ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2462/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 28 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/16.06.2020, prin care a transferat pârâtei nuda proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, precum și repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 3, alin. (2) și alin. (4), art. 1523 alin. (2) lit. c) teza a II-a, art. 2263 și urm. din C. civ., art. 33 și art. 34 din Legea nr. 7/1996, art. 80 din Legea nr. 36/1995. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii, ca nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a promovat și cerere reconvențională, prin care a solicitat înlocuirea obligației de întreținere în natură cu plata unei sume de bani către reclamant, în cuantum de 700 RON/lună sau cu un alt cuantum pe care instanța îl va aprecia suficient, în acord cu nevoile reclamantului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 236/2023 din 8 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional B., în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvențional A.. S-a dispus înlocuirea obligației de întreținere stabilită prin contractul de întreținere autentificat sub nr. x din 16 iunie 2020, de către notarul public C., cu îndatorirea de plată de către pârâta reclamantă reconvențional a sumei de 1.000 RON lunar, în favoarea reclamantului pârât reconvențional. A fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma 4.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Au fost respinse, ca neîntemeiate, cheltuielile de judecată solicitate de către reclamant.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 341/A/2023 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 236/2023 din 8 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă. A obligat apelantul să achite intimatei suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și respingerii cererii reconvenționale. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2263 alin. (3), art. 1549 alin. (1), art. 1551 alin. (1) teza I, art. 1516 alin. (2) pct. 2 și art. 2261 alin. (1) și (2) C. civ. Instanța de apel a considerat greșit că intimata și-a îndeplinit obligațiile de întreținere, în condițiile în care, raportat la starea de fapt, a apreciat că și reclamantul a efectuat treburi în gospodărie ori a achitat cheltuielile de întreținere sau de reparație. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2263 alin. (3) și art. 1523 alin. (2) lit. c) teza a II-a C. civ., iar prima instanță a apreciat că, în analiza caracterului întemeiat al acțiunii, va ține cont și de incidența sau nu a art. 1551 alin. (1) C. civ., iar modul în care prima instanță a aplicat aceste dispoziții legale a constituit motiv de apel. Contrar celor reținute de instanță, faptul că, inițial, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a reproșat lipsa oricărei întrețineri, iar în apel a susținut că aceasta nu a fost acordată zi de zi, potrivit contractului, nu reprezintă, în opinia recurentului, o schimbare în poziția sa procesuală, ci a avut reprezentarea neexecutării conforme a obligațiilor contractuale de către intimată, din punct de vedere calitativ, astfel cum sunt prevăzute în convenția în cauză, ținând cont și de valoarea mare a bunului dat în schimbul întreținerii - un imobil în zona centrală a orașului Cluj-Napoca. A mai arătat că efectele naturii succesive și continue a executării obligației de întreținere determină incompatibilitatea și inadmisibilitatea executării unor prestații de întreținere sporadice, efect pe care instanța de apel nu l-a valorificat în analiza îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către intimată. Obiectul contractului de întreținere a fost delimitat de cele două părți, iar obligațiile intimatei trebuiau executate zi de zi sau succesiv (lunar cheltuielile de întreținere, respectiv asigurarea îmbrăcămintei de sezon în funcție de nevoile creditorului întreținerii, medicamentație, asistență medicală). Or, obligația de plată a utilităților nu a fost stabilită de părți ca trebuind a fi executată ținând cont de starea de nevoie a creditorului, considerentul instanței de apel, vizând faptul că din luna ianuarie 2021 reclamantul s-a reangajat și că nu poate fi primită invocarea neacordării zilnice a întreținerii în partea întreținătoarei, este în contradicție totală cu caracterul alimentar al obligației de întreținere și cu voința părților exprimată la semnarea convenției și relevată de obiectul determinat al acesteia. În continuare, recurentul a susținut că, raportat la art. 1500 C. civ., instanța de apel a apreciat greșit că, deși pe chitanțele de plată a cheltuielilor de utilități apare doar recurentul, acesta nu a dovedit că banii proveneau de la el însuși, în condițiile în care a depus la dosar numeroase facturi și chitanțe de unde rezultă dovada plății utilităților, prezumția contribuției sale la plata cheltuielilor trebuind să cântărească în favoarea sa, și nu invers. Intimata a achitat doar două facturi online, la doi ani de la încheierea contractului și după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar la interogatoriu aceasta a recunoscut că nu a plătit anterior nicio factură, ceea ce denotă o executare sporadică a obligației de întreținere, instanța de apel nesocotind și dispozițiile art. 2263 alin. (4) teza a II-a C. civ., care stabilesc că obligația de întreținere făcută după introducerea acțiunii nu poate împiedica rezoluțiunea judiciară a contractului. Or, intimata, în calitate de debitor al obligației de întreținere, era de drept în întârziere, obligația fiind una de rezultat, iar potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, instanța de apel aplicând greșit aceste dispoziții legale când a reținut că, deși din probațiunea testimonială rezultă concluzia că, după încheierea contractului de întreținere, reclamantul a achitat uneori cheltuielile de întreținere ori de reparație, nu s-a relevat că acesta ar fi avut vreo obiecție ori nemulțumire. Însă, atitudinea întreținutului nu schimbă, în opinia recurentului, natura obligației de rezultat, intimata fiind datoare, ca lunar, să achite contravaloarea cheltuielilor de întreținere, obligație pe care nu a respectat-o. Recurentul a opinat că în prezența obligațiilor de rezultat, garanția de executare este mai mare, aspect care se regăsește și în cazul întreținerii potrivit art. 2256 alin. (1) și art. 2249 C. civ. în sensul că garanția obligației de întreținere constituite cu titlu oneros se face prin ipotecă sau privilegiu care poartă asupra capitalului, în speță un imobil (apartament). Prima instanță a reținut că "reclamantul a refuzat categoric să se facă îmbunătățiri, la solicitarea mamei pârâtei, obișnuind să adune tot felul de lucruri în casă", raționament validat greșit de instanța de apel, pentru că executarea obligației de întreținere se face de regulă în natură, care implică faptul personal al debitorului cu privire la realizarea prestațiilor componente ale obiectului obligației de întreținere, iar toate acestea definesc și pun accent pe caracterul personal al obligației de întreținere, care reclamă imposibilitatea substituirii unei alte persoane pentru executarea acesteia, raportat la art. 1474 alin. (2) teza finală C. civ. În consecință, creditorul nu este obligat să accepte întreținerea de la o altă persoană, respectiv mama intimatei, iar pe cale de consecință plățile la întreținere pe care aceasta le-ar fi realizat (potrivit stării de fapt reținute ca relevantă de către instanța de apel aceasta ar fi achitat o diferență la un fond de reparații) nu pot fi echivalente considerării executării întocmai a obligației de întreținere de către intimată, contrar celor reținute de către instanța de apel care a apreciat că nimic nu împiedică un terț să plătească în favoarea altuia o datorie, dacă acesta este de acord și în lipsa opunerii beneficiarului plății. Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat art. 2256 alin. (2) C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al modalității de executare a obligației de întreținere, caracter care în prezentul litigiu este prezumat iuris tantum tocmai prin prisma lipsei stipulației contrare în convenția intervenită între cele două părți. Debitoarea intimată trebuia să execute, în mod complet, toate îndatoririle componente ale obligației de întreținere, în caz contrar, chiar și o executare parțială dând naștere dreptului creditorului la rezoluțiunea contractului. Argumentul instanței de apel referitor la faptul că "din luna ianuarie 2021 apelantul s-a reangajat astfel drept urmare, se confirmă împrejurarea că ulterior acestui moment nici nu mai avea nevoie de ajutor zilnic, astfel încât invocarea neacordării zilnice a întreținerii din partea întreținătoarei nu poate fi primită" încalcă principiul forței obligatorii a convenției încheiate între cele două părți, potrivit art. 1270 C. civ., din perspectiva faptului că obligația de plată a întreținerii lunare (apă, gaz, curent, etc) nu a fost stabilită prin raportare la starea de nevoie a întreținutului, respectiv înfrânge și scopul (art. 1235 C. civ.) încheierii de către recurent a actului juridic în cauză și anume cel referitor la obținerea prestației de întreținere din partea intimatei, în modalitatea în care în mod concret au fost înșiruite elementele componente ale obligației de întreținere. În opinia recurentului, întreținerea în sine - obiectul obligației de întreținere - este indivizibilă, tocmai pentru că neexecutarea vreuneia dintre aceste prestații componente (cum este în cazul de față neplata cheltuielilor de utilități lunare) va conduce în mod necesar la neexecutarea asigurării celor necesare traiului, respectiv a obligației de întreținere în ansamblul său. Instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material legate de caracterul alimentar al obligației de întreținere, în sensul că aceasta trebuie executată la nevoie (în cazul obligației de îngrijire medicală), iar acest caracter este considerat ca fiind esențial, motiv pentru care executarea sporadică a obligației nu are efecte juridice față de debitor, atât timp cât nu e prestată pe durata întregii sale scadențe. Contrar celor reținute de instanța de apel, în perioada următoare încheierii convenției de întreținere, intimata în mod repetat a neglijat să acorde îngrijiri, raportat la boala creditorului, încălcând grav obligația asumată față de acesta, scadentă, fiind incidente și dispozițiile art. 1551 alin. (1) C. civ. care prevede că în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Referitor la obligația intimatei cu privire la cheltuielile de menaj și întreținere a locuinței, recurentul a susținut că este greșită concluzia instanței de apel în sensul că intimata nu era obligată la restaurarea imobilului în care locuia recurentul pentru că în cuprinsul apelului s-a referit la asigurarea unui spațiu adecvat, iar nu la lucrări de amploare. Cu privire la soluția dată cererii reconvenționale, recurentul a considerat că este nelegală în baza aceluiași motiv de casare, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2261 alin. (1) din C. civ., când a apreciat că există o conduită culpabilă a reclamantului care împiedică executarea întreținerii în natură de către intimată, reținând că această convenție, în modalitatea asigurării prestațiilor în natură, nu mai poate continua, față de poziția neechivocă a întreținutului, susținând în esență că noua relație a recurentului care s-a transformat într-o căsnicie în cursul anului 2021 este factorul determinant care împiedică intimata în realizarea obligațiilor de întreținere asumate. Or, există o culpă anterioară a intimatei decurgând din neexecutarea întocmai a componentelor obligației de întreținere, în mod continuu, conform naturii acestora, care precede orice atitudine de opunere ulterioară a recurentului, în ceea ce privește realizarea îndatoririlor de către intimată. Recurentul a considerat că, în mod indirect, prin manifestarea sa de voință, intimata a avut o atitudine culpabilă în sensul că nu a respectat obiectul convenției de întreținere, a sistat ulterior întreținerea, care oricum era sporadică, pentru că ar putea fi mai oneroasă decât plata unei rente viagere, creându-și astfel un drept, acela de înlocuire a întreținerii prin rentă. Cu privire la suma de 1000 RON stabilită în sarcina intimatei, care înlocuiește întreținerea, recurentul a susținut că reprezintă un cuantum nerezonabil de scăzut, instanța de apel aplicând greșit art. 2257 alin. (1) C. civ. Starea de nevoie nu reprezintă elementul determinant în stabilirea valorii prestațiilor, deoarece și în situația în care instanța de apel a reținut culpa creditorului întreținerii, în sensul că ar fi împiedicat-o la un moment dat să își execute îndatoririle, transformarea obligației de întreținere va avea loc într-o sumă de bani determinată și echivalentă cu întreținerea care era datorată conform contractului de întreținere. A mai arătat că efectul aleatoriu al obligației de întreținere vizează aplicabilitatea art. 2252 C. civ. conform căruia debitorul obligației de întreținere nu se poate libera de executarea obligației oferind restituirea capitalului, el fiind obligat să asigure prestațiile până la moartea creditorului întreținerii. În același sens sunt și dispozițiile art. 2257 alin. (4) C. civ. care prevăd că întreținerea continuă este datorată în aceeași măsură chiar dacă în cursul executării convenției bunul a pierit total sau parțial ori și-a dimininuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul nu este ținut a răspunde. În acord cu art. 2257 alin. (1) C. civ., recurentul a considerat că în determinarea întinderii întreținerii se ține seama de condiția socială anterioară a creditorului impunându-se totodată ca aceasta să fie corespunzătoare valorii bunului care a fost transmis debitorului întreținerii, dar instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale. Creditorul întreținerii a transmis intimatei un bun de o valoare semnificativă, în centrul orașului Cluj-Napoca, iar analiza caracterului echitabil al rentei față de valorarea capitalului s-a impus a se analiza raportat la momentul încheierii contractului, iar în secundar să se raporteze la condiția socială anterioară a creditorului. În consecință, având în vedere că s-a transmis un capital semnificativ, recurentul a opinat că se impune ca întreținerea să se reflecte într-un cuantum care să depășească 1.000 RON/lună, sumă stabilită greșit de către instanța de apel ca fiind corespunzătoare unei întrețineri complete, instanța de apel neținând cont de aspectele privind vârsta reclamantului și costurile de întreținere ridicate, condițiile economice actuale și nici de valoarea coșului minim pentru un trai decent. Contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, recurentul a apreciat că este inadmisibilă stabilirea rentei în funcție de posibilitățile materiale ale debitorului întreținerii, respectiv considerentul în sensul că faptul angajării sale în anul 2021 determină încetarea obligației intimatei de a-i asigura întreținerea în forma în care a asumat-o convențional, respectiv zi de zi, lunar sau la nevoie. Totodată, obligația de întreținere este invariabilă, iar neexecutarea obligațiilor de întreținere de către debitor nu se va putea justifica aducând argumente ce țin de lipsa posibilităților materiale ale celui din urmă, putându-se ajunge chiar la o situație de însărăcire a acestuia, în contextul celor edictate de art. 2252 C. civ. Concluzionând, recurentul a susținut că intimata se află într-o poziție de culpă față de acesta, motiv pentru care atitudinea părții adverse va atrage o majorare a cuantumului rentei lunare stabilite în sarcina sa ca echivalent al prestațiilor, conform art. 2261 alin. (2) C. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 17 mai 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității (inadmisibilității) recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5220 RON. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că în sedința publică din 6 noiembrie 2024, completul de judecată a respins excepția nulității recursului, cu motivarea că parte din criticile formulate sunt subsumabile motivului de casare invocat, mai puțin cele care vizează reevaluarea probatoriului și restabilirea situației de fapt. În acest sens, critica privind nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2263 alin. (4) teza a II-a C. civ., care stabilesc că obligația de întreținere făcută de debitorul pârât după introducerea acțiunii nu poate împiedica rezoluțiunea judiciară a contractului, se observă că a fost invocată de către recurent din perspectiva aprecierii asupra probatoriului administrat de instanța de apel, susținând că intimata a achitat doar două facturi online, după înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar la interogatoriu a recunoscut că nu a plătit anterior nicio factură, ceea ce denotă o executare sporadică a obligației de întreținere. În egală măsură, prin susținerea criticii privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1481 alin. (1) C. civ., când a reținut că din proba testimonială administrată a rezultat concluzia că reclamantul a achitat uneori cheltuielile de întreținere sau de reparație, dar că nu s-a relevat că acesta ar fi avut vreo nemulțumire sau obiecțiune, recurentul tinde practic la o reapreciere a probatoriului. Asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă, în realitate, o solicitare de reanalizare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, ce sunt limitate la a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanța devolutivă de control judiciar a interpretat probele administrate și a stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Analizând în continuare cererea de recurs, se observă că printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2256 alin. (2) C. civ. referitoare la caracterul indivizibil al modalității de executare a obligației de întreținere, caracter prezumat în cauză prin prisma lipsei stipulației contrare în convenția intervenită între părți. Critica este nefondată. Dispozițiile art. 2256 alin. (2) C. civ., pretins a fi fost încălcate de către instanța de prim control judiciar, prevăd că "în lipsa unei stipulații contrare, obligația de întreținere este indivizibilă atât în privința creditorilor, cât și în privința debitorilor." Aceste dispoziții legale sunt incidente atunci când în contract există o pluralitate de părți (mai mulți creditori sau debitori), ipoteză în care obligația de întreținere este indivizibilă (activ și pasiv), adică aceasta poate fi pretinsă integral de oricare dintre creditori și față de oricare dintre debitori, astfel că, în caz de pluralitate de creditori, obligația nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral față de toți creditorii întreținerii, potrivit art. 2256 alin. (2) coroborat cu art. 2261 alin. (1) C. civ. Or, în cauză, contractul de întreținere autentificat sub nr. x/16.06.2020, de către notarul public C., a fost încheiat între reclamant, în calitate de constituitor și creditor al obligației de întreținere, și pârâtă, în calitate de întreținător și debitor al obligației de întreținere, și a avut ca obiect transmiterea către pârâtă a nudei proprietăți asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, în schimbul asumării obligației de întreținere pe toată durata vieții reclamantului, cu rezervarea dreptului de uzufruct viager. Așadar, întrucât în cauză nu este vorba despre o pluralitate de creditori sau debitori, nu sunt incidente dispozițiile art. 2256 alin. (2) C. civ. Recurentul invocă caracterul indivizibil al obligației de întreținere asumate de pârâtă prin raportare la obiectul contractului, considerând că neexecutarea uneia dintre prestațiile componente, cum ar fi neplata cheltuielilor cu utilitățile lunare, conduce la neexecutarea obligației de întreținere în ansamblul său. Astfel, ceea ce susține recurentul este că, întrucât obligația de întreținere și îngrijire asumată de pârâtă conform contractului cuprinde mai multe elemente ("efectuarea întreținerii la domiciliul întreținutului în mod continuu, respectiv asigurarea hranei zilnice necesare, plata facturilor de curent electric și celelalte cheltuieli, asigurarea apei potabile și a încălzirii, asigurarea îmbrăcămintei și încălțămintei de sezon, asigurarea tuturor medicamentelor necesare, plata cheltuielilor de spitalizare în caz de nevoie, procurarea alimentelor, prepararea hranei, administrarea hranei în momentul în care întreținutul nu va putea să mănânce singur, igienă corporală, curățirea locuinței, asistență medicală și medicamente în caz de nevoie"), neexecutarea uneia dintre aceste prestații determină nerespectarea obligației asumate în ansamblul său. În acest sens, cu privire la respectarea de către intimata-pârâtă a obligației asumate prin contractul de întreținere, instanța de apel a efectuat o analiză amplă a probatoriului administrat în cauză, concluzionând că în sarcina intimatei nu poate fi reținută neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate contractual și, așa cum afirmă și reclamantul, obligația de întreținere este una de rezultat, iar sarcina probei este inversată, intimata producând dovada contrară cu privire la executarea obligațiilor asumate contractual, dar și a faptului că neexecutarea prestării întreținerii de la un moment dat a fost determinată de conduita reclamantului, care s-a schimbat după ce s-a recăsătorit. Ca atare, raportat la situația de fapt analizată de către instanțele de fond prin luarea în considerare a probelor administrate în ansamblul lor, corect s-a reținut că neexecutarea obligației de întreținere, astfel cum aceasta a fost asumată prin contract, nu este imputabilă debitoarei obligației, în condițiile în care reclamantul a refuzat primirea întreținerii, prin obstrucționarea accesului pârâtei în locuință ca urmare a montării unor alte încuietori, prin refuzul de a-i mai răspunde acesteia la telefon și de a refuza a primi orice de la pârâtă. Astfel, probatoriul administrat în cauză a relevat că situația dintre cele două părți, care au locuit împreună și au avut o relație de tipul tată-fiică, s-a deteriorat la momentul căsătoriei reclamantului, care și-a schimbat întreaga conduită față de aceasta împiedicând-o să își mai onoreze obligațiile. Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, întrucât obligația de plată a întreținerii lunare (apă, gaz, curent) nu a fost stabilită prin raportare la starea de nevoie a întreținutului și înfrânge scopul (art. 1235 C. civ.) încheierii de către recurent a actului juridic în cauză, anume obținerea prestației de întreținere din partea intimatei, neavând relevanță reangajarea sa începând cu luna ianuarie 2021. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât starea de fapt, care nu poate fi reapreciată în recurs, evidențiază, așa cum a reținut și instanța de apel, că menționarea numelui reclamantului pe actele ce dovedesc achitarea cheltuielilor cu utilitățile nu constituie o dovadă a neîndeplinirii obligației de întreținere de către intimată în condițiile în care respectivele documente se eliberează pe numele titularului de contract de furnizare a utilităților, care era în continuare reclamantul, fiind firesc ca acele chitanțe să fie emise pe numele său, fără însă a constitui o certitudine că banii necesari proveneau de la reclamant. Astfel, recurentul urmărește a supune atenției aspectul că, indiferent de faptul angajării sale, intimata trebuia să achite în continuare utilitățile, o reținere contrară în acest sens încălcând principiul forței obligatorii a contractului care nu a prevăzut că recurentul să primească întreținerea doar atunci când este în stare de nevoie. Nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 și art. 1235 C. civ., atunci când a considerat că odată cu angajarea reclamantului se confirmă împrejurarea că acesta nu mai avea nevoie de ajutor zilnic, întrucât ceea ce a dorit instanța să sublinieze a fost caracterul aleatoriu al contractului de întreținere care depinde nu numai de durata incertă a vieții întreținutului, dar și de nevoile lui zilnice, fără a aduce atingere dispozițiilor legale invocate. Prin definiție, obligația legală de întreținere este cu executare succesivă, deci prestațiile se efectuează la anumite intervale de timp, astfel încât să corespundă ritmului nevoilor curente ale beneficiarului, or, în speță, s-a stabilit că intimata a prestat întreținerea reclamantului până la momentul când acesta s-a recăsătorit și a refuzat treptat prestațiile la care intimata era obligată conform contractului. Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2261 alin. (1) C. civ. în soluționarea cererii reconvenționale formulate de intimată, prin care s-a dispus înlocuirea întreținerii în natură cu o sumă de 1000 RON lunar, cuantum nerezonabil de scăzut în opinia recurentului, stabilit cu aplicarea greșită a art. 2257 alin. (1) din cod, ignorându-se nevoile sale reale. Această critică a fost invocată și în apel, în analiza căreia a fost confirmată soluția primei instanțe dată cu privire la cererea reconvențională, apreciindu-se că au fost corect aplicate dispozițiile art. 2261 alin. (1) din cod, raportat la lipsa culpei pârâtei în prestarea întreținerii. Astfel, se cuvine a se menționa că solicitarea intimatei reclamante de a executa obligația în altă modalitate decât cea convenită prin contract, care să nu implice un fapt personal al recurentului, este o cerere legală, prin admiterea căreia nu se aduce atingere principiului caracterului obligatoriu al convențiilor, iar prin încuviințarea îndeplinirii obligației de întreținere în modalitatea achitării lunare a contravalorii întreținerii, instanțele de fond nu au făcut decât să asigure, la cererea debitoarei întreținerii, posibilitatea executării contractului de către aceasta, câtă vreme s-a susținut și dovedit că există opoziție nejustificată la executare din partea creditorului întreținerii, care a refuzat să primească întreținerea. Chiar dacă modificarea care a intervenit nu este rezultatul acordului de voință al părților, este consecința comportamentului contractual necorespunzător al creditorului obligației de întreținere, iar dispozițiile art. 2261 alin. (1) din cod conferă posibilitatea instanței de a dispune înlocuirea temporară sau permanentă a întreținerii cu o sumă corespunzătoare. În ceea ce prevește cuantumul stabilit, se reține că, potrivit art. 2257 alin. (1) C. civ., debitorul întreținerii datorează creditorului prestații stabilite în mod echitabil, ținându-se seama de valoarea capitalului și de condiția socială anterioară a creditorului. Așadar, instanțele de fond nu au ignorat ori încălcat aceste prevederi legale, stabilind că valorea capitalului înstrăinat nu este unicul criteriu de care trebuie să se țină seama, ci trebuie avută în vedere și condiția socială a creditorului întreținerii, dar și împrejurarea că ceea ce s-a înstrăinat este doar nuda proprietate, reclamantul păstrându-și dreptul de uzufruct viager asupra imobilului. Totodată, instanțele au reținut corect că reclamantul nu a produs dovezi în sensul că suma de 1000 RON acordată nu ar acoperi costul întreținerii sau că nu este în concordanță cu starea sa socială, anterioară încheierii contractului. Ca atare, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 2257 alin. (1) și art. 2261 alin. (1) C. civ., în condițiile în care soluția asupra cererii reconvenționale a fost motivată în mod coerent, exhaustiv, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, câtă vreme aprecierea instanței de apel asupra cuantumului rentei lunare este rezultatul propriei judecăți de valoare a instanțelor de fond. Nici înscrisurile atașate de recurent cererii de recurs (constând în bonuri fiscale de la supermarket, o factură de electricitate și una de gaz) nu sunt de natură a schimba soluția dispusă de către instanțele de fond, cuantumul rentei lunare, stabilit în urma probatoriului administrat, neputând fi reapreciat de către instanța de recurs. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, constatând că recursul este nefondat în ansamblul său, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare. În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei-pârâte B. și a obliga recurentul să îi plătească suma de 5220 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporțională în raport cu activitatea desfășurată de avocat și cu complexitatea cauzei.