ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 453/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 octombrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. și C. S.A., solicitând instanței să dispună: 1. rezilierea contractului de credit nr. x/11.08.2010 și a convenției de garantare nr. 669A/11.08.2010 din culpa pârâtelor; 2. obligarea pârâtelor la plata sumei de 97.739.020,08 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate prin contractul de credit nr. x/11.08.2010, compus din:

- suma de 3.105.784,08 RON (echivalentul a 699.500,92 euro), reprezentând suma care trebuia trasă de reclamantă;

- suma de 72.433.236 RON, reprezentând beneficiul nerealizat (inclusiv cheltuielile efectuate pe perioada derulării contractului cauzate de tergiversările nejustificate a cererilor de tragere din credit), care va fi cuantificat ca urmare a analizării documentației de acordare a creditului și a expertizării acesteia;

- suma de 22.200.000 RON (echivalentul a 5.000.000 euro), reprezentând pierderea suferită de reclamantă, raportat la contractul de finanțare cu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (A.P.D.R.P.).

La data de 17 septembrie 2015, intervenienta E., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. și pârâtele B. S.A. și C. S.A., a depus cerere de intervenție, prin care a solicitat: admiterea în principiu a cererii de intervenție și rezilierea contractului de credit de investiții x/11.08.2010 și a convenției de garantare nr. 699/11.08.2010 din culpa pârâtelor B. S.A. și D., obligarea pârâtelor la plata către A. a sumei de 108.311.942,05 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate prin contractul de credit nr. x/11.08.2010, compus din:

- suma de 2.937.904,07 RON (echivalentul a 699,500,97 euro), reprezentând suma care trebuie trasă de A.;

- suma de 83.274.537,98 RON (respectiv 78.782.405 RON plus 4.492.132,98 RON), reprezentând beneficiul nerealizat (inclusiv cheltuielile efectuate pe perioada derulării contractului cauzate de tergiversările nejustificate a cererilor de tragere din credit);

- suma de 22.099.500 RON, reprezentând pierderea suferită de A. raportat la contractul de finanțare cu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (A.P.D.R.P.), precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7250 din 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator special F. (administrator judiciar G.), în contradictoriu cu pârâtele B. și C. S.A.; a admis cererea de intervenție principală formulată de intervenienta E.; a dispus rezilierea contractului de credit nr. x/11.08.2010 și a convenției de garantare nr. 66A/11.08.2010; a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 108.311.942,05 RON, contravaloare prejudiciu cauzat reclamantei pentru neexecutarea contractului x/11.08.2010 și la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. București împotriva încheierilor de ședință din 28.02.2014, din 09.03.2015, din 02.11.2015 și din 09.03.2015; a fost admis apelul declarat de pârâtele B. S.A. București și D. București împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a Tribunalului București și apelul declarat de pârâta D. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 28.03.2016, care au fost schimbate, în sensul că: a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. Pitești, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. București și D. București; a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție formulată de intervenienta E.; a fost înlăturată din cuprinsul încheierii din camera de consiliu din data de 28.03.2016 mențiunea privind completarea paragrafului 5 al minutei sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a Tribunalului București și au fost obligate intimata-reclamantă și intimata-intervenientă la plata sumei de 543.427 RON, cheltuieli de judecată, efectuate de apelanta D., constând în taxă judiciară de timbru, fiind respins restul pretențiilor apelantei D., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiate.

Instanța de apel, în ceea ce privește cheltuielile procesuale constând în taxa judiciară de timbru datorată de intervenientă, pentru care aceasta a beneficiat de scutire, a dispus în sensul că acestea rămân în sarcina statului.

S-a luat act de împrejurarea că apelanta B. S.A. București urmează a solicita cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță și în apel, pe cale separată.

Reclamanta A. S.R.L. - în insolvență, prin F., în calitate de administrator special, cu avizarea administratorului judiciar, și intervenienta E. au formulat cereri de recurs împotriva încheierii de ședință din data de 29.03.2017, a încheierii de ședință din 28.10.2020 și a deciziei civile nr. 274/Ap din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, motivele cererilor fiind identice.

Cu titlu prealabil, recurentele precizează că obiectul prezentului recurs vizează exclusiv:

(1) soluția de respingere a excepției tardivității apelului declarat de D. împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, soluție pronunțată de Curtea de Apel București prin încheierea de ședință din 29.03.2017;

(2) soluția de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului cu emiterea unei adrese către B.N.R. privind depunerea la dosarul cauzei a Normei bancare a B. S.A., respectiv a Regulamentului de creditare al B. S.A., pronunțată Curtea de Apel Brașov prin încheierea de ședință din 28.10.2020;

(3) soluția de respingere a excepției inadmisibilității primelor două motive de apel formulate de B. S.A., referitoare la pretinsa reziliere a contractului de credit prin adresa nr. x/05.03.2013 și la caracterul neangajant al creditului, pronunțată Curtea de Apel Brașov prin decizia nr. 274/AP din 10 martie 2021;

(4) soluția de admitere a apelurilor și respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, precum și a tuturor considerentelor avute în vedere de instanța de apel în acest scop, soluție pronunțată Curtea de Apel Brașov prin decizia nr. 274/AP din 10 martie 2021.

Recurentele arată că, întrucât celelalte excepții și motive de apel invocate de intimatele D. și B. S.A. au fost soluționate în favoarea lor, acestea nu formează obiectul prezentului recurs.

Totodată, recurenta-intervenientă E. solicită instanței ca, în ipoteza casării cu trimitere spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei unei instanțe de același grad cu cea care a pronunțat decizia recurată.

În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 29.03.2017, prin care Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția tardivității apelului D., recurentele apreciază că aceasta este nelegală, întrucât instanța a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 468 alin. (1) și (2) Cod procedură civilă, recurentele susțin că sentința civilă nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a fost comunicată intimatei D. la data de 30.03.2016, astfel că termenul limită de 30 de zile calculat conform articolului 181 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ. se împlinea la data de 03.05.2016 (data de 02.05.2016 fiind sărbătoare legală - lunea de după ziua de Paști care a picat în data de 01.05.2016).

Or, apelul declarat de D. împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015 a fost înregistrat la Tribunalul București pe data de 04.05.2016, cu o zi peste termenul maxim de depunere.

Recurentele mai arată că, la data de 06.05.2016, cu ocazia studierii dosarului nr. x/2013 la arhiva instanței, au solicitat lămuriri referitoare la înregistrările efectuate în sistemul Ecris față de apelurile declarate de părți în dosar, constatând, de asemenea, că în ultimul volum al dosarului existau trei apeluri înregistrate de secția a VI-a Civilă a Tribunalului București, din care unul formulat de B. S.A. și celelalte două formulate de D., astfel:

• un apel formulat de către D. împotriva încheierii de ședință din data de 28.03.2016 prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, care purta înregistrarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București din data de 03.05.2016. Alături de acest apel se afla un plic și recipisa/AWB H. nr. x;

• un apel declarat de D. împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18 decembrie 2015, care purta exclusiv înregistrarea secției a VI-a Civilă din cadrul Tribunalului București din data de 04.05.2016. Acest apel nu era însoțit de alte documente.

Față de aceste aspecte, recurentele arată că au solicitat Tribunalului București, secția VI-a civilă eliberarea unui certificat de grefă care a fost emis la aceeași dată și care certifică faptul că:

"Din verificările efectuate în sistemul Ecris am constatat că la data de 28.04.2016, B. a depus apel împotriva sentinței civile nr. 7520 pronunțată la 18.12.2015, a încheierii din 28.02.2014, a încheierii din 09.03.2015, a încheierii din 2.11.2015. La data de 03.05.2016, C. S.A., a formulat apel împotriva încheierii din 28.03.2016. La data de 04.05.2016, C. S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 7520 pronunțată la 18.12.2015. La data de 04.05.2016, C. S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 7250/18.12.2015 pronunțată la 18.12.2015".

Recurentele mai invocă și că, prin răspunsul la întâmpinare depus, D. a pretins formularea în termen a ambelor apeluri, depunând în probațiune două recipise cu denumirea AWB-uri, emise de societatea de curierat H. și înregistrate la data de 03.05.2016 de secția a VII-a Civilă a Tribunalului București, respectiv de secția a VI-a Civilă a aceleiași instanțe.

Cu toate acestea, contrar susținerile instanței de apel, din cercetarea celor două AWB-uri eliberate de societatea de curierat au rezultat următoarele împrejurări care au format obiectul dezbaterilor în fața instanței de apel la termenul de judecată din data de 15.02.2017: nu există nicio corespondență între conținutul pretins al plicului pe care l-ar fi expediat apelanta și AWB-urile însoțitoare, deoarece niciuna din cele două AWB-uri nu are menționat conținutul declarat al plicului, cu toate că o rubrică distinctă ("conținut") care există menționată în cuprinsul acesteia ar fi făcut posibilă inserarea unei atari mențiuni; dintre cele două AWB-uri, unul (respectiv cel cu nr. x, care se pretinde a fi apelul) poartă înregistrarea secției a VII-a Civilă, în a cărei competență funcțională intră exclusiv soluționarea dosarelor de insolvență. Este, așadar, o prezumție nerăsturnată că din cele două comunicări, cel puțin una viza o cu totul altă cauză decât cea dedusă judecății instanței în dosarul x/2013, cauză aflată pe rolul secției a VII-a Civilă.

Recurentele arată că este greu de explicat cum două plicuri expediate la distanță de două minute unul de altul și care au fost, așadar, preluate de același curier sunt depuse la secții diferite, deși se pretinde că ar fi fost destinate aceleiași secții, în același dosar.

Totodată, recurentele precizează că singura aparentă legătură între apelul formulat și AWB-urile depuse constă într-o scriere olografă adăugată în dreptul expeditorului și care ar reprezenta numărul de ieșire din registratura D. - "100.131" - similar numărului intern sub care a fost înregistrat atât apelul împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18.12.2015, cât și cel declarat împotriva încheierii de ședință din data de 28.03.2016, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale. Este cel puțin evident că acest număr de înregistrare: corespunde numărului de ieșire sub care au fost înregistrate ambele apeluri deduse judecății de D., atât apelul împotriva sentinței civile nr. 7250 din 18.12.2015, formând obiectul excepției, cât și cel declarat împotriva încheierii de ședință din data de 28.03.2016 prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, deci au același număr de ieșire (100.131), deși sunt documente diferite, produse la date diferite și care nu puteau, prin urmare, să poarte același număr de ieșire; a fost scris de mână pe formularul AWB-ului, deși exista rubrică specială destinată menționării din calculator a conținutului plicului, astfel încât, în lipsa oricărei alte justificări rezonabile pentru care acest sistem ar fi fost omis, deși toată formatarea AWB-ului s-a făcut în rest electronic, se prezumă că a fost adăugat ulterior înregistrării celor două plicuri la Secțiile a VI-a și a VII-a ale Tribunalului.

În urma verificărilor dispuse de către instanța de apel, secția a VI-a a Tribunalului București a răspuns în preziua termenului de judecată, arătând echivoc faptul că "la data de 04.05.2016 apare înregistrat apelul declarat de C. S.A., înaintat prin poștă cu x (deci nu cu AWB cum se invocase până atunci - n.n.), apel motivat declarat împotriva sentinței civile nr. 7250/18.12.2015". secția a VII-a a Tribunalului București a răspuns în ziua termenului de judecată, arătând că înțelege să transmită explicațiile oferite cu privire la aceste împrejurări, de către un grefier din cadrul Compartimentului Registratură al secției. În respectivul referat se arată în esență că: la data de 03.05.2016 ar fi fost primit la secția a VII-a un plic expediat de D. prin firma de curierat H.; acest plic conținea un document care privea dosarul nr. x/2013 de pe rolul secției a VI-a; respectivul document a fost predat agentului procedural în vederea înaintării acestuia secției a VI-a, care ar fi realizat acest demers în data de 04.05.2016, conform mențiunii făcute în Registrul Agent Procedural; în respectivul registru anexat în copie, în dreptul comunicării documentului, apare un singur element de identificare - cel al numărului AR-ului poștal (specific expeditorului Poșta Română) cu care fusese trimis plicul - număr care este complet diferit de numărul AWB-ului (specific expeditorului H.) cu care se pretindea că a fost primit apelul D. pe data de 04.05.2016 la secția a VI-a.

Recurentele concluzionează în sensul că și în urma verificărilor efectuate de Curtea de Apel București, la dosar nu a existat niciun alt reper obiectiv din care să rezulte că apelul D. a fost trimis în alt moment decât cel al înregistrării sale de către Tribunalul București (04.05.2016), deoarece: niciuna din cele două secții nu a explicat procedura în urma căreia apelul D. ar fi fost efectiv transmis de la secția a VII-a la secția a VI-a; secția a VI-a precizează doar că apelul D. "apare înregistrat" pe data de 04.05.2016 (când era tardiv formulat), fără să confirme dacă a existat sau nu vreo situație de transfer între cele două secții. Niciuna din cele două secții nu explică de ce nu există o viză de primire și din partea secției a VII-a pe calea de atac pe data de 03.05.2017. Mai mult, nu există nicio legătură între grefierul care a semnat pe recipisa de primire H. nr. x (cu care se pretinde că ar fi fost trimis apelul la secția a VII-a și care a semnat pe această recipisă în clar) și grefierul care a întocmit, în nume propriu, referatul venit din partea secției a VII-a la interpelarea Curții de Apel București.

Recurentele concluzionează în sensul că nu există la dosar niciun alt reper obiectiv din care să rezulte că apelul D. a fost trimis în alt moment decât cel al înregistrării sale de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă (04.05.2016 - după împlinirea termenului de apel), iar apelul poate fi declarat doar în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., pentru acest motiv încheierea de ședință fiind nelegală și impunându-se casarea acesteia și, pe cale de consecință, respingerea apelului D. ca tardiv formulat.

Recurentele critică și decizia nr. 274/Ap/2021, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității primelor două motive de apel formulate de B. S.A. - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele arată că, în cauza dedusă judecății, niciodată pe parcursul judecării dosarului de fond, B. S.A. nu a invocat apărările invocate ca motive de apel - nici prin întâmpinarea formulată, nici prin răspunsul la interogatoriu depus, nici prin vreun alt act de procedură din fața primei instanțe. De altfel, aceste argumente nu au fost invocate prin corespondența dintre părți nici anterior introducerii acțiunii de față, aspect reținut inclusiv de instanța de apel.

Pe care le consecință, prima instanță nu a fost vreodată învestită cu asemenea apărări pentru a i se putea reproșa în apel că nu ar fi observat că operase rezilierea contractului de credit (credit de investiții) nr. x de către B. S.A. sau că angajamentul încheiat între părți ar fi avut din partea băncii un caracter neangajant, ceea ce ar fi permis B. S.A. să îl înceteze oricând, fără răspundere.

Recurentele concluzionează în sensul că aceste două motive de fapt și de drept au fost invocate pentru prima oară direct în apel, ca motive distincte de apel, B. S.A. încercând astfel să suplimenteze mijloacele de apărare de care s-a folosit în fața primei instanțe, cu depășirea evidentă a obiectului supus judecății în prima instanță, din perspectiva apărărilor formulate de pârât - apărări care, deși nu au fost invocate la prima instanță, sunt invocate direct ca motive de apel, cu consecința încălcării efectului devolutiv al apelului.

Pentru aceste considerente, recurentele consideră că primele două motive de apel din calea de atac formulată de B. S.A. constituie fine de neprimire, și se impunea respingerea acestora ca inadmisibile.

O altă critică vizează faptul că încheierea de ședință din 28.10.2020 și decizia nr. 274/Ap/2021 au fost date cu încălcarea art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, având în vedere refuzul nelegal al instanței de apel de a suplimenta probatoriul cu adresa către B.N.R. în vederea depunerii la dosar a Normei interne/Regulamentului de creditare al B., precum și orice alt document cu caracter echivalent - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În plus, recurentele apreciază că decizia recurată, sub acest aspect, cuprinde motive contradictorii, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurentele arată că dreptul la apărare este un drept constituțional, consacrat la art. 24, fiind reluat prin dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) teza I, iar acest drept le-a fost încălcat de către instanța de apel, prin refuzul de a li se încuviința cererea de suplimentare a probatoriului, deși au arătat instanței că necesitatea depunerii înscrisurilor solicitate este evidentă.

Potrivit recurentelor, prin încheierea de ședință din 28.10.2020, fără a-și motiva hotărârea în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța a respins cererea formulată cu privire la probatorii, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei.

Sub acest aspect, în opinia recurentelor, hotărârea recurată cuprinde și o motivare contradictorie, deoarece pe de o parte, proba a fost respinsă ca neconcludentă, iar pe de altă parte instanța de apel a reproșat părților că nu au făcut dovada susținerilor lor, deși cererea formulată în acest sens fusese respinsă de însăși instanță prin încheierea de ședința din 28.10.2020.

Cu privire la utilitatea probelor solicitate, recurentele expun argumente în susținerea competenței bancare de dispoziție a B..

O altă critică vizează faptul că decizia nr. 274/Ap/2021 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (ipoteza insuficientei motivări).

Sub acest aspect, recurentele învederează că, deși în etapa procesuală a apelului a fost administrată, printre altele, o nouă expertiză judiciară specialitatea contabilitate, instanța de apel a ignorat împrejurarea administrării ambelor expertize - fond și apel - fără nicio explicație, oricât de sumară.

Or, această împrejurare echivalează cu o lipsă parțială, dar esențială a motivării și, în consecință, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea hotărârii, în conformitate cu art. 175 C. proc. civ., având în vedere caracterul imperativ al textului legal încălcat și vătămarea drepturilor lor privind examinarea susținerilor și probelor administrate în cauză de către instanța de judecată.

Mai mult, recurentele apreciază că maniera în care sunt exprimate considerentele instanței, având drept consecință lipsa de transparență asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul, echivalează cu o necercetare parțială a fondului, în acest sens pronunțându-se inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României.

Potrivit recurentelor, lipsa oricărui considerent care să explice motivul pentru care instanța a apreciat diferit față de cei doi experți chestiunile a căror dezlegare fusese lăsată în sarcina acestora, echivalează în mod cert cu o nemotivare - sub acest aspect - a hotărârii.

Recurentele invocă și faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel a statuat că garantarea creditului de investiții în valoare de 4.500.000 euro a fost făcută în numele și contul Statului Român, D. având doar calitatea de administrator al scrisorii de garanție E104/11.08.201017; pe cale de consecință, a schimbat în tot sentința apelată, respingând acțiunea formulată de A., cu motivarea că D. nu se face vinovată de încălcarea obligațiilor contractuale pentru faptul că a acționat exclusiv în numele și contul statului. Însă, aceeași instanță de apel a stabilit, cu încălcarea legii, că scrisoarea de garanție nr. x/11.08.2010 a fost o scrisoare de garanție bancară, autonomă, emisă de bancă în nume propriu și care este supusă reglementărilor Publicației nr. 758 ICC Paris.

Or, raționamentul conform căruia D. a acționat, pe de o parte, ca administrator al garanției suverane a statului român, iar pe de cealaltă parte, ca emitent în nume propriu al unei garanții bancare autonome, este profund contradictoriu, instanța de apel referindu-se și într-un caz și în altul la una și aceeași scrisoare de garanție nr. E104/11.08.2010.

Astfel cum arată recurentele, este drept că în cadrul procedurii financiare deduse judecății, D. a acționat atât în numele și contul statului, cât și în nume și cont propriu, dar sfera obligațiilor asumate în cele două ipostaze juridice de către intimată este complet diferită de cele reținute de către instanța de apel.

Recurentele expun exhaustiv situațiile de fapt din care apreciază că reiese că D. a acționat în numele și contul statului, respectiv în nume și cont propriu.

Concluzionând, recurentele arată că Statul Român, în virtutea principiului suveranității, a legiferat acest pachet de acte normative cu respectarea TFUE privind ajutoarele de stat (art. 107 și 108), pe baza cărora, prin reprezentanți legali (D.), să poată emite garanții de stat cu scopul sprijinirii I.M.M. - urilor în vederea obținerii finanțărilor necesare dezvoltării; pe baza cadrului legal special (Legea nr. 96/200, H.G. nr. 534/2007, O.U.G. nr. 64/2007 și Norma bancară) a fost instituit la nivel național și a funcționat un mecanism privind documentarea, analiza, emiterea și administrarea acestui tip de garanții (scrisoarea nr. E104) pe care statul l-a dat în competența D.; emiterea acestui tip de garanții este atributul suveran al statului și exclude orice fel de legătură cu Publicația 758 ICC Paris; creditul de investiții contractat de A. pe baza contractului nr. x nu a fost garantat pe baza unei scrisori de garanție bancară care să fi fost emisă de D. în nume și cont propriu pe baza dispozițiilor art. 3 lit. d) alin. (2), coroborat cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 96/2000.

Așadar, în opinia recurentelor, considerentele care au condus instanța de apel la concluzia că D. a acționat pe de o parte ca administrator al garanției suverane a Statului Român, iar pe de cealaltă parte, ca emitent în nume propriu al unei garanții bancare autonome, sunt contradictorii, instanța de apel referindu-se și într-un caz și în altul la una și aceeași scrisoare de garanție nr. x/11.08.2010, cu încălcarea regimului juridic care a guvernat emiterea acestui instrument de garantare.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurentele expun principalele obligații contractuale încălcate de D., susținând că, întrucât prin acțiunea introductivă acestei intimate i-a fost imputată încălcarea obligațiilor din cele două convenții care reglementau procedura de modificare a termenilor de rambursare a creditului și de prelungire a valabilității scrisorii de garanție, în acord cu cele asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 și a actelor subsecvente, se justifică pe deplin calitatea de codebitor a D. cu B. S.A. pentru realizarea acestor obligații și, deci, incidența art. 42 alin. (1) și (2) din Codul comercial.

Recurentele afirmă că încălcarea obligațiilor asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 este imputabilă ambelor intimate, având în vedere că au agreat explicit modificarea condițiilor finanțării acordate și prelungirea perioadelor de garantare/creditare.

Deși din textul înscrisurilor emise de intimate și al contractelor asumate se disting două componente ale procedurii financiare la care s-au angajat acestea față de proiectul de investiții al A., respectiv creditarea și garantarea acestuia, în aceeași măsură rezultă fără putință de tăgadă solidaritatea obligației contractuale a D., care și-a asumat în calitate de administrator al garanției suverane a statului să modifice termenii și condițiile înțelegerii tripartite inițiale dintre părți (negotium) prin supunerea aprobării CIFGA în termen de 10 zile de la primire a cererii comune formulate de B. S.A. și A., ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentele precizează că răspunderea D. se limitează la obligațiile care-i reveneau punctual acesteia în cadrul înțelegerii tripartite (negotium) având ca obiect procedura de finanțare-garantare, dar aceasta nu exclude angajarea răspunderii solidare cu B. S.A. pentru încălcarea propriilor obligații care reveneau administratorului garanției, având în vedere caracterul sinalagmatic al acestora.

În ceea ce privește solidaritatea dintre cele două intimate, recurentele reiterează că, față de data încheierii celor trei contracte deduse judecății, rezultă că acestea sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864 și ale Codului comercial din 1887, în raport de art. 102 alin. (1) și urm. din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Or, regula în materia raporturilor între profesioniști, reglementată de dreptul comun în materie aplicabile celor trei contracte este solidaritatea, conform prevederilor art. 42 alin. (1) și (2) din Codul comercial.

Deoarece prin acțiunea introductivă intimatei D. i-a fost imputată încălcarea obligațiilor din cele două convenții care reglementau procedura de modificare a termenilor de rambursare a creditului și de prelungire a valabilității scrisorii de garanție, în acord cu cele asumate prin procesul-verbal nr. x/19.07.2012 și a actelor subsecvente, recurentele apreciază că se justifică pe deplin calitatea de co-debitor a D. cu B. S.A. pentru realizarea acestor obligații și, deci, incidența art. 42 alin. (1) și (2) din Codul comercial.

În opinia recurentelor, considerentele instanței de apel sunt eronate, întrucât raționamentul instanței se limitează doar la solidaritate în cazul nerespectării obligației de rambursare a creditului de către A., însă obiectul litigiului dedus judecății este diferit, fiind reprezentat de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către cele două instituții bancare în legătură cu modificarea termenelor și condițiilor de creditare, respectiv prelungirea datei de rambursare a creditului și modificarea termenelor și condițiilor de garantare, în concordanță cu modificările aduse condițiilor de creditare.

În ceea ce privește forma de vinovăție cerută pentru atragerea răspunderii contractuale, recurentele invocă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 998-999 și art. 1082 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește încălcarea obligațiilor de aprobarea a tragerilor din credit revenind B. S.A., recurentele arată că instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a băncii prin raportare la existența intenției ca formă de vinovăție în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, or această interpretare este vădit nelegală, având în vedere că, în materie contractuală, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă iar nu în caz de săvârșire a faptei ilicite cu intenție, astfel cum reiese din dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ.

Potrivit recurentelor, atât în vechea reglementare, cât și în cea nouă, antrenarea răspunderii civile contractuale intervine pentru cea mai ușoară culpă și nu în cazul săvârșirii faptei cu intenție.

Recurentele mai arată că, deși aparent a respins ca nefondat cel de al doilea motiv de apel al B. S.A. privind caracterul neangajant al contractului de credit, instanța a interpretat contractul cu încălcarea legii, apreciind că prevederea contractuală de la art. II-2 final din Condițiile generale trebuie interpretată în sensul în care banca nu răspunde decât pentru încălcările cu intenție ale obligațiilor contractuale, postulând în favoarea intimatei o formă de vinovăție nespecifică răspunderii contractuale.

Astfel, deși instanța de apel a constatat că au existat încălcări ale obligațiilor contractuale inclusiv din partea intimatei B. S.A., a apreciat că acestea nu sunt sancționabile, cât timp nu s-a putut face dovada că au fost săvârșite cu intenție de către bancă.

Potrivit recurentelor, contrar raționamentului instanței de apel, caracterul neangajant al creditului dedus judecății presupunea exclusiv dreptul băncii de a decide dacă trece la etapa a doua de finanțare, în funcție de analiza pe care urma să o realizeze când se atingea respectivul moment, în acord cu definiția convențională a noțiunii de "Facilitate Neangajantă", pe care contractul de credit o conține la art. II-1 pag. 3 din Condițiile generale.

O interpretare contrară, conform căreia banca nu putea fi ținută niciodată răspunzătoare pentru încălcarea contractului de credit, este, în opinia recurentelor, nelegală, deoarece un atare angajament ar fi echivalat cu o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă să pună la dispoziție creditul, fiind deci nulă absolut, conform art. 1010 din vechiul C. civ.

Cu privire la caracterul independent al actelor juridice deduse judecății/lipsa unei legături de accesorialitate între scrisoarea de garanție și contractul de credit, recurentele invocă interpretarea și aplicarea greșită a art. 107 (ex- art. 87 TCE) și art. 108 (ex- art. 88 TCE), art. 14 alin. (3) lit. b), raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 96/2000; art. 3 lit. a) din H.G. nr. 534/2007; art. 2 lit. b) și h) din O.U.G. nr. 64/2007.

În opinia recurentelor, instanța de apel a avut o abordare fundamental greșită față de scrisoarea de garanție pe care a calificat-o "garanție bancară", aceasta nefiind supusă reglementărilor circumscrise Publicației nr. 758 ICC Paris, cadrul legal privind emiterea acesteia fiind complet diferit.

Ca atare, recurentele arată că, schimbând încadrarea juridică a scrisorii de garanție din instrument de garantare emis în numele și contul statului pe baza unor dispoziții legale speciale în garanție bancară supusă reglementării Publicației nr. 758 ICC Paris, instanța de apel a nesocotit întreaga legislație specială aplicabilă scrisorilor de garanție emise în numele și contul statului, a schimbat cadrul juridic pe baza căruia sa judecat fondul și a făcut o încadrare nelegală, denaturând raporturile juridice dintre părți.

Așadar, scrisoarea de garanție dedusă judecății este rezultatul asumării unor obligații tripartite, din partea tuturor părților litigante, care s-a realizat prin semnarea convenției de garantare nr. 669A și a convenției de împărțire a riscului nr. 669B, fapt confirmat de ultimul paragraf al scrisorii.

Având în vedere cele precizate anterior, recurentele apreciază că, în urma unei scrisori de garanție, ia naștere o relație tripartită: în baza ordinelor primite de la ordonator și în folosul acestuia, emitentul se obligă să îi plătească beneficiarului o sumă de bani în considerarea unui raport juridic primar în care ordonatorul este debitor și beneficiarul, creditor.

Or, în speță, cele trei contracte constituie izvorul raporturilor juridice dintre părți și au creat un mecanism interdependent de obligații în sarcina fiecărei părți semnatare, în vederea realizării în mod corespunzător a procesului de garantare/creditare subsumat unei cauze mediate comune: finalizarea de către recurenta A. a unui proiect de investiții prin împrumutul acordat de intimata B. S.A., cu garanția suverană a statului român administrată de intimata D.

Astfel cum susțin recurentele, contractul de credit nr. x din 11.08.2010 nu ar fi putut fi încheiat fără existența scrisorii de garanție nr. E104/11.08.2010, care la rândul ei a obligat beneficiara garanției să crediteze proiectul de investiții în condițiile, termenii și garanțiile aprobate de garant pe baza hotărârii CIFGA nr. 85/02.07.2010, excluzând totodată eventualele modificări ale acestora înainte de solicitarea acordului.

Prin urmare, deși din textul contractelor semnate de părți se disting două componente ale procedurii financiare la care s-au angajat intimatele față de proiectul de investiții dedus judecății, respectiv una de creditare și cealaltă de garantare/administrare a garanției, acestea erau în mod evident interdependente, fiind reglementate pe baza prevederilor din convenția de garantare nr. 669A/11.08.2010, convenția de împărțire a riscului nr. 669B/11.08.2010 și din contractul de credit nr. x/11.08.2010.

Contrar considerentelor instanței de apel, potrivit recurentelor, caracterul autonom al scrisorii de garanție a Statului Român se apreciază exclusiv prin raportare la modul de executare a acesteia, deoarece din punct de vedere juridic acest instrument de garantare nu poate fi decât accesoriu contractului de credit dedus judecății, fără de care nu ar fi existat cauza emiterii sale.

Mai mult, concluzia că cele trei contracte sunt interdependente și se completează reciproc, se impune prin raportare la clauzele contractuale, pe care acestea le indică și al căror conținut este reprodus.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat recurs incident împotriva considerentelor deciziei civile nr. 274/Ap din data de 10 martie 2021, solicitând casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere al acțiunii prin raportare la faptul că, prin adresa nr. x din data de 5 martie 2013 a reziliat, din culpa intimatei-reclamante, contractul de credit (credit de investiții) nr. x din data de 11 august 2010 în temeiul pactului comisoriu instituit prin art. II-8 pct. 8.2.3 din contract și al apărărilor referitoare la caracterul neangajant al facilității de credit; înlăturarea acestor considerente și înlocuirea cu propriile considerente, menținând soluția din dispozitivul hotărârii atacate.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că interesul său în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor deciziei rezidă în evitarea autorității de lucru judecat în privința acelor considerente ale hotărârii care ar putea-o prejudicia, cu toate că soluția cuprinsă în dispozitiv, atacată de partea adversă prin recursul principal, îi este favorabilă.

Astfel, demersul său de a formula prezenta cale de atac, este doar expresia unei conduite procesuale preventive, pentru conservarea unor mijloace de apărare și evitarea autorității de lucru judecat și este determinat doar de formularea recursurilor principale de către A. S.R.L. și E..

O primă critică vizează faptul că, deși instanța de apel a pronunțat o soluție corectă pe fondul cauzei, excepția lipsei obiectului cu privire la capătul unu al cererii de chemare în judecată a fost greșit soluționată, întrucât pactul comisoriu prevăzut la pct. 8.2.3. din contractul de credit opera de drept, prin efectul declarării exigibilității anticipate, fără a fi necesară o altă manifestare de voință în acest sens.

În raport de dispozițiile art. 969 alin. (1) și art. 1020 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susține că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta A. S.R.L., contractul de credit (credit de investiții) nr. x din data de 11 august 2010 era deja reziliat, recurenta-pârâtă comunicându-i intimatei-reclamante adresa nr. x din data de 5 martie 2013, prin care a declarat exigibilitatea anticipată a creditului și, implicit, a operat (de drept) pactul comisoriu în temeiul art. II-8 pct. 8.2.3 din contract.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, reclamanta A. S.R.L. ar fi putut să solicite instanței de judecată să verifice doar dacă au fost îndeplinite condițiile pentru a opera pactul comisoriu expres prevăzut la art. II-8 pct. 8.2.3 din contract, respectiv anularea declarației de reziliere, iar în cazul în care instanța ar fi constatat că nu au fost îndeplinire condițiile pentru a opera rezilierea în temeiul pactului comisoriu, ar fi putut dispune anularea declarației de reziliere transmisă și, doar în aceste condiții, ar fi putut să pronunțe rezilierea contractului la solicitarea reclamantei din culpa sa și a D. (dacă celelalte condiții ar fi fost îndeplinite - neexecutarea culpabilă din partea sa, ceea ce nu este cazul).

Or, recurenta-pârâtă arată că, de vreme ce reziliase contractul din culpa intimatei-reclamante, capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, prin care aceasta a solicitat instanței de judecată să dispună rezilierea contractului de credit (credit de investiții) nr. x din data de 11 august 2010 din culpa sa și a D., se impunea a fi respins ca lipsit de obiect, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Ca o consecință a faptului că primul capăt al cererii de chemare în judecată se impunea a fi respins, recurenta-pârâtă arată că aceeași soluție se impunea și cu privire la cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea sa și a D. la repararea prejudiciului, de vreme ce rezilierea contractului are la bază culpa intimatei-reclamante.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că se impune înlăturarea considerentelor instanței de apel de la fila nr. x din decizia recurată și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de recurs, în sensul admiterii excepției inadmisibilității primului capăt de cerere al acțiunii A. S.R.L., câtă vreme contractul de credit era deja reziliat în temeiul pactului comisoriu instituit de pct. 8.2.3. din contract, reziliere care a operat de drept, ca urmare a declarării exigibilității anticipate a creditului.

Cu privire la caracterul neangajant al facilității de credit, recurenta-pârâtă arată că interpretarea instanței de apel, potrivit căreia:

"(.,.) utilizarea facilității este permisă cu acordul prealabil al băncii, or acordul respectiv este dat în cadrul Condițiilor speciale, cu condiția îndeplinirii obligațiilor de către reclamantă", este contrazisă de art. II-3 din contractul de credit, prin care părțile au stabilit în mod expres, contrar celor reținute de instanța de apel, faptul că banca nu are obligația de a accepta solicitarea pentru efectuarea unei trageri/utilizări chiar dacă toate condițiile suspensive aplicabile ar fi fost îndeplinite. Astfel, această clauză reprezintă expresia acordului de voințe al părților, iar instanța de apel nu putea da o interpretare contrară a ceea ce părțile au prevăzut în mod expres. Așadar, și dacă toate condițiile suspensive erau îndeplinite, banca nu era obligată să accepte tragerile din credit, fiind necesar acordul băncii.

Contractul de credit încheiat cu A. S.R.L. are, astfel cum susține recurenta-pârâtă, natura juridică a unei facilități de credit neangajante după cum rezultă din obiectul contractului de credit prevăzut la art. 1-1 Condiții Speciale și precum și din prevederile exprese ale părților din art. II-2 Definiții și interpretare și art. II-3 Modul de Utilizare a Creditului din Condițiile Generale.

Mai mult, chiar A. S.R.L. a dorit să opteze pentru o facilitate de credit neangajantă, deoarece acest tip de finanțare presupune costuri mai reduse față de o facilitate de credit angajantă. Acest aspect rezultă și din prevederile art. II-2 Definiții și interpretare din Condițiile Generale ale Contractului de credit, unde se arată că pentru facilitățile angajante, banca putea percepe un comision de neutilizare.

Posibilitatea încheierii unor contracte având ca obiect acordarea unor facilități de credit neangajante, pe lângă faptul că este recunoscută de doctrina de specialitate, este prevăzută și într-o serie de acte normative, respectiv: Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006, Anexa la Regulamentul B.N.R. nr. 14/2006,

Cu privire la caracterul neangajant al facilității de credit acordate, recurenta-pârâtă mai susține și că, în prezenta cauză, operează prezumția de lucru judecat prin raportare la dezlegările date prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009, definitivă, în care pârâtă a fost tot B. S.A., iar litigiul viza tot o facilitate de credit neangajantă, ale cărei clauze erau identice cu cele din facilitatea de credit încheiată cu A. S.R.L.

Potrivit recuretei-pârâte, atât Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, prin sentința comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010, cât și Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010 au constatat, cu putere de lucru judecat, că în raport de prevederile art. I-1 din contract și art. II-2 din condițiile generale ale facilității neangajante (prevederi identice cu cele existente în facilitatea încheiată cu A. S.R.L.) nu se poate reține o culpă a băncii pentru refuzul de a da curs unei cereri de tragere/utilizare și că nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale pentru acordarea de daune.

Arată că interpretarea dată de Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010, cât și de Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, asupra unei probleme de drept, se bucură de prezumția de lucru judecat, principiu potrivit căruia o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară prin care se dezleagă o problemă de drept sau de fapt nu trebuie contrazisă printr-o hotărâre ulterioară.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Așadar, instanțele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanțele sunt obligate să tină cont de constatările de fapt și de drept din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.

Mai susține recurenta-pârâtă că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justitiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dezlegarea dată asupra unei probleme de drept sau de fapt printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară, invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la efectele puterii de lucru judecat.

Or, câtă vreme Tribunalul București și Curtea de Apel București au reținut că nu există o faptă ilicită pentru refuzul băncii de a da curs cererii de tragere din credit în cazul unei facilități de credit neangajante pentru atragerea răspunderii civile contractuale, iar clauzele contractuale în baza cărora instanța a pronunțat această soluție sunt identice cu cele din contractul încheiat între părțile din prezenta cauză, problema de drept analizată fiind aceeași cu cea din prezenta cauză, recurenta-pârâtă susține că se creează speranța legitimă că și soluția din prezenta cauză trebuie să fie una similară cu cea pronunțată definitiv de Curtea de Apel București, expresie a principiului securității juridice.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că în prezenta cauză operează prezumția de lucru judecat prin raportare la dezlegările date de Tribunalul București prin sentința comercială nr. 5387 din 28 aprilie 2010 și de Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 452 din 11 noiembrie 2010, motiv pentru care nu se mai poate pune în discuție natura juridică a facilității de credit acordată, aceasta fiind una neangajantă, precum și faptul că, în baza unei facilități de credit neangajante nu se poate angaja răspunderea băncii (neexistând o faptă ilicită), banca putând suspenda tragerile din credit și revoca oricând facilitatea, chiar și fără notificare (în acord cu prevederile contractuale, cu prevederile Directivei 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006, precum și cu cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 14/2006).

Mergând mai departe, chiar dacă tragerile din credit au fost suspendate pe fondul neîndeplinirii obligațiilor și condițiilor asumate de intimata-reclamantă, se poate observa că, independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor și obligațiilor contractuale de către aceasta, recurenta-pârâtă avea dreptul de a suspenda tragerile din credit sau de a înceta contractul de credit având ca obiect acordarea facilității de credit, în raport de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864 și de art. I-1 (Condiții speciale) și art. II-2 (Condiții generale) din contractul de credit (Credit de Investiții) nr. x din data de 11 august 2010, întregul contract reprezentând expresia acordului părților cu privire la contractarea unei facilități de credit neangajante, aceste clauze fiind obligatorii pentru părți.

Cu toate că a blocat tragerile din credit și a declarat facilitatea de credit scadentă anticipat pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor și condițiilor din partea societății A. S.R.L., recurenta-pârâtă arată că, independent de îndeplinirea condițiilor asumate de intimata-reclamantă, avea dreptul, conform contractului, să suspende sau să înceteze facilitatea de credit, fără a putea fi ținută răspunzătoare pentru orice prejudiciu cauzat, neasumându-și nicio răspundere față de societatea A. S.R.L. prin contractul de credit (credit de investiții) nr. x din data de 11 august 2010.

În raport de dispozițiile art. 942, art. 962, art. 969 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susține că părțile au încheiat un contract de credit având ca obiect o facilitate de credit neangajantă, aceasta fiind definită de către părți (art. II-2 Condiții generale din contract), o astfel de prevedere contractuală reprezentând o clauză de înlăturare a răspunderii, astfel că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru ca să poată fi obligată la repararea prejudiciului.

Drept urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune înlăturarea considerentelor instanței de apel de la fila nr. x și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de recurs, în sensul admiterii motivului de apel referitor la caracterul neangajant al facilității de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentele A. S.R.L. și E., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În ceea ce privește solicitarea recurentei E. de trimitere a cauzei spre rejudecare unei instanțe de același grad cu cea care a pronunțat decizia recurată, arată că motivele invocate nu sunt de natură să atragă suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței care a pronunțat hotărârea, motiv pentru care această solicitare se impune a fi respinsă.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând anularea acestuia, întrucât este formulat prin administrator special, care are atribuțiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, or formularea acțiunilor în pretenții și exercitarea căilor de atac este sarcina administratorului judiciar, așa cum rezultă din art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta E., solicitân