Decizia nr. 190/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 10921/2015 a Judecătoriei Craiova

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de 01 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Asociația de Proprietari nr. 14 Dezrobirii Calea x, au solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii generale din 22 martie 2008. Prin sentința civilă nr. 10921 din 23 septembrie 2015, Judecătoria Craiova a admis excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârâta Asociația de Proprietari nr. 14 Calea x și a respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamanții A. și B.. Prin decizia civilă nr. 66 din 27 martie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis apelul exercitat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 10921 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Craiova, a anulat, în tot, sentința apelată și a reținut pricina spre rejudecare. Prin decizia civilă nr. 1592 din 07 iulie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile autorității de lucru judecat și a lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocate de către pârâtă, și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată. Împotriva deciziei civile nr. 1592 din 07 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, au declarat recurs reclamanți A. și B.. Prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Craiova a suspendat judecata cauzei, în temeiul prevederilor art. 411 alin. (1) pct. 2, teza I C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părților. Prin decizia nr. 1/2020 din 08 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a constatat perimat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1592 din 07 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 21 mai 2020, repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10.

Motivele de recurs. În cuprinsul cererii de recurs, neîncadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) procedură civilă, recurenții-reclamanți au susținut că la data de 27 iunie 2018, Curtea de Apel Craiova a suspendat, pentru lipsa părților, judecarea pricinii, iar la data de 21 decembrie 2018, înainte de împlinirea termenului de perimare, au introdus cerere de recurs împotriva încheierii de suspendare. Această cerere nu a ajuns la instanța competentă să judece dosarul, ci a fost transmisă la Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurenții au mai arătat că la termenul din 23 ianuarie 2019, instanța, în mod greșit a prorogat discutarea excepței perimării, până la soluționarea recursului împotriva încheierii de suspendare, iar faptul că recursul înregistrat la 21 decembrie 2018 nu a ajuns la instanța competentă, pentru a fixa un termen pentru continuarea judecății, nu constituie motiv de perimare, nefiind aplicate dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ. Au mai susținut că recursul formulat trebuia să determine reluarea judecării cauzei suspendate, fără a fi necesară trimiterea recursului la instanța supremă. De asemenea, recurenții au arătat că, Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului împotriva încheierii de suspendare, în mod greșit, a făcut aplicarea și interpretarea prevederilor art. 152 din C. proc. civ. și a respins, ca nefondată, calea de atac, în contextul în care exercitarea recursului împotriva soluției de suspendare pentru lipsa părților echivalează cu o cerere de repunere pe rol, iar în cauza pendinte, în aplicarea corectă a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 2/2017, se impunea ca soluția să provoace reluarea judecății cauzei suspendate. Conchizând, recurenții au arătat că prin decizia atacată s-a constatat perimarea recursului, neaplicându-se dispozițiile art. 416 alin. (3) și art. 152 C. proc. civ. și nici decizia nr. 2/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Apărările formulate în cauză. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei Asociația de Proprietari nr. 14 Calea x care nu a depus întâmpinare.

Judecata în recurs. Completul de filtru. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 24 septembrie 2021, conform dovezilor aflate la filele x, iar la data de 05 octombrie 2020, recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admis în principiu recursul exercitat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1/2020 din 08 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fost acordat termen la 03 februarie 2021, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerentele: Prioritar, Înalta Curte reține că la 11 iunie 2020, recurenții-reclamanți au depus precizări la recursul declarat împotriva deciziei nr. 1/2020 din 08 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că vor fi depuse printr-un memoriu separat. În cauză, termenul de recurs s-a împlinit la 14 ianuarie 2020, aceasta fiind data limită până la care recurenții aveau posibilitatea să depună completări sau precizări ale motivelor de recurs depuse inițial. Prin urmare, precizările motivelor de recurs formulate de recurenți, la data de 11 iunie 2020, au fost depuse cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. Prin memoriul de recurs formulat în termenul legal, recurenții-reclamanți nu au procedat la încadrarea criticilor formulate în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă, prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, a apreciat că motivele invocate prin cererea de recurs sunt susceptibile de încadrare în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că s-a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează instituția perimării, iar recurenții, în principal, au criticat aplicarea acestei sancțiuni. În argumentarea căii de atac exercitate, recurenții-reclamanți au susținut că, în cauză, nu a intervenit perimarea, arătând, pe de o parte, că în mod greșit, la termenul din 23 ianuarie 2019, curtea de apel a prorogat discutarea excepției perimării, iar pe de altă parte, formularea recursului împotriva soluției de suspendare a judecății pricinii pentru lipsa părților echivalează cu o cerere de repunere pe rol căreia curtea de apel nu a dat eficacitatea legală, încălcând prevederile art. 152 din C. proc. civ. Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni, iar potrivit alin. (2) termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni și această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții. În cauză, se constată că prin încheierea de ședință din 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Craiova a dispus suspendarea soluționării cererii de recurs exercitate de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1592 din 07 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că niciuna dintre părțile cauzei nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă. În același sens, prin decizia recurată, s-a reținut că pricina a rămas în nelucrare din culpa părților mai mult de 6 luni, astfel că la termenul din 08 ianuarie 2020, instanța a constatat îndeplinite condițiile pentru aplicarea sancțiunii procedurale a perimării, în temeiul dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că de la data suspendării judecății în recurs nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de perimare. Cu privire la măsura de suspendare, dispuse prin încheierea din 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte constată că aceasta a făcut obiectul controlului de legalitate. Astfel, prin decizia civilă nr. 2163 din 21 noiembrie 2019, secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii de ședință din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, reținând că, în mod corect, curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul prevederilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., culpa procesuală a părților nefiind înlăturată. Prin urmare, în procesul pendinte, nu mai poate fi pusă în discuție legalitatea măsurii de suspendare, dispuse de Curtea de Apel Craiova prin încheierea din 27 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, aceasta fiind tranșată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 2163 din 21 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, criticile recurenților-reclamanți vizând nelegala citare a acestora pentru termenul la care a fost dispusă suspendarea nemaiputând face obiect de analiză. Susținerea recurenților-reclamanți conform căreia exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care a fost dispusă suspendarea pricinii echivalează cu o cerere de repunere pe rol și din această perspectivă, în opinia acestora, decizia curții de apel a fost pronunțată cu aplicarea preșită a prevederilor art. 152 din C. proc. civ., nu poate fi primită. Aceasta întrucât atât recursul împotriva încheierii de suspendare, reglementate de dispozițiile art. 414 alin. (2) din C. proc. civ., cât și cererea de repunere pe rol a pricinii, prevăzute de art. 415 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., reprezintă instituții juridice distincte, cărora legiuitorul român le-a atribuit regimuri și efecte juridice distincte. Astfel, dacă recursul împotriva încheierii de suspendare reprezintă un remediu procesual pus la îndemâna părților interesate din proces în scopul verificării, de către instanța ierarhic superioară, a legalității măsurii de suspendare, cererea de reluare a judecării procesului reprezintă actul procesual prin care partea căreia legiuitorul i-a recunoscut vocația de a solicita în mod valabil judecata în lipsă, cere reluarea judecății. Prin urmare, exercitarea la data de 11 decembrie 2018, de către recurenții-reclamanți a recursului împotriva încheierii de suspendare din 27 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, pentru lipsa părților, nu are ca efect repunerea pe rol a cauzei, așa cum în mod nefondat, se susține de către recurenții-reclamanți, în lipsa unei soluții pronunțate de instanța ierarhic superioară care să constate caracterul nelegal al suspendării, ceea ce nu este cazul în speță. Pe de altă parte, formularea căii de atac împotriva încheierii de suspendare nu are ca afect întreruperea curgerii termenului de perimare, așa cum, în mod nefondat, se solicită a se constatata, având în vedere că, în raport de prevederile art. 417 alin. (1) din C. proc. civ., actul procesual ca să aibă efect întreruptiv al termenului prescripție trebuie făcut în vederea judecării procesului. Or, prin cererea de recurs, nu se solicită reluarea judecării pricinii, ci se verifică, de către instanța ierarhic superioară, legalitatea măsurii de suspendare dispuse. De altfel, se constată că cererea de repunere pe rol depusă de către recurenții-reclamanți și înregistrată pe rolul curții de apel la data de 11 decembrie 2019 a fost formulată ulterior împliniri termenului de perimare (27 decembrie 2018), și ca atare, nu poate produce consecințe cu privire la curgerea, respectiv împlinirea termenului de perimare. În ceea ce privește pretinsa aplicare și interpretare greșită de către curtea de apel a prevederilor art. 152 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest aspect excede prezentului cadru procesual în contextul în care vizează cererea de recurs împotriva încheierii de suspendare care a fost înaintată instanței competente, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, singura în măsură să se pronunțe cu privire la calificarea cererii. Cu privire la argumentul vizând nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva în care recursul împotriva încheierii de suspendare a fost în mod greșit trimis instanței supreme, iar "nu instanței competente", ceea ce, în opinia recurenților-reclamanți, a atras incidența prevederilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că înaintarea cererii de recurs instanței competente reprezintă o măsură administrativă care nu poate fi supusă cenzurii în prezentul cadru judiciar, iar, pe de altă parte, în aplicarea prevederilor art. 414 alin. (1) din C. proc. civ., și având în vedere că încheierea de suspendare recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova, competența de soluționare a recursului împotriva soluției de suspendare aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță ierarhic superioară celei care a dispus măsura contestată. Nici critica recurenților-reclamați conform căreia, în mod greșit, instanța, la termenul din 23 ianuarie 2019, a prorogat discutarea excepției de perimare, nu poate fi primită. Aceasta, întrucât instanța de apel nu putea să proroge discutarea măsurii de suspendare, așa cum solicită recurenții-reclamanți, în condițiile în care această măsura fusese deja dispusă, prin încheierea din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2015. Din această perspectivă, soluția de amânare a discutării intervenirii sancțiunii perimării, dispuse prin încheierea din 29 mai 2019 de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2015, este în mod corect justificată față de împrejurarea că, în raport de susținerile părților și a evidențelor programului național de gestiune a activității instanțelor, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, era înregistrat recursul exercitat de reclamanți împotriva încheierii de suspendare. Criticile vizând pretinsa nelegalitate a deciziei civile nr. 2163 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă nu pot fi examinate în cadrul prezentului recurs, având în vedere că Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea recursului exercitat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1/2020 din data de 08 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, iar prevederile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. incumbă instanței obligația de a se pronunța numai cu privire la cererile și în limitele în care a fost legal învestită. În consecință, Înalta Curte reține că instanța a respectat, aplicat și interpretat normele legale incidente în cauză și a statuat în mod corect că termenul de perimare a fost împlinit. În raport de considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile aduse de reclamanții B. și A. deciziei atacate, urmând a dispune respingerea recursului împotriva deciziei civile nr. 1/2020 din data de 08 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,