ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1009/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, din data de 13 iulie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., rezilierea contractului autentificat cu nr. x din 18 noiembrie 2009 de Biroul Notarilor Publici D., având ca obiect transmiterea nudei proprietăți a apartamentului nr. x, situat în București, str. x, intabulat în CF nr. x a Municipiului București, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Prin întâmpinare pârâții-reclamanți au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin cererea reconvențională, pârâții-reclamanți au solicitat transformarea obligației de întreținere în bani; în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii introductive, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 45.352,62 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 642 din 02 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți B. și C., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți B. și C., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A., a dispus transformarea obligației de întreținere în natură asumată de către pârâții-reclamanți față de reclamanta-pârâtă, prin contractul de întreținere autentificat sub nr. x din 18 noiembrie 2009, de Biroul Notarilor Publici D., într-o obligație de întreținere prin echivalent bănesc, constând în plata unei sume lunare în cuantum de 1.000 RON, de către pârâții-reclamanți în favoarea reclamantei-pârâte, începând cu data de 09 septembrie 2016 (data introducerii cererii reconvenționale), până la sfârșitul vieții reclamantei-pârâte; a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 2.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâții-reclamanți, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1890A din 02 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 642 din 02 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți-reclamanți B. și C.. Prin decizia civilă nr. 422A din 02 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 1890 din 02 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în cauza având ca obiect reziliere contract, formulată de intimata-pârâtă-reclamantă C., în contradictoriu cu apelanta reclamantă-pârâtă E., moștenitoarea apelantei reclamante-pârâte A., și cu intimatul B.; a fost completată decizia civilă nr. 1890 din 02 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul că a fost obligată apelanta reclamantă-pârâtă E. la plata sumei de 5.548,97 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă-reclamantă C..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1890A din 02 decembrie 2019 și a deciziei civile nr. 422A din 02 iunie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs reclamanta-pârâtă E., la data de 18 februarie 2020 (data poștei), respectiv la 07 iulie 2020 (data poștei). Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1890A din 02 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenta E., succesoarea reclamantei-pârâte A., conform certificatului de legatar nr. x din 30 ianuarie 2020, eliberat de Biroul Individual Notarial F., a solicitat admiterea recursului, constatarea nulității necondiționate a deciziei recurate, întrucât a fost pronunțată față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, în condițiile art. 176 C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București. În subsidiar, a solicitat să se constate că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurenta a învederat că reclamanta A. a decedat la 29 noiembrie 2019, astfel cum reiese din certificatul de deces anexat cererii de recurs. Prin urmare, la data pronunțării deciziei nr. 1890A din 02 decembrie 2019 reclamanta A. nu mai avea capacitate de folosință, fiind incidente dispozițiile art. 176 C. proc. civ., decizia fiind lovită de nulitate. În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va trece peste acest motiv de nulitate a deciziei civile nr. 1890A/2019, recurenta a solicitat să se constate că decizia a fost pronunțată cu interpretarea si aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere caracterele juridice ale contractului de întreținere, respectiv că este un contract sinalagmatic și cu executare succesivă, iar obligația de întreținere născută în sarcina pârâților era o obligație care trebuia îndeplinită zilnic, fără întrerupere și corespunzător nevoilor și vârstei reclamantei, fiind fără relevanță că aceștia și-au îndeplinit sau nu obligația în perioada 2009- decembrie 2015; prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada decembrie 2015 - iunie 2016, aceasta fiind perioada pe care instanța trebuia să o analizeze sub aspectul îndeplinirii obligației. În acest sens, recurenta a prezentat considerații cu privire la modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor și proba cu interogatoriu. Astfel, făcând referire la depozițiile martorilor G. și H., recurenta a susținut că acestea dovedesc că pârâții nu si-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada menționată, prin urmare acestea erau relevante. De asemenea, a invocat că instanța de apel, în mod tendențios și părtinitor, a apreciat depoziția martorei I., respectiv că declarațiile reclamantei la interogatoriu nu au făcut referire la executarea obligației de întreținere în ceea ce privește asistența medicală, spitalizarea și tratamentul reclamantei și nici la conduita pârâților ulterioară externării reclamantei -perioadă de timp în care aceasta a fost lăsată în frig și fără alimente, respectiv că au fost apreciate greșit probatoriile atât în privința reparației centralei (apreciind recurenta că pârâții nu au luat nicio măsură pentru repararea acesteia nici în decembrie 2015 și nici în perioada care a urmat), cât și în privința faptului că reclamanta nu a lăsat vreodată gazul aprins, astfel că nu exista o stare de pericol. În opinia recurentei, obligația de întreținere nu a fost executată corespunzător vârstei și nevoilor reclamantei în perioada decembrie 2015- iunie 2016 și în acest sens, trebuia să aprecieze instanța devolutivă din analiza probelor administrate în faza judecării fondului. Precizând că în ceea ce privește caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreținerii, cât și a fluctuației nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluția costului vieții, precum și alte asemenea elemente), recurenta susține că, în speță, s-a ignorat faptul că începând cu decembrie 2015 nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătății, cât și cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat). În același sens, a susținut că pârâții nu i-au remis niciodată autoarei sale sume de bani, fapt recunoscut și de aceștia la interogatoriu, respectiv că, un alt aspect relevant asupra căruia instanța de apel a omis să se pronunțe este declarația martorei propuse de reclamantă din care a reieșit ca pârâții mergeau cu cardul și luau rețete, iar nu medicamente, în sensul că se prezentau la medicul de familie, fără reclamantă, aceasta atestând nereal că a consultat-o pe reclamantă, care în mod evident nu a suferit de Alzheimer. Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 422 A din 02 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenta a solicitat admiterea recursului și reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată pentru faza apelului, având în vedere disproporția vădită între efortul depus de avocat și cuantumul acestora. În motivare, recurenta a arătat că reprezentantul convențional al pârâților a fost prezent la doar trei termene de judecată în fața instanței de apel, nefiind puse în discuție alte chestiuni decât cele dezbătute deja la fondul cauzei. Prin urmare, recurenta a opinat că suma de 5548,97 RON, reprezentând cheltuielile de judecată, nu este justificată și nu reprezintă o valoare rezonabilă în raport de efortul depus.

Apărările formulate în cauză La data de 28 august 2020, în termen legal, intimații au transmis, prin poștă, întâmpinare, la recursurile formulate de recurenta E.. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1890A din 02 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește primul motiv de recurs, au arătat că este nefondat, pentru că reclamanta A. a decedat la 28 noiembrie 2019, însă instanța a rămas în pronunțare la 18 noiembrie 2019, când a amânat pronunțarea la 02 decembrie 2019. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimații au învederat că recurenta nu a indicat normele de drept material interpretate și aplicate greșit de către instanța de apel, ci motivele de recurs vizează exclusiv probatoriul și interpretarea dată probelor de instanță. În aceste condiții, intimații au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, deoarece criticile nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., sancțiunea fiind anularea recursului; în limitele în care recursul excede factual memoriului de apel, intimații au apreciat că este inadmisibil, fiind exercitat omisso medio. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 422A din 02 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, intimații au solicitat respingerea, ca inadmisibil, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., sancțiunea fiind anularea recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta E. împotriva deciziei civile nr. 1890A din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 12 mai 2021, cu citarea părților. În ceea ce privește încadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a criticilor formulate de către recurentă împotriva deciziei civile nr. 1890A din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte a constatat că pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile privitoare la nulitatea deciziei derivate din pronunțarea acesteia în contradictoriu cu o persoană decedată, celelalte critici vizând exclusiv aspecte de temeinicie a hotărârii. Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a anulat recursul declarat de recurenta E. împotriva deciziei civile nr. 422A din 2 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerarea caracterului definitiv al acestei încheieri, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 422A din 2 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă nu mai constituie obiect al prezentei analize. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește recursul declarat de recurenta E. împotriva deciziei civile nr. 1890A din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin demersul judiciar declanșat în cauză, autoarea recurentei A., a solicitat instanței, în esență, rezilierea contractului autentificat cu nr. x din 18 noiembrie 2009 de Biroul Notarilor Publici D., având ca obiect transmiterea nudei proprietăți a apartamentului nr. x, situat în București, str. x, intabulat în CF nr. x a Municipiului București, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a omis, în analiza sa, caracteristicile contractului de întreținere, respectiv caracterul sinalagmatic și cu executare succesivă al acestuia, în contextul în care, ceea ce s-a invocat în prezenta cauză vizează neîndeplinirea obligației de întreținere în perioada decembrie 2015- iunie 2016, respectiv că această obligație de întreținere născută în baza contractului în sarcina pârâților intimați trebuia îndeplinită regulat, zilnic, cu consecința că afirmațiile pârâților la interogatoriu sau ale martorilor propuși de aceștia pentru perioada 2009- 2015 sunt fără valoare juridică. Prin argumentele formulate, recurenta a pretins, în esență, că în speță, instanța de apel a procedat la o eronată evaluare a declarațiilor martorilor audiați, susținând că acestea dovedesc că pârâții nu si-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada menționată, respectiv că această instanță, în mod tendențios și părtinitor, a apreciat depoziția martorilor audiați la propunerea sa. De asemenea, precizând că în ceea ce privește caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreținerii, cât și a fluctuației nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluția costului vieții, precum și alte asemenea elemente), recurenta susține că, în speță, s-a ignorat faptul că, începând cu decembrie 2015, nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătății, cât și cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat), respectiv faptul că pârâții nu s-au preocupat de achiziționarea de medicamente, iar diagnosticarea autoarei sale cu maladia Alzheimer a fost realizată fictiv. Raportându-se la aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 1890A din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța de apel a verificat modalitatea în care prima instanță a realizat analiza tuturor probelor încuviințate părților litigante, constatând că aprecierea declarațiilor martorilor și a interogatoriilor părților a fost realizată corect prin sentința apelată, în contextul în care obiectul analizei îl constituiau actele de executare a contractului de întreținere din perioada 2009 - 2016, în decizia recurată fiind expuse considerentele care au justificat, în aprecierea instanței de prim control judiciar, înlăturarea depozițiilor martorilor audiați la propunerea reclamantei, G. și H.. De asemenea, instanța de apel a analizat criticile din apel prin care apelanta reclamantă a susținut că prima instanță nu a reținut în mod greșit neîndeplinirea obligației de întreținere, reținând, în esență, că, pentru a fi admisibilă rezoluțiunea, este necesar ca neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația, iar probatoriul administrat nu relevă neîndeplinirea culpabilă a obligației de întreținere în perioada decembrie 2015 - vara anului 2016. În acest context, s-a reținut că reclamanta a promovat, ulterior prezentei cereri, o acțiune având ca obiect anularea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/18.11.2009 la Biroul Notarilor Publici D. în care a invocat lipsa totală a consimțământului și dolul, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19.04.2017, sub nr. de dosar x/2017, cerere respinsă prin sentința civilă nr. 890/16.04.2018. Având în vedere cele anterior relevate, Înalta Curte constată că aprecierea făcută de instanța de apel relativ la neîndeplinirea de către pârâți a obligației de întreținere este rezultatul judecății devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel, astfel cum această judecată se impunea a se realiza în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.. În apel au fost reevaluate probele și situația de fapt stabilită de prima instanță, urmarea acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispozițiilor legale relative la rezoluțiunea contractelor reprezentate de art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864. Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reține că aplicarea prevederilor art. 1020- 1021 din C. civ. a constituit temeiul juridic al respingerii cererii de rezoluțiune formulată de reclamantă, dar numai fiind pus în relație cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererile de apel și a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator. Altfel spus, instanța de apel nu a constatat existența condițiilor necesare pentru a opera rezoluțiunea contractului de întreținere exclusiv pe baza conținutului abstract al normei juridice menționate, ci a analizat criticile formulate de apelanta reclamantă și probele, stabilind în baza acestora o situație de fapt în privința căreia a apreciat că nu își găsesc aplicare prevederile art. 1020- 1021 din C. civ. Din cele ce preced, rezultă, așadar, că nu se poate pretinde că instanța de apel nu a valorificat sau că ar fi ignorat probatoriul administrat în condiții de contradictorialitate sau natura obligației de întreținere asumată de pârâți, în realitate, lecturarea cererii de recurs relevând, cu evidență, că aspectele reiterate de recurentă - cum sunt cele privind modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză și a analizat îndeplinirea de către pârâți a obligației de întreținere, reprezintă aspecte ce vizezează netemeinicia deciziei recurate. În acest context, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie. Or, raportat la coordonatele analizei de legalitate a recursului, stabilirea pe baza probatoriului administrat a situației de fapt este în căderea exclusivă a instanțelor fondului, atribuția instanței de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalității a judecăților anterioare. Astfel, reiese cu evidență, din cuprinsul art. 265 alin. (2) din C. proc. civ., că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanțelor de fond; în plus, probele la care recurenta face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit o anumită forță doveditoare, astfel că evaluarea lor se circumscrie regulii menționate, consecința fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte. Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în fața instanței de apel, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii caracterul subiectiv al declarațiilor martorilor audiați la propunerea părților litigante, iar critica astfel formulată a fost analizată și găsită neîntemeiată. De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. În același timp, pretinzând că instanța de apel ar fi trebuit să verifice îndeplinirea obligației de întreținere în perioada decembrie 2015 - iunie 2016, recurenta ignoră raționamentul expus de către instanța de apel care, distingând, în mod judicios, între efectele contractului întreținere care, în speță, a dat naștere, în sarcina pârâților a obligației de a presta întreținere în folosul autoarei reclamantei și modalitatea de executare a obligației de întreținere asumată de pârâți prin acest contract, a apreciat că îndeplinirea obligației de întreținere presupune verificarea conduitei părților contractante în perioada 2009-2016. De altfel, raționamentul instanței de prim control judiciar expus în considerentele deciziei criticate în prezentul recurs relevă preocuparea acestei instanțe de a verifica, prin prisma probatoriului administrat, executarea obligației de întreținere inclusiv în intervalul de timp menționat în cererea de recurs, respectiv, în perioada ulterioară lunii decembrie 2015, context în care, nemulțumirea recurentei în privința modalității în care instanța devolutivă a procedat la aprecierea probatoriilor, fără ca aceasta să argumenteze incidența unei ipoteze de aplicare eronată a unor norme legale, constituie, așa cum s-a argumentat deja în cele ce preced, un aspect de netemeinicie, care însă excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs. În plus, deși recurenta pretinde ignorarea de către instanța de apel a caracterelor obligației de întreținere asumate de pârâți, argumentele expuse de către aceasta nu tind la a evidenția o situație de încălcare a unor norme de drept material, în realitate, susținerile din recurs tinzând la o reevaluare a situației de fapt. Or, calea de atac a recursului este o cale extraordinară de atac de reformare în care se verifică modul în care se aplică legea la o situație de fapt deplin stabilită în fazele procesuale anterioare care, având caracter devolutiv, permit administrarea tuturor probelor necesare pentru a fi conturată pe deplin situația de fapt. De aceea, împrejurările de fapt ale cauzei nu pot fi stabilite direct în recurs sau modificate prin reinterpretarea probatoriului administrat, astfel cum se dorește de către recurentă. În consecință, deși recurenta a pretins, în speță, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susținerile acesteia, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanța de apel să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei, ci aspecte ce intră în sfera circumstanțelor factuale ale cauzei deduse judecății, incompatibile cu structura recursului și cu controlul de legalitate pe care instanța de recurs este îndrituită a-l exercita. Ca urmare, sub aspectul formal, al încadrării acestor critici în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., se constată că recurenta nu s-a conformat exigențelor procedurale impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. în sarcina sa și a dedus judecății aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală, această soluție regăsindu-se, de altfel, și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul de filtru - la data de 17 martie 2021. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: … când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". În speța de față, nulitatea hotărârii instanței de apel a fost invocată de către recurenta-reclamantă în faza procesuală a recursului, în considerarea dispozițiilor art. 176 coroborat cu art. 56 alin. (3) și art. 247 alin. (1) din C. proc. civ. prin raportare la capacitatea procesuală de folosință a părților în litigiu, excepția lipsei capacității de folosință fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie. Conform dispozițiilor art. 56 alin. (1) din C. proc. civ. poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar potrivit dispozițiilor art. 35 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 (în vigoare la data formulării acțiunii civile în cauză), în cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea lor și încetează la moartea acestora. Astfel, capacitatea procesuală de folosință, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, reprezintă aplicarea în plan procesual a capacității civile și presupune ca partea să fie în viață pe tot parcursul procesului. Interpretarea sistematică a acestor norme impune concluzia că această condiție de exercițiu a dreptului la acțiune trebuie să subziste pe tot parcursul procesului. Acesta întrucât scopul procesului civil este recunoașterea dreptului subiectiv sau al altei situații juridice deduse judecății, iar desfășurarea rațională și eficientă a judecății presupune ca protecția astfel acordată de organul jurisdicțional prin recunoașterea ori realizarea dreptului subiectiv sau a interesului legal protejat să producă un folos părții care a avut câștig de cauză, în sensul ca dispoziția instanței să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziție, cu concursul forței coercitive a statului. Deoarece, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., capacitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile, lipsa capacității procesuale de folosință atrage nulitatea actului de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate procesuală de folosință sau în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosință, nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări, așa cum rezultă din interpretarea art. 176 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Cu toate acestea, legea procesuală instituie, prin art. 412 alin. (2) din C. proc. civ., o excepție de la această regulă, și anume situația în care partea decedează după închiderea dezbaterilor, stipulând: "Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor". Așa cum s-a statuat, de altfel, și pe cale doctrinară, din reglementarea acestei excepții rezultă că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea nulității pentru lipsa capacității de folosință este salvgardarea unor principii fundamentale ale procesului civil - cel al contradictorialității și al dreptului la apărare. În consecință, dacă parte a decedat pe parcursul cercetării judecătorești, dar anterior închiderii dezbaterilor, și acest lucru nu a fost adus la cunoștința instanței, hotărârea este nulă absolut. Prin excepție de la regula anterior menționată, ipoteza reglementată prin art. 412 alin. (2) din C. proc. civ., în care decesul uneia dintre părți a intervenit după închiderea dezbaterilor, nu împiedică pronunțarea hotărârii și nici nu generează în sarcina judecătorului cauzei obligația de a repune cauza pe rol în vederea introducerii în cauză a moștenitorilor. În acest caz, hotărârea pronunțată față de partea decedată nu este lovită de nulitate absolută. O atare opțiune legislativă este, de altfel, consecventă cu cea a regimului juridic general al nulității, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultând că această sancțiune procesuală își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neândeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil. Or, în cazul în care partea era în viață la data când au fost închise dezbaterile, nu se pune problema încălcării celor două principii fundamentale ale procesului civil, anterior menționate, întrucât aceasta a avut posibilitatea să se apere, formulând concluzii asupra excepțiilor invocate, respectiv asupra probelor administrate și asupra fondului cauzei. În speță, decesul autoarei recurentei, A., s-a produs la data de 28 noiembrie 2019, astfel cum rezultă din certificatului de deces seria x, nr. x din data de 02.12.2019, eliberat de Consiliul Local al Sectorului 1 București și certificatul de legatar nr. x din 30 ianuarie 2020, eliberat de Biroul Individual Notarial F.. Totodată, așa cum rezultă din încheierea de sedință de la termenul de judecată din data de 04.11.2019, dezbaterile au fost încheiate, în conformitate cu prevederile art. 394 coroborat cu art. 482 din C. proc. civ., la data de 4 noiembrie 2019 - termen la care părțile, inclusiv apelanta reclamantă A., reprezentată de apărătorul său, au formulat concluzii asupra apelului, cauza fiind reținută spre soluționare. Așadar, în speță, decesul apelantei reclamante, A., a survenit ulterior închiderii dezbaterilor în apel. Întrucât, în cauza de față, deși decesul apelantei reclamante s-a produs anterior datei pronunțării hotărârii recurate - 2 decembrie 2019 - încetarea capacității procesuale de folosință a acesteia a intervenit doar după închiderea dezbaterilor în apel, în speță, fiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 412 alin. (2) din C. proc. civ. Pentru toate considerentele arătate, decizia recurată nu este lovită de nulitate absolută, motivul reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident. Pentru aceste considerente, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 451 din C. proc. civ. va obliga recurenta la plata către intimații-pârâți intimații B. și C. a sumei de 5762,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, achitat de intimați conform dovezilor anexate la dosar (factura seria x nr. x din 27 august 2020 și ordinul de plată din 31 august 2020).