Decizia nr. 448/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 299/2020 a Tribunalului Dolj

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la data de 17 octombrie 2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON la data plății, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnității sociale și prin discriminarea socio-economică în sens de "ranking", din cauza tergiversării procedurilor și întârzierii excesive și nejustificate a acordării efective a sumelor cuvenite cu titlu de compensații bănești, cu caracter de ajutor de stat, cuvenite potrivit art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, pentru proprietarii de vegetație forestieră (păduri) care constituie arii protejate.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 299 din 26 iunie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și inadmisibilității acțiunii. A admis, în parte, acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la data plății, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 2348 din 9 decembrie 2020, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și pârâtei împotriva sentinței tribunalului. A fost respinsă cererea apelantei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit cererii de recurs, pârâtul, prin motive subsumate, în mod formal, dispozițiilor pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., a dezvoltat următoarele critici: - Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului exercitat de pârât, în considerentele hotărârii atacate fiind analizat numai apelul reclamantei. Astfel, s-a susținut că, potrivit deciziei atacate, instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A arătat recurentul că pentru a fi parte în proces trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, care sunt în același timp și condiții de exercițiu ale acțiunii civile, precum și ale oricărei forme procedurale ce intră în conținutul acțiunii, printre care se regăsește și aceea a calității procesuale. Or, calitatea procesuală presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic. Recurentul a invocat, în susținerea acestui aspect, prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, conform cărora sumele pentru acordarea compensațiilor reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, care se alocă anual de către stat prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este, în primul rând, Ministerul Apelor și Pădurilor, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite conform pct. 3 din Legea nr. 71/2013 și fiind cel care, la final, dispune efectuarea plăților cuvenite proprietarilor de teren forestier care dețin aceste suprafețe în arii protejate. S-a mai făcut referire, în susținerea criticii, la dispozițiile art. 20, art. 6 și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 500/2001, arătându-se, prin prisma acestor prevederi legale, că Statul Român nu trebuie privit ca un general-mandant care acționează în diverse domenii și inițiază reglementări prin intermediul unei diversități de instituții și autorități de tip mandatar. Obligația de acordare a compensațiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligație neîndeplinită de Statul Român față de cetățenii lui, fiind astfel răspunzător direct cu privire la modul în care instituțiile sau autoritățile publice îndrituite de lege îndeplinesc față de cetățean obligația de rezolvare a modului în care aceștia sunt despăgubiți. Aceasta întrucât există un cadru legal în baza căruia proprietarii de pădure situată în aria protejată pot fi despăgubiți, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, decizia Comisiei Europene C (2016) 8.769 final din 3 ianuarie 2017, precum și prevederile Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol, forestier și în zonele rurale 2014-2020 și art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. Prin urmare, în opinia recurentului, nu poate fi reținută susținerea reclamantei potrivit căreia "din perspectiva cetățeanului de rând nu are importanță care sunt instituțiile răspunzătoare de soluționarea procedurii de acordare a compensațiilor, câtă vreme Statul, ca entitate, este răspunzător de modalitatea în care raportul juridic este derulat și finalizat". În cauza de față, cum legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 46/2008 - Codul Silvic și a Hotărârii Guvernului nr. 447/2017, înseamnă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză. - Recurentul a susținut, de asemenea, că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a arătat că din economia dispozițiilor art. 1.349 C. civ. reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate și fiind obligat să le repare integral. În continuare, recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 1.357 C. civ. care reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Cu privire la prima condiție, respectiv existența unui prejudiciu cauzat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că, în cauză, nu se poate reține existența acestuia, atât timp cât obligația de acordare a compensațiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligație neîndeplinită a statului față de cetățenii săi, fiind astfel răspunzător direct față de modul în care instituțiile sau autoritățile publice îndrituite de lege îndeplinesc față de cetățean obligația de rezolvare a modului în care aceștia sunt despăgubiți. Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată, nu este suficient să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, ci este necesar ca respectiva faptă să poată fi imputată autorului și acesta să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând cu vinovăție. De asemenea, săvârșirea unei fapte ilicite este o altă condiție prevăzută expres de textul de lege, or, în cauză, reclamanta nu a arătat care este această faptă. Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluționare a cererii reclamantei a trenat mult timp, durata soluționării unei atare cereri putând fi influențată, atât de complexitatea acesteia, cât și de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluționării. De asemenea, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, a dat dovadă de rea-credință, care să fi condus nejustificat la prelungirea în timp a soluționării cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu. Chiar dacă din probele administrate rezultă că reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral pe parcursul demersurilor de a intra în posesia suprafeței de 79,80 ha teren situat pe raza comunei Cireșu, județul Mehedinți sau a despăgubirilor pentru această suprafață de teren, nu reiese însă îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu și vinovăția pârâtului, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia. Ca atare, a apreciat recurentul ca nefiind îndeplinită nici cea de-a treia condiție privind existența raportului de cauzalitate. Statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde sub nicio formă și nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care răspunderea este prevăzută în mod expres prin legi speciale. Astfel fiind, acțiunea în pretenții a reclamantei față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibilă atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii administrativ - reparatorii a statului pentru eventuale prejudicii prin acte sau fapte administrative. - Recurentul a mai criticat decizia din apel și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, arătând că suma de 30.000 eu este disproporționată față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei, stabilirea întinderii acestor daune trebuind să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri. Prin urmare, în opinia recurentului, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atât timp cât nu există criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere. Prin prisma art. 249 C. proc. civ. și a unor decizii de speță ale Înaltei Curți, recurentul a susținut că reclamanta trebuia să facă dovada tuturor condițiilor cerute de lege, iar la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere criterii precum consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura afectării situației materiale, familiale, profesionale și sociale. Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității, iar în cauza dedusă judecății, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial incluzând o doză apreciabilă de arbitrar. Ca atare, instanța trebuia să analizeze cererea raportat la toate aceste criterii, în limitele administrării probatoriului pertinent și util cauzei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă A. a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. În susținerea excepției nulității, a arătat că niciunul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu reglementează posibilitatea ca instanța de recurs să poată reanaliza probele și să reevalueze situația de fapt. Or, în speță, a considerat că în mod formal au fost invocate prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., susținerile recurentei, în sensul că instanța de apel nu ar fi analizat și nu s-ar fi pronunțat pe excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și inadmisibilității cererii de chemare în judecată reprezentând mai degrabă nemulțumiri față de soluția dată de instanța de apel celor două excepții. A mai arătat că s-au reiterat motivele de apel și că al treilea motiv de recurs nu cuprinde critici referitoare la decizia instanței de apel, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Criticile recurentei nu dezvoltă încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material privind acordarea daunelor morale întemeiată pe atragerea răspunderii delictuale, ci se reduc la modul de apreciere a situației de fapt și a probelor administrate, vizând mai degrabă neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii, din punctul de vedere al pârâtului. În teză subsidiară, dacă se va trece peste excepția invocată, intimata - reclamantă a solicit respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că întreaga complexitate a speței este subsumată conceptului de ranking, descris pe larg în cererea de chemare în judecată ca element nou în psihologia socială, fiind de necontestat posibilitatea sancționării statului atunci când este încălcat echilibrul necesar manifestării în concret a libertății fiecărui individ. Răspunzând în fond criticilor recurentei, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a apreciat că, în mod corect, ambele instanțe au reținut că ea nu se întemeiază pe procedura de acordare a compensațiilor din Codul Silvic, ci pe tergiversarea lor. Răspunderea Statului Român se întemeiază pe hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, care au statuat ideea solidarității statului cu instituțiile sale, antrenarea răspunderii fiind consacrată începând cu cauza Sabin Popescu vs România, cererea nr. x/1999. A precizat că acțiunea introductivă de instanță este una în acordarea de despăgubiri, prevăzută de legislația în vigoare și ca atare ea a fost îndreptată corect împotriva Statului Român, neavând cum să fie inadmisibilă. Instanța europeană a constatat, în numeroase spețe, că este necesar ca dreptul intern să prevadă mecanisme care trebuie să conducă în final la acordarea unor despăgubiri echitabile în cazuri de privare a unuia din atributele proprietății. Ori de câte ori nu s-a ajuns la această finalitate, Curtea a apreciat că este imperativ ca Statul Român să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. Pretențiile solicitate reprezintă numai daune morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, deoarece se solicită repararea unui prejudiciu nepatrimonial (generat de menținerea unei persoane într-o poziție de inferioritate economică și socială), aspectele amintite ca pierderea unor șanse (de a trăi altfel) fiind unele tangențiale, colaterale, de vătămare cu caracter moral, nicidecum de exprimare sub forma unor daune materiale. Cât privește cuantumul sumei ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale, a apreciat că aceasta este o chestiune de pură apreciere a instanței, care nu mai poate fi examinată în calea de atac extraordinară a recursului, una ce urmărește verificarea conformității soluției atacate cu normele materiale de drept. Câtă vreme Curtea de Apel Craiova a expus pe larg criteriile sale de apreciere necesare stabilirii cuantumului daunelor morale, a opinat că motivele de recurs ale pârâtului se plasează în afara cadrului legal al materiei. S-a arătat că încercarea de acreditare a ideii că alte instituții ar trebui să răspundă în dosarul de față este consecința greșitei înțelegeri a limitelor sesizării instanței. Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta - pârâtă nu a depus răspuns la aceasta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând aspectele deduse judecății, se constată că acestea sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (cele care vizează cadrul procesual al judecății), ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (vizând nemotivarea hotărârii) și art. 488 pct. 8 C. proc. civ., (neîntrunirea condițiilor materiale ale răspunderii civile delictuale) astfel încât nu poate fi primită excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. Criticile au însă caracter nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta: - Este lipsită de fundament și de corespondent, raportat la conținutul deciziei, susținerea recurentului conform căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, potrivit considerentelor deciziei atacate (pp. 10-11) se reține că legitimarea procesuală a Statului este dată de faptul că, ceea ce a pretins reclamanta prin demersul dedus judecății, a fost prejudicierea acesteia ca urmare a activității necorespunzătoare a autorităților competente ale statului în realizarea și derularea procedurilor care să facă posibilă acordarea compensațiilor bănești pentru imposibilitatea exploatării terenului cu vegetație forestieră, în suprafață de 79,80 ha., proprietatea reclamantei. Așadar, învestită cu această critică legată de cadrul procesual pasiv al judecății, instanța de apel a analizat-o, dându-i totodată o rezolvare corectă raportat la ceea ce a constituit obiect al învestirii primei instanțe. Contrar poziției recurentului (care contrazicându-și susținerea inițială, a nepronunțării instanței de apel asupra acestui aspect, formulează critici și pe fondul acestei excepții), verificarea calității procesuale pasive nu trebuia să se realizeze cu referire la autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și care, în termenii art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, trebuie să acorde compensațiile constând în contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice, ca urmare a alocării unor astfel de sume de la bugetul statului. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată - în funcție de care se circumstanțiază și se analizează cadrul procesual - nu l-a reprezentat obligarea pârâtului la acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/32008 (demers căruia i s-ar fi opus neurmarea procedurii specifice acordării unor astfel de compensații asimilate ajutoarelor de stat), ci plata de despăgubiri pentru neîndeplinirea de către autoritățile statului competente a procedurilor necesare acordării unor astfel de sume, ceea ce a adus atingere, în primul rând, dreptului de proprietate al reclamantei, repercutându-se și pe planul atributelor personalității (dreptul la demnitate socială și la nediscriminare economică și socială generată de conduita autorităților statului). Altfel spus, reclamanta a chemat în judecată Statul în calitatea acestuia de garant al desfășurării activității autorităților și instituțiilor sale cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei. Aceasta, în contextul în care deși la nivel legislativ este recunoscut dreptul la compensații al proprietarilor unor astfel de terenuri forestiere care nu pot fi exploatate din cauza funcțiilor de protecție pe care le îndeplinesc amenajamentele silvice, în mod efectiv - așa cum a arătat și a probat reclamanta în cauză - astfel de despăgubiri nu au fost acordate întrucât Guvernul nu și-a îndeplinit obligația de a emite Normele metodologice și a derula procedurile necesare acordării unor astfel de sume considerate ajutoare de stat. De aceea, cadrul judecății vizând obligația Statului, așa cum se degaja ea la nivel constituțional (art. 52, art. 1 alin. (3) și (5) Constituție) de a garanta respectarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor și de a suporta riscul de activitate a autorităților sale atunci când, prin acțiune sau lipsa de acțiune a acestora, ele vatămă asemenea drepturi, rezultă că în mod corect instanța de apel a reținut legitimarea procesuală pasivă a acestuia. - Critica recurentului conform căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii este, de asemenea, lipsită de orice fundament, având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăsește analiza instanței asupra acestui aspect (p.11), arătându-se că, în realitate, se face confuzie între admisibilitatea și caracterul nefondat al unei cereri. În ce privește admisibilitatea demersului, s-a constatat că ea nu poate fi reținută, nefiind oprită de nicio dispoziție legală sau procedurală prealabilă, necesar a fi îndeplinită înainte de sesizarea instanței. În recurs, persistând în aceeași confuzie, legată de admisibilitatea respectiv, temeinicia unei cereri de chemare în judecată, sub teza unei nepronunțări asupra inadmisibilității acțiunii, pârâtul invocă, în realitate, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia. Susținând că nu există o faptă ilicită a Statului și deci, un prejudiciu cauzat de acesta, recurentul arată că obligația de acordare a compensațiilor bănești pentru terenuri forestiere, proprietate particulară, ce nu pot fi exploatate (dată fiind funcția de protecție pe care o îndeplinesc) nu îi revenea acestuia în mod direct, pentru a i se pune în sarcină neîndeplinirea ei și de asemenea, nu i se poate imputa o prelungire în timp a procedurilor administrative necesare soluționării unor astfel de cereri de despăgubiri. Așa cum s-a arătat anterior - în analiza criticii referitoare la calitatea procesuală a Statului - ceea ce a solicitat reclamanta prin acțiunea ce face obiectul judecății de față, a fost acordarea de despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a procedurilor de către autoritățile competente (în principal, Guvernul și ministerele implicate în procedura de avizare) care să asigure cadrul normativ adecvat acordării compensațiilor. Acest demers în justiție al reclamantei a urmat altora (lipsite de finalitate) prin care, adresându-se autorităților administrative ale statului (Guvern, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Departamentul Ape, Păduri, Piscicultură) a încercat să-și valorifice drepturile de creanță recunoscute de legiuitor sub formă de compensații (conform art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008) proprietarilor de terenuri forestiere îndeplinind funcții de protecție a mediului. Întrucât acordarea unei asemenea compensații, ca de altfel, orice altă formă de sprijin în sectorul forestier se poate realiza, începând cu 1 ianuarie 2010, doar după avizarea schemelor de ajutor de stat prin decizie a Comisiei Europene, pe baza căreia apoi să fie emisă hotărârea de Guvern conținând Norme metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat, reclamanta a promovat anterior și o astfel de acțiune, de obligare a pârâților Guvernul României, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, R.N.P. Romsilva la emiterea hotărârii de Guvern, conținând respectivele norme metodologice (de aplicare a dispozițiilor din Codul silvic referitoare la compensații). Prin sentința civilă nr. 55/2016 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, această acțiune a reclamantei a fost respinsă cu motivarea că instanța nu poate reglementa, în locul Guvernului, normele de acordare a compensațiilor, întrucât aceasta ar însemna eludarea întregii procedurii prealabile de avizare a hotărârii de Guvern, chiar în contextul în care legiuitorul (prin dispoziția art. 99 din Legea nr. 46/2008) nu a lăsat la aprecierea Guvernului oportunitatea emiterii unei astfel de hotărâri, ci a impus un anumit termen. S-a reținut, totodată, în considerentele sentinței, că deși au existat două Decizii ale Comisiei Europene, de avizare a schemei ajutorului de stat (ultima cu valabilitate prelungită până la 30 iunie 2014), pentru această din urmă Decizie cu nr. (C2013) 9369/2013, încă nu a fost adoptat proiectul de hotărâre de Guvern care să conțină normele metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o pot recolta. Aceasta, în condițiile în care Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a întocmit proiectul de hotărâre de Guvern privind instituirea schemei de ajutor de stat, transmițându-l spre avizare externă, procedură de avizare nefinalizată (din partea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Viceprim-Ministrului, Ministrului Dezvoltării Regionale, Ministerului Finanțelor Publice, Ministerului Justiției). De asemenea, în legătură cu această procedură a acordării compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 există dezlegarea cu valoare de principiu dată prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la care a făcut referire reclamanta, decizie conform căreia, pentru acordarea ajutoarelor de stat, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare de către Guvern. A stabilit instanța supremă, în dezlegarea acestei chestiuni de drept, că "schema de ajutor de stat, având ca temei legal proiectul de hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice, avizată favorabil prin decizia Comisiei Europene nu poate produce efecte juridice decât după adoptarea acestui act normativ intern" (par. 74) și că "nu există bază legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare arătat"(par. 77). Totodată, s-a statuat că "situația juridică determinată de neîndeplinirea acestei condiții suspensive, respectiv adoptarea hotărârii Guvernului, este aptă să lezeze dreptul la compensații pe care îl au proprietarii suprafețelor forestiere cu funcție de protecție situate în siturile de importanță comunitară, însă, pentru aceasta există un alt remediu judiciar". Or, acesta este contextul în care a acționat reclamanta în prezenta cauză, învestind instanța cu pretenția sa de despăgubire după ce a efectuat toate demersurile permise de cadrul normativ pentru a obține valorificarea unui drept recunoscut de lege, a cărui punere efectivă în aplicare nu a fost posibilă din cauză că autoritățile competente în materie ale statului nu au realizat, în îndeplinirea atribuțiilor ce le reveneau, derularea procedurilor specifice și necesare acordării unor compensații care constituiau, în același timp, ajutoare de stat. Astfel fiind, un drept de creanță reglementat și recunoscut de lege în favoarea proprietarilor de terenuri forestiere ca o compensație, dată fiind natura și afectațiunea specială a bunului din patrimoniul lor, a devenit iluzoriu și lipsit de substanță din cauză că autoritățile administrative ale statului, neîndeplinindu-și atribuțiile (în speță, adoptarea hotărârii de Guvern conținând normele metodologice de acordare a acestor compensații) n-au făcut posibilă valorificarea dreptului. În acest sens, inclusiv instanța de judecată sesizată anterior cu acțiunea aceleiași reclamante de obligare a Guvernului la emiterea respectivelor Norme metodologice, care să asigure cadrul normativ adecvat realizării acestor drepturi, a constatat că nu poate suplini această procedură fără nesocotirea principiului separației puterilor în stat. De aceea, în continuare, acțiunea reclamantei îndreptată împotriva Statului, răspunzător și garant al desfășurării activității autorităților și instituțiilor sale cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor este una care justifică nu doar cadrul procesual pasiv (cum s-a arătat anterior), ci și condițiile de fond ale răspunderii delictuale. Fundamentul răspunderii statului este unul obiectiv, dat de ideea de garanție și de risc în legătură cu activitatea autorităților sale, așa cum se desprinde la nivel de principiu din chiar legea fundamentală, conform dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), art. 52 din Constituție. Susținerea recurentului, că există o autoritate centrală în domeniul silviculturii, prin bugetul căreia se alocă anual sume de bani din bugetul statului pentru plata unor astfel de compensații și împotriva acestei autorități ar fi putut fi îndreptată acțiunea, ignoră deopotrivă fundamentul răspunderii obiective menționat anterior, precum și obiectul judecății, care nu este dat de obligarea la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 48/2006 (plata acestora nefiind posibilă fără derularea procedurii specifice menționate reprezentată de schema ajutorului de stat, decizia Comisiei Europene și Normele metodologice emise de Guvern). În realitate, pretenția concretă dedusă judecății constă în despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a acestor proceduri, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate și să pună pe reclamantă într-o situație de dezavantaj economic și social în raport cu autoritățile statului, cu tot disconfortul psihic aferent demersurilor efectuate pentru concretizarea unui drept recunoscut prin lege (și rămase fără finalitate). Astfel fiind, răspunderea civilă a Statului se activează pentru conduita ilicită a autorităților sale care nu și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau în cadrul competențelor stabilite de lege (emiterea Normelor metodologice conținând criteriile și schema de calcul al compensațiilor, într-un anumit termen, care să nu lase lipsit de substanță dreptul), fiind o răspundere obiectivă, bazată, cum s-a menționat deja, pe ideea de garanție a Statului și de risc în legătură cu activitatea necorespunzătoare a organelor și autorităților sale, atunci când ele afectează drepturile și interesele legitime ale persoanelor. De aceea, nu interesează analiza formei de vinovăție în persoana pârâtului - identificată totuși, de instanțele de fond, prin aceea că și cea mai ușoară culpă este suficientă, ea decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă faptul că simpla nerespectare a obligațiilor legale ale instituțiilor statului era aptă să producă reclamantei un prejudiciu. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a îndeplinit de-a lungul anilor, la timp și în mod complet, obligațiile sale de plată a impozitului și de asigurare a pazei pădurii, cu un efort financiar considerabil, fără ca, la rândul ei, să poată beneficia de plata compensațiilor corespunzătoare, periclitând siguranța materială a familiei. Pentru argumentele arătate anterior, în legătură cu fundamentul răspunderii Statului, raportat la datele concrete ale speței, această analiză a condiției vinovăției regăsită în decizia recurată se constituie în considerente care nu au caracter necesar, de natură să intre în autoritate de lucru judecat și să sprijine soluția din dispozitiv. În ce privește prejudiciul creat, recurentul recunoaște că "deși a rezultat din probele administrate că reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral pe parcursul demersurilor de a intra în posesia suprafeței de 79,80 ha teren situat pe raza comunei Cireșu, județul Mehedinți sau a despăgubirilor pentru această suprafață de teren", totuși, acesta nu s-ar afla într-un raport de cauzalitate cu vreo faptă ilicită, câtă vreme o astfel de acțiune nu îi este imputabilă. Contrar susținerii recurentului, prejudiciul reclamat în cauză este consecința directă a conduitei ilicite descrise anterior (inacțiuni ale autorităților statului care au condus la nesocotirea cadrului normativ și atingerea drepturilor legitime ale persoanei), aptă să angajeze răspunderea statului. Ca atare, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este inerent, decurgând din încălcarea respectiv, împiedicarea exercițiului efectiv al unui drept subiectiv fundamental. - Referitor la cuantumul prejudiciului, apreciat de instanțele fondului la suma de 10.000 eu, recurentul susține iarăși fără temei și corespondent în decizia atacată, că este disproporționat, fiind stabilită cu ignorarea criteriilor obiective, valoarea despăgubirilor, de 30.000 eu. Separat de inadvertența și eroarea în care se află recurentul în legătură cu întinderea sumei la plată căreia a fost obligat, Înalta Curte constată că în cuantificarea prejudiciului instanțele de fond au operat cu criterii dezvoltate în jurisprudența națională și a instanței de contencios european în materia despăgubirilor morale. Astfel, distinct de faptul că s-a ținut seama, cum în mod obișnuit se procedează în astfel de situații, de o evaluare în echitate, cu păstrarea raportului de proporționalitate și a justului echilibru între interesele particulare și cele generale, instanțele de fond au avut în vedere împrejurările circumstanțiale ale cauzei, date de nenumăratele demersuri întreprinse de reclamantă pentru a beneficia de dispozițiile unei legi ce îi erau aplicabile, demersuri rămase lipsite de finalitate din cauza conduitei inadecvate, cu nesocotirea cadrului legal, a autorităților administrative ale statului. În acest sens, s-a ținut seama de stresul și disconfortul moral create reclamantei din cauza neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege tocmai de către autoritatea executivă a statului, cu atribuții în legătură cu adoptarea măsurilor de organizare a executării și aplicării legii. S-a reținut că, dimpotrivă, această autoritate a împiedicat finalizarea procedurilor de acordare a compensațiilor (plata acestora nefiind posibilă în absența hotărârii de Guvern conținând schema și criteriile de plată, dată fiind natura juridică a acestor sume, considerate ajutoare de stat) deși exista proiectul acestui act normativ întocmit de ministerul de resort. Îndreptățirea la acest tip de despăgubiri morale este cu atât mai justificată, cu cât reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a solicita daune materiale (echivalentul compensațiilor de care a fost lipsită) câtă vreme s-a stabilit deja printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu aceasta, precum și printr-o decizie conținând o dezlegare cu valoare de principiu a instanței supreme, că în absența unei hotărâri de Guvern care să constituie baza legală a acordării acestor despăgubiri materiale, instanța nu poate dispune în acest sens, întrucât ar însemna o imixtiune în sfera atribuțiilor altei puteri. Toate circumstanțele factuale ale cauzei, precum și modalitatea în care acestea s-au repercutat pe plan psihic (frustrarea în raport cu autoritățile statului, discriminarea economico-socială, afectarea demnității sociale) au fost avute în vedere împreună cu criteriile de echitate și proporționalitate care funcționează în materia daunelor morale, atunci când s-a stabilit întinderea despăgubirilor de către instanțele fondului. Față de toate considerentele arătate, criticile deduse judecății au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. PENTRU ACESTE MOTIVE,