Decizia nr. 2282/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1616/2022 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 06.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., în principal să constate nulitatea absolută a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. și repunerea părților în situația anterioară, iar, în subsidiar, rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. și repunerea părților în situația anterioară, cu radierea tuturor înscrierilor înregistrate conform contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. din cartea funciară x a localității Iași și din cartea funciară x a localității Iași (CF vechi x), respectiv din cartea funciară x a Municipiului Iași (CF vechi x), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale reconvențională, pârâta B. a solicitat instanței să transforme obligația de "a face" în obligația de "a da" constând în plata unei sume lunare de bani determinată, echivalentă întreținerii pe care o datorează.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1616 din 24 iunie 2022, Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă A. ca fiind neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. și a transformat obligația de întreținere a pârâtei în obligația de a da o sumă de bani, în cuantum de 5000 RON lunar, sumă care va fi plătită începând cu luna aprilie 2021; a respins cererea reclamatei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată; a constatat că pârâta-reclamantă și-a exprimat opțiunea de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă A..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă Prin decizia civilă nr. 567 din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 1616 din 24 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a păstrat-o.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 567 din 13 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă A.. După prezentarea pe larg a situației de fapt ce a generat litigiul dedus judecății, recurenta a dezvoltat cazurile de casare apreciate ca fiind incidente în cauză. Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciind că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a criticat soluția adoptată de prima instanță de fond privind respingerea cererii de reziliere a contractului de întreținere încheiat între reclamantă și pârâtă fără a analiza probele administrate și fără a individualiza mijloacele de probă la care s-a referit doar generic, dar și fără a motiva în concret hotărârea. Procedând în această manieră, recurenta apreciază ca instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 482 C. proc. civ. Instanța de apel a complinit lipsurile sentinței într-o manieră nelegală, prin motivarea soluției nemotivate a Tribunalului Iași de respingere a cererii având ca obiect rezilierea contractului de întreținere, deși se impunea anularea sentinței pentru nemotivare. Apreciază că instanța de apel trebuia să înlăture depoziția martorului D., întrucât aceasta a fost nesinceră, urmând a stabili situația de fapt doar prin raportare la proba cu înscrisuri. Consideră că instanța de apel a analizat motive sau apărări care nu au fost invocate și pe care nu le-a pus în discuția părților. Astfel, aceasta a preluat în propria hotărâre referirea primei instanțe la cererea de la fila x, dar a schimbat din proprie inițiativă și dincolo de limitele învestirii concluzia primei instanțe că notarul public a respectat prevederile art. 92 din Legea nr. 36/1995, în sensul reținerii unui consimțământ liber, deci al excluderii dolului, în condițiile în care prima instanță a omis să analizeze motivul de nulitate privind viciul de consimțământ al dolului provenit de la pârâtă, iar cererea de apel nu a conținut vreun motiv referitor la această greșeală, care nici nu a făcut obiectul unei cereri de completare a hotărârii. De asemenea, instanța s-a pronunțat cu privire la discernământul apelantei în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu privire la lipsa de discernământ și nu au existat apărări ale reclamantei apelante în care să invoce lipsa de discernământ, acest motiv de nulitate a actului juridic găsind soluționare doar în considerentele deciziei din apel. În aceste condiții, apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. Apreciază că în mod greșit a soluționat instanța de apel motivul invocat privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., în condițiile în care pârâta semnase dovada de citare pentru termenul din data de 7 martie 2022, când a fost și reprezentată de avocat, iar cauza a fost amânată inclusiv pentru administrarea interogatoriului pârâtei, astfel că refuzul acesteia de a se prezenta la termenul din data de 3 mai 2022 atrage incidența prezumției reglementate de dispozițiile art. 358 C. proc. civ. În aceste condiții, în opoziție cu art. 10 alin. (1) și art. 12 alin. (1) C. proc. civ., dar și prin încălcarea prevederilor art. 229 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., apreciază că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. Consideră că în mod nelegal instanța de apel nu a aplicat în cauză dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 cu motivarea că norma nu protejează un interes general și, astfel, nu operează sancțiunea nulității absolute. Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., stabilirea calificării juridice a faptelor este în sarcina judecătorului, care este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. În cauza dedusă judecății, instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea nulității în cazul încălcării prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, nu a făcut această calificare, ci doar s-a pronunțat cu privire la greșita calificare făcută de apelantă. Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că, în condițiile în care instanța de apel a considerat că nu existau drepturi sau interese concrete de protejat, deoarece apelanta a reținut dreptul de abitație asupra apartamentului și dreptul de proprietate asupra terenului și a anexei existente pe teren, cu toate acestea, în fraza următoare instanța reține că terenul a fost înstrăinat. În opinia recurentei, motivarea este contradictorie, fiind imposibil de stabilit dacă situația a fost cauzată de lipsa unei virgule la redactare ori de o greșită identificare a drepturilor transmise/reținute prin contractul de întreținere aflat în discuție. Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui caz de casare arată că prin cererea de apel a fost criticată hotărârea primei instanțe cu privire la interpretarea și aplicarea art. 9 din Legea nr. 36/1995, art. 30 din Legea nr. 17/2000, art. 80 și art. 92 din Legea nr. 36/1995, întrucât Tribunalul Iași le-a considerat motive distincte de nulitate a contractului de întreținere încheiat între părți, nu doar motive favorizante ale primelor două cauze de nulitate, invocate în cererea de chemare în judecată - dolul și eroarea cu privire la natura contractului. Arată că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 instanța nu poate să facă aprecieri cu privire la aspectele pe care notarul le-a avut în vedere atunci când a considerat că nu este necesar să solicite, din oficiu, desemnarea unui reprezentant al autorității tutelare pentru asistarea persoanei vârstnice la încheierea actului notarial translativ de proprietate, ci trebuie să aibă în vedere prezumția legală instituită de art. 100 din Legea nr. 36/1995 ori alte probe din care rezultă în mod cert raționamentul notarului într-un caz particular. În cazul de față, instanța de apel doar a observat mențiunile din cuprinsul contractului de întreținere potrivit cărora reclamanta a declarat că refuză să fie asistată la semnarea contractului de un reprezentant al Autorității Tutelare din cadrul Primăriei Municipiului Iași, precum și că a înțeles conținutul și consecințele juridice ale actului, iar cele cuprinse în act reprezintă manifestarea sa de voință, în condițiile în care aceste declarații cad sub incidența prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, restul aprecierilor reprezentând doar motive posibile pe care notarul public le-ar fi putut avea în vedere la luarea hotărârii de a nu solicita, din oficiu, desemnarea unui reprezentant al autorității tutelare pentru asistarea apelantei la încheierea contractului de întreținere și nu motive certe. Instanța de apel a extins interpretarea art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 de la dovezi privind motivele și raționamentul notarului public la posibile motive și raționamente logice ale acestuia. În opinia recurentei, prin interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, coroborate cu dispozițiile art. 264 și art. 250 din C. proc. civ., în cazul dedus judecății trebuia reținut că notarul și-a format convingerea că nu este necesară solicitarea din oficiu a asistenței pentru reclamantă doar în baza afirmațiilor acesteia. Apreciază că erorile ce se regăsesc în cuprinsul cererii adresate notarului public și în cuprinsul contractului de întreținere trebuiau să formeze convingerea notarului public că reclamanta ori nu a citit cu adevărat actul încheiat, ori nu l-a înțeles, astfel că acesta era obligat să solicite desemnarea unui reprezentant al autorității tutelare pentru asistența reclamantei. Apreciază că refuzul exprimat de reclamantă, persoană în vârstă de 86 de ani, de a fi asistată de un reprezentant al autorității tutelare nu a fost dat în cunoștință de cauză, ci este o dovadă a vulnerabilității acesteia, întrucât nu avea niciun motiv să renunțe la un drept prevăzut în favoarea ei. Nevoia de consiliere se impunea câtă vreme persoana vulnerabilă protejată, aflată în imposibilitate de a se gospodări singură, urma să dispună asupra întregii sale averi imobiliare, de peste 150.000 de euro. Consilierea și protecția se impuneau cu atât mai mult cu cât cealaltă parte nu era rudă cu reclamanta, ci un terț cunoscut de foarte puțin timp și care nu era animat de sentimente de protecție reale. De asemenea, instanța de apel a adăugat la lege în condițiile în care art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 nu condiționează sesizarea de către notarul public a autorității tutelare de existența unui diagnostic cu o boală cerebrală degenerativă. În opinia recurentei, din probele administrate în cauză rezultă, fără echivoc, faptul că era obligatorie numirea unui reprezentant al autorității tutelare la încheierea contractului de întreținere. Din modul în care au fost interpretate și aplicate prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 rezultă vătămarea reclamantei, contractul de întreținere urmând a fi anulat. Instanța de apel a înlăturat apărarea conform căreia faptul înstrăinării dreptului de proprietate asupra terenului din strada x, nr. 35 și a construcției de pe acesta, cu toate atributele acestui drept, constituie o dovadă a faptului că reclamanta nu a înțeles natura actului, având în vedere că acolo este locuința în care s-a obișnuit să trăiască și nu ar renunța conștient la acest bun pentru a se muta la bloc. Apreciază că reținerea instanței potrivit căreia "faptul că și-a rezervat dreptul de abitație doar în privința apartamentului, nu și în privința casei existente pe terenul înstrăinat în care locuiește, nu dovedește că voința ei nu a fost de a încheia un contract de întreținere, atât timp cât pe terenul înstrăinat figurează doar o anexă care nu are statut de locuință, astfel încât rezervarea dreptului de abitație nu era posibilă în privința acesteia" este contrară prevederilor art. 703 și urm. din C. civ. ori art. 749 și urm. din C. civ., abitația constituind o formă de exercitare a dreptului de uz.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. A invocat, totodată, excepția nulității recursului întrucât a apreciat că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocate în mod formal texte de lege aparent încălcate de instanța de apel. În ceea ce privește motivele de recurs invocate, apreciază că acestea sunt nefondate întrucât dezlegarea dată de instanța de apel are la bază un raționament juridic întemeiat pe o situație de fapt corect stabilită și pe aplicarea riguroasă a dispozițiilor de drept substanțial incidente în cauză. Arată că, din coroborarea probelor administrate, rezultă că încheierea convenției nu s-a realizat cu eludarea prevederilor legale referitoare la consimțământul valabil. La data semnării actului, gândirea rațională și exprimarea cursivă a recurentei au fost elemente suficiente ca notarul să constate, în urma dialogului pe care l-a avut cu aceasta, că starea sa psihică/mentală este una corespunzătoare. Nefondată este și critica privind depășirea limitelor învestirii, întrucât instanța a analizat condițiile de ansamblu care trebuie îndeplinite în verificarea valabilității consimțământului recurentei. Instanța a analizat cauza prin prisma motivelor invocate și s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, motivarea cuprinzând raționamente cu privire la verificarea îndeplinirii condiției de fond a consimțământului, inclusiv o eventuală viciere prin eroare sau dol. Corect au reținut cele două instanțe că nerespectarea dispozițiilor art. 30 - 34 din Legea nr. 17/2000 și a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 36/1999 nu poate constitui o cauză pentru sancționarea cu nulitatea absolută a contractului. Referitor la critica recurentei potrivit căreia instanța nu a aplicat corespunzător prevederile art. 358 C. proc. civ., aceasta nu poate fi calificată ca o veritabilă critică având în vedere că instanța de control a explicat în cuprinsul hotărârii argumentele care au condus-o la înlăturarea motivelor invocate în apel cu privire la aprecierea probei cu interogatoriul de către instanța de fond. Nefondat este și motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii referitoarea la modalitatea de soluționare a cererii de rezoluțiune a contractului și că nu a motivat decizia în raport cu acest motiv de apel. Instanța a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și a constatat corect legalitatea și temeinicia hotărârii de respingere a cererii de rezoluțiune/reziliere a contractului, arătând motivele soluției date.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție La 10 martie 2023 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 567 din 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă. Prin rezoluția din 28 martie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.616,7 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O. U.G. nr. 80/2013. La data de 10 aprilie 2023, recurenta a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma reducerii și eșalonării plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.616,7 de RON. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 4 mai 2023, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, redusă taxa de timbru la suma de 1500 de RON și eșalonată pe un număr de 10 rate lunare. Prin rezoluția din data de 4 octombrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2023, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare pe cererea de recurs formulată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinarea depusă la recurs, se reține că aceasta a fost soluționată în ședința publică de la termenul de judecată din data de 23.11.2023 în sensul respingerii sale pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii. Cu privire la recursul formulat, Înalta Curte reține că, în esență, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., în principal să constate nulitatea absolută a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. iar, în subsidiar, rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C., în ambele cazuri cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Pe cale reconvențională, pârâta B. a solicitat instanței să transforme obligația de "a face" în obligația de "a da" constând în plata unei sume lunare de bani determinată, echivalentă întreținerii pe care o datorează. Tribunalul, urmare analizei ambelor pretenții din cererea principală, a hotărât respingerea acesteia în totalitate. Totodată, a admis cererea reconvențională și a transformat obligația de întreținere a pârâtei în obligația de a da o sumă de bani, în cuantum de 5000 RON lunar, sumă care va fi plătită începând cu luna aprilie 2021. Prin decizia pronunțată în apel, Curtea de Apel Iași a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinței tribunalului pe care a menținut-o în totalitate. O primă categorie de critici formulate împotriva deciziei instanței de apel vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1), art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza întâi, toate din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 482 din același cod, întrucât nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a criticat soluția adoptată de instanța de fond privind respingerea cererii de reziliere a contractului de întreținere încheiat între părți fără a analiza probele administrate, fără a individualiza mijloacele de probă la care s-a referit doar generic, dar și fără a motiva în concret hotărârea, instanța de apel complinind lipsurile sentinței într-o manieră nelegală, prin motivarea soluției nemotivate a Tribunalului Iași, deși se impunea anularea sentinței pentru nemotivare. A mai susținut recurenta că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat prin considerentele deciziei recurate asupra unor motive sau apărări care nu au fost invocate prin cererea de apel, fără ca acestea să fie puse în discuția părților, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut exprimarea de către aceasta la încheierea contractului a unui consimțământ liber, care ar exclude dolul, în condițiile în care prima instanță a omis să analizeze motivul de nulitate privind viciul de consimțământ al dolului provenit de la pârâtă, iar cererea de apel nu a conținut vreun motiv referitor la această greșeală, care nici nu a făcut obiectul unei cereri de completare a hotărârii. A mai susținut recurenta că instanța de apel a reținut discernământul apelantei în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu privire la lipsa de discernământ și nu au existat apărări ale reclamantei apelante în care să invoce lipsa de discernământ. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a omis a pune în discuția părților calificarea nulității ce intervine ca urmare a nesocotirii de către notar a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului și încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză. Neregularitățile invocate de recurentă presupun încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului, precum și principiul contradictorialității, reglementat prin dispozițiile art. 14 Cod proocedură civilă, în temeiul căruia instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate și nu își poate întemeia hotărârea decât pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speța de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanța de fond, în raport de care a constatat că pretenția dedusă judecății, prin care se solicita constatarea nulității absolute(pentru presupusa nerespectare de către notar a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000), respectiv rezoluțiunea contractului de întreținere ca sancțiune pentru neexecutarea obligației de întreținere de către debitorul întreținerii(pe temeiul art. 2263 C. civ.), nu pot opera. Astfel, se constată că prin cererea de apel, referitor la soluția dată de prima instanță capătului de cerere privind constatarea nulității contractului apelanta reclamantă a invocat, în esență, faptul că, raportat la circumstanțele de fapt expuse în cuprinsul memoriului de apel, nerespectarea de către notar a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 atrage nulitatea contractului de întreținere, insistând, așadar, asemenea susținerilor din cererea de chemare în judecată, pe apărarea că sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestor dispoziții legale este nulitatea absolută a actului. Or, prin decizia recurată, în limitele învestirii sale, se constată că instanța de apel a răspuns argumentat și în detaliu motivelor de apel vizând problema nulității absolute a contractului din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000. De altfel, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., anterior evocate, demersul procedural invocat de recurentă nici nu era posibil având în vedere că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare, o recalificare a cauzei de nulitate avută în vedere de reclamantă direct în faza apelului nefiind permisă de dispozițiile procedurale anterior menționate. Referitor la capătul de cerere vizând rezoluțiunea contractului de întreținere, prin cererea de apel apelanta reclamantă a invocat exclusiv motive care vizează netemeinicia sentinței tribunalului susținând, în esență, că tribunalul a pronunțat hotărârea prin analiza insuficientă a probelor administrate în cauză sau cu ignorarea acestora. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra acestui motiv de apel, în mod explicit, grupând argumentele invocate în susținerea sa de către apelantă, în cuprinsul deciziei recurate fiind expus raționamentul logico-juridic al instanței pentru care au fost respinse susținerile din apel vizând netemeinicia sentinței cu privire la soluția dată capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului de întreținere, prin raportare(și cu referire expresă) la probele administrate de prima instanță de fond. Pe de altă parte, prin motivul de recurs analizat, recurenta mai susține nulitatea deciziei instanței de apel sugerând că, deși prin apel nu a invocat în mod explicit nulitatea sentinței tribunalului pentru insuficienta nemotivare a acesteia, cu toate acestea instanța de apel ar fi trebuit să manifeste rol activ, eventual să invoce din oficiu un asemenea motiv, să anuleze sentința și nu să procedeze la rejudecarea fondului. Astfel, potrivit art. 476 C. proc. civ., care consacră efectul devolutiv al apelului, "(1)Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă." Totodată, conform art. 477 C. proc. civ. "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.", iar potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. "(1)Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu." Dispozițiile legale anterior enunțate, completate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ., reglementează, în esență, regimul juridic al judecății în apel. Din conținutul normativ al textelor legale prezentate în precedent, Înalta Curte reține că specific judecății apelului este rejudecarea cauzei de către instanța de apel. În limitele investirii sale, instanța de apel statuează atât în fapt, cât și în drept, având libertatea analizării probelor care au fost administrate de prima instanță ori reanalizării acestora. Pe de altă parte, se reține că pe temeiul art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel nu este obligată să invoce motivele apel de ordine publică, aceasta reprezentând doar o facultate pentru judecător. De altfel, în procesul civil, cu puține excepții(cum sunt, spre exemplu dispozițiile art. 917 alin. (2) și (3) C. proc. civ.) le revine părților obligația de a-și prezenta și susține motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea în mod eficient. Se constată, așadar, că nerespectarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., în maniera invocată de recurentă, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii instanței de apel. Cu referire la problema consimțământului, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că prin cererea de apel aceasta a invocat faptul că prin Legea nr. 17/2000 legiuitorul a instituit unele măsuri pentru protejarea persoanelor vârstnice în vederea exprimării de către acestea a unui consimțământ neviciat în vreun fel. Prin urmare, se constată că instanța de apel a fost învestită prin cererea de apel cu motive vizând validitatea consimțământului exprimat de recurentă la încheierea contractului, sens în care prin considerentele deciziei instanța a analizat și s-a pronunțat asupra acestui aspect, fără a ignora principiile disponibilității și al contradictorialității ori limitele sesizării sale în sensul invocat de recurentă. Deducția eronată pe care o face recurenta este aceea că acele considerente ale instanței de apel ar avea în vedere și problema dolului, care într-adevăr nu a fost invocată în apel. Or, din analiza deciziei instanței de apel rezultă că problema consimțământului a fost analizată doar în raport de incidența dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000 și doar din perspectiva necesității solicitării de către notar pentru recurentă a asistenței de către un reprezentant al autorității tutelare la încheierea contractului, fără a face obiect de analiză pentru această instanță problema vicierii consimțământului recurentei prin dol. În ce privește problema discernământului, din analiza cererii de apel se constată că reclamanta a criticat sentința primei instanțe susținând că în contra aprecierilor tribunalului "din întregul material probatoriu administrat în fața acestuia, rezultă fără putință de tăgadă faptul că reclamanta are o stare de sănătate precară, atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic." Discernământul, din punct de vedere juridic, reprezintă capacitatea psihica a unei persoane de a-și da seama de caracterul și urmările faptei pe care o săvârșește și de a-și manifesta conștient voința în raport cu fapta respectivă. Prin urmare, invocând faptul că are o stare de sănătate precară din punct de vedere psihic și administrând probe în acest sens, se reține că petenta a susținut alterarea discernământului său, aspect care ar fi fost ignorat de prima instanță, astfel încât se impunea analiza acestui motiv de apel și soluționarea sa prin considerentele deciziei instanței de control judiciar, statuările instanței de apel nefiind, astfel, în afara limitelor învestirii, ci tocmai ca urmare a sesizării sale cu un asemenea motiv de apel. A mai invocat recurenta în susținerea aceluiași motiv de recurs faptul că în mod greșit a soluționat instanța de apel motivul privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., fiind încălcate, în opinia petentei, dispozițiile art. 10 alin. (1), art. 12 alin. (1) și art. 229 alin. (1) teza a doua, toate din C. proc. civ. Referitor la acest argument al recurentei, Înalta Curte reține că prin motivul invocat petenta încearcă să critice modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat asupra legalității administrării de către prima instanță a probei interogatoriului propus de reclamantă pentru a fi luat pârâtei susținând că întrucât pentru termenul din data de 7 martie 2022 pârâta a semnat dovada de îndeplinire a procedurii de citare, având termen în cunoștință potrivit art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., faptul că la termenul din data de 03.05.2021 procedura de citare cu aceasta nu era legal îndeplinită, întrucât la dosar nu era restituită dovada de îndeplinire a procedurii de citare, nu împiedica prima instanță să dea eficiență dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. și să considere lipsa la interogatoriu a pârâtei ca o mărturisire deplină de natură a dovedi temeinicia cererii sale de rezoluțiune a contractului de întreținere. Nici această susținere a recurentei nu este întemeiată, argumentele invocate nefiind de natură a atrage nelegalitatea deciziei supusă recursului. Astfel, potrivit art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. partea căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, este considerată ca având termen în cunoștință și că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată. Invocând acest temei legal recurenta sugerează că întrucât pârâta primise personal citația pentru termenul din data de 07.03.2022, termen la care trebuia să se administreze proba cu interogatoriul acesteia și la care nu a fost prezentă din motive medicale, conform adeverinței medicale depusă la dosar, faptul că pentru termenul următor din data de 03.05.2022, stabilit de instanță pentru administrarea probei, procedura de citare pentru interogatoriu cu pârâta nu a fost legal îndeplinită nu era de natură a împiedica prima instanță să dea eficiență dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. Însă, potrivit dispozițiilor art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. instituția termenului în cunoștință nu este incidentă când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care ea a fost prezentă la încuviințarea lui, iar cu acea ocazie s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia. Prin urmare, atunci când se încuviințează proba cu interogatoriul uneia dintre părțile cauzei, instanța este obligată să dispune citarea acesteia cu această mențiune, indiferent dacă partea avea termen în cunoștință, cu excepția cazului când partea a fost prezentă personal la termenul când a fost încuviințată proba, cu condiția ca la acel termen să se fi stabilit și momentul procesul al administrării interogatoriului. Așadar, în cazul în care partea nu este citată pentru luarea interogatoriului ori procedura de citare pentru luarea interogatoriului nu este legal îndeplinită sau nu este prezentă la momentul încuviințării acestuia, ea va avea termen în cunoștință (deci nu va fi nelegal citată), dar ea nu va putea fi sancționată prin aplicarea prezumțiilor deduse din aplicarea art. 358 C. proc. civ. Or, în cauza de față se constată că la termenul din 3 mai 2022 la care reclamanta a depus la dosar interogatoriul și la care trebuia administrată proba, pârâta nu fusese citată legal cu mențiunea de a se prezenta pentru administrarea interogatoriului, astfel încât prima instanță nu putea da eficiență dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., în sensul solicitat de recurentă. Cu privire la susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel trebuia să înlăture depoziția martorului D., întrucât aceasta a fost nesinceră și să stabilească situația de fapt doar prin raportare la proba cu înscrisuri, Înalta Curtea constată că acesta vizează modul în care instanțele de fond au dat relevanță probatoriului administrat în cauză, iar aceste aspecte nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs. Astfel, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Or, modul în care instanțele de fond au evaluat, apreciat și valorizat probatoriul vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, astfel încât acestea nu pot fi suspuse cenzurii instanței de recurs. O a doua critică formulată de recurentă este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, în speță, recurenta susține că decizia pronunțată de către instanța de apel cuprinde o motivare contradictorie, întrucât la antepenultimul paragraf al paginii 16 din decizia recurată, într-o frază instanța de apel constată că apelanta a reținut dreptul de abitație asupra apartamentului și dreptul de proprietate asupra terenului și a anexei existente pe teren, iar în fraza următoare instanța reține că terenul a fost înstrăinat. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamanta pârâtă prin motivele de apel, ca și apărărilor formulate de pârâta reclamantă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în mod coerent. Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca divergența considerentelor să fie una importantă, esențială, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc. Or, în cazul invocat de recurentă nu se verifică această contradictorialitate consistentă, fiind evident că este vorba despre o simplă eroare în redactare, considerentele identificate, care nici nu sunt decisive pentru soluția pronunțată, nesemnalând un raționament logico-juridic divergent al instanței în sensul anterior evidențiat. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cu referire la greșita interpretate și aplicare în cazul de față a prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată. În acest context, Înalta Curte remarcă faptul că, deși prin cererea de recurs recurenta a indicat ca fiind interpretate și aplicate greșit inclusiv dispozițiile art. 9, art. 80 și art. 92 din Legea notarilor publici și a activității notariale - Legea nr. 36/1995, republicată, nu dezvoltă nici un fel de critici cu privire la aceste dispoziții legale, astfel încât se reține că acestea au fost doar formal invocate și nu vor face obiect de analiză pentru instanța de recurs. Critica recurentei se vădește a fi neîntemeiată. Astfel, invocând acest motiv de casare, recurenta susține că, în raport de elementele de fapt descrise în cuprinsul cererii de recurs, cu prilejul autentificării contractului de întreținere a cărei nulitate s-a solicitat, notarul public era obligat să solicite, din oficiu, asistarea recurentei de un reprezentant al autorității tutelare la încheierea contractului de întreținere a cărui anulare s-a solicitat. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 "(2) Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale." Se reține astfel, că norma de referință este cuprinsă într-un act normativ care reglementează anumite drepturi de asistență socială pentru persoanele vârstnice și reprezintă un beneficiu social, o măsură de protecție a acestei categorii de persoane. Din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., enunțate mai sus în cuprinsul acestor considerente, rezultă că prin intermediul recursului hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Recursul este, așadar, nedevolutiv, față de conținutul motivelor de recurs reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., fiind în afara oricărei îndoieli că legiuitorul noului C. proc. civ. a exclus posibilitatea ca instanța de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care țin de stabilirea situației de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor și de interpretarea probelor). Aceasta înseamnă că cercetarea prin probe, stabilirea, evaluarea sau reevaluarea juridică a faptelor nu este îngăduită în cadrul acestei căi de atac. O asemenea prerogativă este acordată de lege instanțelor fondului, adică primei instanțe și celei de apel. În raport și de funcția constituțională principală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanța supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Acest principiu nu este însă contrazis în situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție este pusă în situația de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanțele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanța supremă nu trebuie să stabilească ea însăși faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existența respectivelor fapte, o asemenea prerogativă păstrându-se în sfera controlului de legalitate. Pornind de la aceste premise legale, Înalta Curtea constată că, deși în susținerea acestui motiv de recurs se invocă aspecte de fapt, de probațiune, prin care recurenta încearcă să dovedească vulnerabilitatea în care s-a aflat în momentul încheierii contractului de întreținere și care ar fi impus notarului obligația de a solicita asistența din partea unui reprezentant al autorității tutelare, aceste aspecte nu pot face obiectul analizei pentru instanța de recurs, verificarea corectei aplicări a dispozițiilor legale invocate urmând a fi făcută în raport de situația de fapt statornicită de instanța de apel. Or, în cauza de față, s-a stabilit că prin declarația explicită dată de recurentă, înserată chiar în cuprinsul contractului încheiat, aceasta a precizat că a fost informată de notar cu privire la dreptul său de a fi asistată la încheierea actului de un reprezentant al autorității tutelare, partea arătând explicit că refuză să fie asistată la semnarea acestui înscris de către un reprezentant al Autorității Tutelare din cadrul Primăriei Municipiului Iași, întrucât este în deplinătatea facultăților psihice și fizice și consideră că nu este necesară protecția acestei autorități, asumându-și întreaga răspundere. Deși o asemenea mențiune nu reprezintă, într-adevăr, o constatare personală a notarului, ci o declarația a părții care face dovada până la proba contrară, cu toate acestea, o asemenea dovadă, în sensul că partea nu ar fi dat această declarație, nu a fost făcută, recurenta chiar acceptând că a declarat în sensul menționat, dar că acea declarație nu a fost dată în cunoștință de cauză. Valabilitatea consimțământului reprezintă un aspect de fapt care nu poate fi analizat de către instanța de recurs. Pe de altă parte, conform art. 100 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 36/1996 exteriorizarea consimțământului(în cazul de față semnarea declarației de renunțare la asistență) reprezintă una dintre constatările personale ale notarului făcute prin propriile simțuri ce face dovada față de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului autentificat. Prin urmare, în cauză, Înalta Curte constată că prin declarația dată în fața notarului recurenta a precizat explicit că refuză să fie asistată, astfel încât este fără temei susținerea acesteia ca, în contra manifestării sale de voință, în aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, notarul ar fi trebuit să insiste pentru acordarea beneficiului respectiv și să solicite asistența din partea reprezentantului autorității tutelare la încheierea actului, deși partea a afirmat că nu îl dorește. Astfel, apare ca evident faptul că, în raport de constatările anterioare, nu poate fi acceptată susținerea recurentei în sensul că nesolicitarea, din oficiu, de către notar a asistenței din partea reprezentantului autorității tutelare, asistență pe care a arătat că nu o dorește, determină nulitatea actului încheiat, partea solicitând aplicarea sancțiunii nulității ca urmare a propriei sale culpe. Astfel, potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuși a unor norme legale care, de altfel, nu au caracter imperativ. În consecință, conchide Înalta Curte că motivul de recurs analizat este neîntemeiat și trebuie respins, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel hotărând cu respectarea dispozițiilor de drept material incidente în cauză. Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din același cod, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.