ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.12.2018 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciilor produse reclamantei prin acordarea de credite cu încălcarea atribuțiilor d eserviciu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 (art. 1349 noul C. civ.) care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 219/S/24.10.2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 270A/17.03.2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de către apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 219/S/24.10.2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac formulată în cauză Pârâtele B. și C. au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel. Prin motivele de recurs au fost formulate următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Recurentele a fost angajate ale reclamantei, exercitându-și atribuțiile de serviciu în baza unor contracte individuale de muncă (recurenta B. în baza contractului nr. x/24.04.2000, iar recurenta C., în baza contractului nr. x/26.04.2000). Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, cu aspecte particulare generate de specificul raporturilor juridice de muncă. Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a angajatului, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții de fond: existența unui contract de muncă valabil încheiat, calitatea de salariat la unitatea păgubită, existenta unui prejudiciu creat patrimoniului angajatorului, fapta ilicită și personală a salariatului săvârșită în legătură cu munca sa, raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu și vinovăția salariatului. În cazul când pretinsul prejudiciu este cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond. Dacă s-ar admite un drept de opțiune al creditorului contractual, i s-ar oferi posibilitatea acestuia de a introduce acțiunea pe temei delictual și atunci când dreptul la acțiune pe temei contractual s-a stins, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, cu toate ca debitorul răspunde numai pentru prejudiciul direct și previzibil. Este adevărat, astfel cum a reținut și instanța de apel, că opțiunea între cele două forme de răspundere este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie în același timp și o infracțiune prevăzută de legea penală. Însă, prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018, Curtea de Apel Brașov a dispus achitarea recurentelor în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală). Prin urmare, nu ne aflăm în prezența unei infracțiuni, iar excepția despre care face vorbire instanța de apel nu se aplică în acest caz. În consecință, arată recurentele, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, sens în care este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11.02.2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 270/AP/17.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen la 08.04.2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

Apărările formulate în cauză La data de 04.08.2020, intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerentele: Cererea de chemare in judecată prin care reclamanta a învestit instanțele în prezentul litigiu a fost întemeiată pe elementele răspunderii civile delictuale. A. S.A. a solicitat Tribunalului Brașov să-i oblige pe pârâții B., C. și D., în solidar, la repararea prejudiciului material pe care a pretins că i l-au produs prin acordarea unor credite cu încălcarea atribuțiilor de serviciu. Este necontestat în cauză că, la data săvârșirii pretinsei fapte ilicite, pârâtele B. și C. își desfășurau activitatea în baza unor contracte individuale de muncă încheiate cu reclamanta și că, prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018, Curtea de Apel Brașov a dispus achitarea pârâților în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) și a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei. Prima instanță a constatat că fapta ilicită invocată de reclamantă pentru angajarea răspunderii civile delictuale este abuzul în serviciu la încheierea contractelor de credit menționate în cererea de chemare în judecată. Aplicând principiul potrivit căruia reclamantul nu are posibilitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, tribunalul a concluzionat că cererea cu care a fost învestit este inadmisibilă deoarece, calitatea pârâtelor de salariate ale reclamantei atrage răspunderea patrimonială pe temei contractual, potrivit art. 254 Codul muncii, iar nu răspunderea patrimonială delictuală pentru care reclamanta a optat prin cererea de chemare în judecată. În ceea ce îl privește pe pârâtul D., tribunalul a constatat că deși acesta nu a avut calitatea de angajat al reclamantei, reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului material pretins. Or, solidaritatea nu poate opera în cazul în care răspunderea civilă are temeiuri diferite pentru fiecare dintre pârâți. Înalta Curte constată că instanța de apel nu a negat concluziile primei instanțe în sensul că fapta ilicită invocată este abuzul în serviciu, nu a contestat incidența principiului neadmiterii opțiunii reclamantului între cele două forme de răspundere civilă, dar a considerat că în cauză ar opera excepția admisă de la aplicarea acestui principiu, și anume aceea că opțiunea este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie în același timp și o infracțiune. Însă, pe de o parte, curtea de apel admite posibilitatea opțiunii între cele două forme de răspundere civilă în cazul în care neexecutarea contractului constituie o infracțiune, pe de altă parte, reține în considerentele hotărârii că pârâții au fost achitați pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018 a Curții de Apel Brașov. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să arate de ce consideră că opțiunea între cele două forme de răspundere civilă operează chiar în ipoteza achitării reclamanților pentru infracțiunea în care a fost încadrată fapta invocată de reclamantă ca temei al răspunderii civile delictuale. În lipsa argumentelor în acest sens, motivarea deciziei este contradictorie cât timp, pe de o parte, instanța de apel admite că opțiunea între cele două forme ale răspunderii civile este permisă dacă neexecutarea contractului constituie infracțiune, iar pe de altă parte reține că pârâții au fost achitați pentru infracțiunea pentru care au fost cercetați. Mai mult, curtea de apel apreciază că prima instanță avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale în raport cu fiecare pârât, precum și condiția solidarității, respectiv dacă răspunderea pârâților este solidară sau conjunctă. Or, în considerentele sentinței civile pe care a pronunțat-o, tribunalul a arătat că reclamanta are la dispoziție, față de pârâtele B. și C. numai o acțiune în răspundere patrimonială întemeiată pe prevederile art. 254 Codul Muncii și că, deși pârâtul D. nu a avut calitatea de angajat al reclamantei, solidaritatea pârâților nu poate fi reținută în condițiile în care răspunderea se întemeiază pe principii diferite. În consecință, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.