură cu ultimul capăt de cerere, intimații precizează că inopozabilitatea nu are ca efect obligarea vânzătorului la achitarea creanței, ci posibilitatea dată creditorului de a executa acea creanță, prin readucerea - fictivă juridic - a unui bun în patrimoniul debitorului său.

Creanța este recuperată apoi din prețul obținut pentru vânzarea bunului, nicidecum din cel ce fusese plătit de terțul dobânditor.

Așa fiind, solicitarea subsidiară, de obligare la plată a terțului dobânditor, este pur și simplu hazardată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia, raportat la conținutul criticilor formulate și la dispozițiile legale incidente, după cum urmează:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 6, art. 13 și art. 14 din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când a validat soluția primei instanțe care s-a pronunțat pe fondul cererii deduse judecății, deși a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii, sens în care tribunalul nu a pus în discuție probele solicitate de părți și calificarea dată apărării privind certitudinea creanței.

Criticile sunt nefondate.

În vederea asigurării dreptului la apărare, art. 13 alin. (3) C. proc. civ. dispune că părților li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a formula apărări, de a-și prezenta susținerile în scris și oral și de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Contradictorialitatea în procesul civil îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecății litigiului, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele.

Deoarece contradictorialitatea este strâns legată și de legalitate și de aflarea adevărului, de disponibilitate și de dreptul la apărare, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. dispune că instanța își va întemeia hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept, pe explicațiile și pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa".

Aplicând aceste considerente și dispoziții legale în speță, relativ la dreptul părților de a propune probe și a discuta în contradictoriu caracterul util, concludent și pertinent al acestora, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată sub aspectul respingerii primului motiv de apel "și validarea în acest mod a soluției pronunțate de prima instanță."

Analizând argumentele recurentei-reclamante, se reține că partea nu a învederat, în concret, modalitatea în care instanța de apel ar fi încălcat principiile enunțate cu consecința producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate și reluarea judecății. Or, controlul judiciar al instanței de recurs este condiționat de conținutul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs.

Curtea de apel a reținut că tribunalul "a respins acțiunea revocatorie fiindcă a apreciat că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru admisibilitatea sa, aspect care nu a necesitat administrarea sau analizarea vreunui probatoriu".

Pe de altă parte, instanța de apel a statuat în sensul că reclamanta nu se poate prevala de vreo vătămare în drepturile sale procesuale, din perspectiva principiilor invocate (principiul contradictorialității și dreptul la apărare) cât timp, în calea devolutivă a apelului, partea este în drept să supună analizei instanței utilitatea administrării probelor care nu au fost supuse încuviințării de către instanța de fond.

Se remarcă faptul că în fața curții de apel, când exista posibilitatea propunerii ori suplimentării probatoriului cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de apel, administrarea de probe (înscrisuri, mijloace materiale de probă -înregistrarea unor convorbiri telefonice-, proba testimonială, interogatoriul intimaților), iar la termenul din 16.11.2023, având cuvântul asupra probelor, reclamanta, prin reprezentant convențional, "arată că înscrisurile depuse în cauză, în special tranzacțiile bancare, fac dovada certitudinii creanței, confirmate și de convorbirile telefonice purtate de părți, învederează că existența înțelegerii este dovedită și, în cazul în care instanța nu se consideră lămurită, se poate administra proba cu interogatoriu și înscrisuri noi".

Curtea de apel a respins probele solicitate ca nefiind utile soluționării cauzei, iar modalitatea de interpretare a probelor nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiții, la acest moment procesual, argumentele recurentei care, în parte, au caracter pur teoretic, iar celelalte nu se raportează la considerentele hotărârii recurate, nu pot produce efectele juridice pretinse de reclamantă.

Subsumat aceluiași motiv de casare (pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.) se relevă încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității de către instanța de apel (și) prin menținerea hotărârii tribunalului care a soluționat fondul cererii, deși a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii.

Instanța de apel a răspuns criticilor reclamantei, analizând încheierea de dezbateri din 21.09.2021 a Tribunalului Dolj, sens în care a reținut că instanța de fond a acordat părților cuvântul asupra excepției inadmisibilității cererii, iar din considerentele sentinței reiese că instanța a constatat că nu este incidentă o veritabilă excepție de drept substanțial –având în vedere denumirea eronată a susținerii-, ci o apărare care privește condițiile de fond reglementate de prevederile art. 1563 C. civ.. Astfel, tribunalul a analizat strict apărarea privind lipsa caracterului cert al creanței și a reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile revocatorii ale acțiunii, aspect cu privire la care părțile au formulat concluzii.

În expunerea criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă omite a învedera împrejurarea că instanța de apel a reținut că partea a formulat concluzii orale la termenul din 21.09.2021 cu privire la caracterul creanței, iar lipsa unei creanțe certe a fost invocată de pârâți, prin întâmpinare.

Din actele și lucrările dosarului reiese că reclamanta a formulat note scrise față de întâmpinarea depusă în cauză, a fost reprezentată la termenul din 21.09.2021 și a formulat concluzii asupra excepției inadmisibilității cererii inclusiv din perspectiva neîndeplinirii condiției acțiunii revocatorii privind caracterului cert al creanței, iar după reținerea cauzei în pronunțare a depus note scrise cu privire la aspectele invocate în cauză.

În acest context, evaluarea instanței de apel este corectă întrucât ceea ce tribunalul a pus în discuția părților și a analizat prin considerentele hotărârii a fost caracterul cert al creanței, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii, iar calificarea apărării pârâților (ca fiind o apărăre de fond și nu o veritabilă excepție) nu a produs reclamantei o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii întrucât, la darea soluției, instanța de fond a avut în vedere doar împrejurările puse în discuția contradictorie a părților.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante nu au valențele unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1562 și art. 1563 C. civ., în considerarea concluziei la care a ajuns instanța de apel privind inexistența, la data introducerii acțiunii revocatorii, a unei creanțe cu caracter cert care să fi fost deținută de recurenta-reclamantă împotriva intimaților-pârâți.

Așadar, atât analiza instanței de apel cât și mare parte din criticile recurentei se circumscriu sferei și incidenței acestei condiții de admisibilitate a acțiunii revocatorii cu a cărei soluționare a fost învestită instanța de judecată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că sediul materiei în privința acțiunii revocatorii (pauliene) îl constituie dispozițiile art. 1562-1565 C. civ.. Potrivit alin. (1) și alin. (2) ale art. 1562 C. civ. "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate".

Așadar, reglementată ca un mijloc juridic procedural prin care creditorul solicită declararea ca inopozabile față de el a actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, admisibilitatea acțiunii revocatorii este supusă îndeplinirii în mod cumulativ, a următoarelor condiții: creditorul să fie titularul unei creanțe certe la data introducerii acțiunii și, ca regulă, anterioară actului atacat; actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; să existe o fraudă a debitorului, acesta cunoscând caracterul prejudiciabil al actului față de creditorul său; și, să existe complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat, atunci când acesta este un act juridic cu titlu oneros.

Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții conduce la respingerea acțiunii, chiar și în ipoteza în care celelalte cerințe ar fi realizate.

În cauză, invocând calitatea sa de creditor al intimaților B. și C., reclamanta a promovat acțiunea revocatorie având ca obiect constatarea inopozabilității față de ea a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019 pretins a fi încheiat de pârâți în frauda drepturilor sale, argumentând în sensul că deține o creanță certă pe care nu o mai poate valorifica în aceste condiții, creanța fiind reprezentată de sumele de bani transferate pârâtului B. în cursul anului 2012.

Un prim aspect evocat în motivele de recurs se referă la faptul că admisibilitatea acțiunii pauliene nu depinde de existența unui titlu executoriu și nici de caracterul lichid și exigibil al creanței, dat fiind că prevederile art. 1563 C. civ. statuează doar că trebuie să existe o creanță certă la data formulării acțiunii, condiție ce ar fi îndeplinită în prezenta cauză.

Cercetând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că lipsa unui titlu executoriu nu a făcut obiectul unor considerente decisive întrucât instanța de apel nu a stabilit că admisibilitatea acțiunii pauliene depinde de existența unui titlu executoriu, ci a analizat ambele ipoteze (existența sau lipsa titlului executoriu), sens în care a reținut că din prevederile art. 663 alin. (2) C. proc. civ. "rezultă că această creanță este conditionată de deținerea unui titlu executoriu sau măcar este executorie’. În continuare, curtea de apel a statuat în sensul că "și dacă s-ar îmbrățișa teoria că nu este nevoie ca creditorul să dețină deja un titlu executoriu…creanța deținută de creditor tot trebuie să fie exigibilă cel puțin la momentul pronunțării hotărârii judecătorești".

Pe de altă parte, contrar opiniei exprimate de recurenta-reclamantă, concepția actualului C. civ. nu a renunțat la cerințele lichidității și exigibilității creanței, care trebuie verificate însă nu la data introducerii acțiunii în inopozabilitate, ci la data pronunțării hotărârii prin care se soluționează o astfel de acțiune, astfel cum, corect, a reținut și instanța de apel.

Teza susținută de recurentă în sensul arătat în memoriul de recurs este eronată și incompletă. Într-o interpretare logică, cât și sistematică, prin raportare la dispozițiile art. 1565 alin. (2) C. civ., rezultă că art. 1563 din același act normativ trebuie interpretat în sensul în care creanța trebuie să fie certă la momentul promovării acțiunii pauliene și trebuie să fie lichidă și exigibilă la momentul hotărârii asupra acțiunii.

În primul rând, dacă legiuitorul național ar fi pretins doar certitudinea creanței și nicio condiție în plus, nu ar fi menționat și addendumul "la data introducerii acțiunii". Într-un argument per a contrario, la data pronunțării asupra acțiunii, creanța va trebui să îndeplinească și condițiile lichidității și exigibilității.

Textul art. 1563 C. civ. trebuie interpretat sistematic și coroborat cu art. 1565 alin. (2) din același cod, care se regăsește sub titlul marginal de "Efectele admiterii acțiunii", vizând practic momentul hotărârii/pronunțării asupra acțiunii pauliene.

În acest cadru, dacă creanța creditorului nu ar fi lichidă și exigibilă la momentul final al litigiului, teza conform căreia "terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului" ar fi imposibil de realizat. Aceasta, întrucât nu s-ar putea stabili ce "sumă de bani egală cu prejudiciul suferit" va putea plăti terțul dobânditor dacă creanța nu este lichidă, adică nu este determinată sau determinabilă, dacă nu are o întindere precisă. De asemenea, a se considera că terțul poate plăti o sumă de bani în contul unei creanțe neexigibile, respectiv neajunse la scadență, ar însemna o deturnare inacceptabilă a instituției acțiunii pauliene. În alți termeni, într-un asemenea caz s-ar ajunge la ipoteza în care creditorul paulian ar "câștiga" o situație mai favorabilă decât cea în care ar fi fost dacă actul pretins fraudulos nu s-ar fi încheiat. În lipsa actului fraudulos atacat pe cale de acțiune revocatorie, în principiu, creditorul nu și-ar fi putut executa debitorul înainte de scadență. Or, un astfel de raționament nu poate fi conceput.

În acest context, se constată că în mod corect curtea de apel a analizat condiția existenței unei creanțe certe la momentul formulării acțiunii și lichide și exigibile la momentul pronunțării hotărârii.

În opinia recurentei, caracterul cert al creanței și anterioritatea acesteia rezultă din transferul bancar al sumelor, coroborat cu conversațiile părților din care reiese că debitorii nu au negat datoria și nici nu au contestat faptul că trebuie restituită – toate aceste împrejurări fiind anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019-, precum și cu hotărârea pronunțată de Tribunalul din Malmö la 21.03.2023.

Înalta Curte constată că, verificând îndeplinirea cerințelor imperative prevăzute de art. 1563 C. civ. pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii, curtea de apel a reținut că reclamanta nu era titularul unei creanțe certe la momentul înregistrării acțiunii, iar creanța nu era lichidă și exigibilă la momentul pronunțării hotărârii și nici anterioară actului a cărui inopozabilitate se solicită, nefiind, așadar, respectată una dintre cele patru condiții necesare cumulativ, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlate condiții expuse de reclamantă, dar și a capetelor de cerere subsidiare acțiunii revocatorii (pct. 2 și pct. 3 din acțiune).

A rezultat astfel, din probatoriul administrat, că reclamanta A. nu avea împotriva pârâților B. și C., nici la momentul promovării cererii de chemare în judecată pendinte, respectiv la 22.03.2021 și nici la data soluționării acțiunii, o creanță certă privind suma de 193.178 GBP (indicată în acțiune), iar acest caracter nu a fost dobândit nici la momentul soluționării apelului, respectiv după pronunțarea instanței în cadrul dosarului nr. x aflat pe rolul Tribunalului Malmö, Suedia.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă reprosează instanței de apel faptul că "a ignorat întreg materialul probator", făcând trimitere la tranzacțiile bancare, la convorbirile părților și la sentința din data de 21.03.2023 pronunțată de Tribunalul Malmö în dosarul nr. x, precum și la imposibilitatea încheierii unui contract de împrumut, justificată de legăturile de rudenie existente între părți, sens în care oscilează între modalitatea de restituire a sumelor (fie restituirea sumei după finalizarea imobilului ce urma a fi construit de părinții săi, fie constituirea dreptului de proprietate cu privire la "parte din imobilul edificat").

Dincolo de faptul că modalitatea în care instanțele de fond au evaluat probatoriul în vederea stabilirii situației de fapt a cauzei reprezintă o operațiune specifică verificărilor ce se efectuează exclusiv de către instanțele fondului, necenzurabilă pe calea recursului, Înalta Curte reține că o primă cerință a creanței este ca aceasta să fie certă și să se fi născut anterior încheierii de către debitor a actului juridic pretins fraudulos.

Recurenta nu poate invoca cu succes imposibilitatea morală de preconstituire a unui contract de împrumut, în contextul în care nimic nu a împiedicat reclamanta ca, începând cu momentul deteriorării relațiilor de familie, însă anterior învestirii instanței cu cererea dedusă judecății în litigiul pendinte, să parcurgă procedurile legale necesare recunoașterii creanței pretinse.

Cât timp însă, transferurile bancare din cursul anului 2012 fac dovada transmiterii sumelor, fără a se menționa cu ce titlu au fost efectuate viramentele, instanța de apel a analizat evoluția raporturilor dintre părți, pornind din perioada premergătoare demarării procesului (din care ar fi trebuit să reiasă anterioritatea creanței) și continuând cu raporturile din cursul soluționării apelului.

Concluziile rezultate din aprecierea mijloacelor de probă administrate au fost acelea că și dacă reclamanta ar fi solicitat instanței să constate, în prealabil, că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorilor (deși instanța nu a fost învestită cu o atare cerere), solicitarea nu ar fi fost întemeiată față de prevederile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, invocate în cuprinsul apelului (dar care nu sunt aplicabile cauzei), precum și de prevederile art. 653 alin. (2) din Noul C. proc. civ. (aplicabile prezentului litigiu). De asemenea, instanța de apel a reținut că pârâții nu au recunoscut creanța în cuantumul solicitat de reclamantă, că instanța nu poate constata din probe indirecte, în cadrul acțiunii revocatorii, caracterul cert și exigibil al creanței, sens în care curtea de apel a analizat și condițiile și efectele Tranzacției ratificate de către Tribunalul din Malmö la data de 21.03.2023.

Înalta Curte reține că, în cauză, instanța nu poate să stabilească caracterul cert și întinderea creanței reclamantei, ci doar existența acesteia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2019.

Prin memoriul de recurs, reclamanta pretinde că a făcut dovada recunoașterii și asumării plății până la data de 21.03.2024, prin tranzacție, a sumei de 650.000 SEK (aproximativ 62.500 Euro), astfel că a probat existența unei creanțe certe, iar prin înscrisurile noi depuse de recurentă la termenul de judecată din 18 septembrie 2024, arată că dovedește faptul că pârâții nu au achitat debitul până la data convenită în cuprinsul tranzacției (21.03.2024), astfel că a fost demarată executarea silită în temeiul sentinței pronunțate de Tribunalul Malmö la data de 21.03.2023 în dosarul nr. x, cu privire la întreaga creanță de 2.228.184 SEK și dobândă.

Într-adevăr, hotărârea emisă de Autoritatea pentru Executarea Silită din Suedia și încheierea nr. 8388/24.07.2024 pronunțată de Judecătoria Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2024 fac dovada punerii în executare a hotărârii pronunțate în cauza T 913-21 de Tribunalul Malmö, însă, după cum a reținut instanța de apel și cum reiese din înscrisurile noi, administrate conform prevederilor art. 492 C. proc. civ., creanța care face obiectul executării nu este anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată pendinte (22.03.2021), sentința Tribunalului Malmö fiind pronunțată la data de 21.03.2023, ceea ce suprimă chiar și aparența unei eventuale certitudini a dreptului de creanță afirmat de reclamantă.

În cauză, cum corect a reținut instanța de apel, nu este îndeplinită condiția existenței unei creanțe certe care să fie deținută de recurenta-reclamantă la data introducerii acțiunii revocatorii, fapt care nu mai face utilă analizarea acelor motive de recurs vizând respectarea cerinței existenței prejudiciului în patrimoniul creditorului, frauda debitorilor și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorii au încheiat actul atacat.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă care se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, către intimații-pârâți B., C. și D., constând în onorariu de avocat, achitat conform dovezii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 435 din 27 noiembrie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimaților-pârâți B., C. și D..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.