ÎCCJ, decizie (scj.ro #197458)

Decesul părții intervenit după închiderea dezbaterilor dar înainte de pronunțarea hotărârii. Valabilitatea actului de procedură. Incidența dispozițiilor art. 412 alin. (2)  din Codul de procedură civilă

C.proc.civ., art. 32 alin. (1) pct. 1, art. 56, art. 176 alin. (1) pct. 1,

art. 177 alin. (3), art. 412 alin. (2)

C.civ., art. 35

În conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă,

capacitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile. Lipsa capacității procesuale de folosință atrage nulitatea actului de procedură îndeplinit de o persoană fără capacitate procesuală de folosință sau în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosință, nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări, așa cum rezultă din interpretarea art. 176 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În consecință, dacă partea a decedat pe parcursul cercetării judecătorești, dar anterior închiderii  dezbaterilor, și acest lucru nu a fost adus la cunoștința instanței, hotărârea este nulă absolut.

Prin excepție de la regula anterior menționată, ipoteza reglementată prin art. 412 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și anume cazul în care decesul uneia dintre părți a intervenit după închiderea dezbaterilor, nu împiedică pronunțarea hotărârii și nici nu generează în sarcina judecătorului cauzei obligația de a repune cauza pe rol în vederea introducerii în cauză a moștenitorilor. În acest caz, hotărârea pronunțată față de partea decedată nu este lovită de nulitate absolută.

O atare opțiune legislativă este, de altfel, consecventă cu cea a regimului  juridic general al nulității, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultând că această sancțiune procesuală își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neîndeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil. În cazul în care partea era în viață la data când au fost închise dezbaterile, nu se pune problema încălcării principiului contradictorialității sau al dreptului la apărare, întrucât aceasta a avut posibilitatea să se apere, formulând concluzii asupra excepțiilor invocate, respectiv asupra probelor administrate și asupra fondului cauzei.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1009 din 12 mai 2021

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a civilă, din data de 13.07.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., rezilierea contractului autentificat cu nr. 2020 din 18.11.2009 de Biroul Notarilor Publici Asociați X., având ca obiect transmiterea nudei proprietăți a apartamentului nr. 1, situat în București, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Prin întâmpinare pârâții-reclamanți au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvențională, pârâții-reclamanți au solicitat transformarea obligației de întreținere în bani; în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii introductive, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 45.352,62 lei.

Prin sentința civilă nr. 642 din 2.04.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți B. și C., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți B. și C., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A., a dispus transformarea obligației de întreținere în natură asumată de către pârâții-reclamanți față de reclamanta-pârâtă, prin contractul de întreținere autentificat sub nr. 2020/2009, de Biroul Notarilor Publici Asociați X., într-o obligație de întreținere prin echivalent bănesc, constând în plata unei sume lunare în cuantum de 1.000 lei, de către pârâții-reclamanți în favoarea reclamantei-pârâte, începând cu data de 9.09.2016 (data introducerii cererii reconvenționale), până la sfârșitul vieții reclamantei-pârâte; a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâții-reclamanți, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 1890A din 2.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 642/2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți-reclamanți B. și C.

Prin decizia civilă nr.422A din 2.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 1890/2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, în cauza având ca obiect reziliere contract, formulată de intimata-pârâtă-reclamantă C., în contradictoriu cu apelanta reclamantă-pârâtă D., moștenitoarea apelantei reclamante-pârâte A., și cu intimatul B.; a fost completată decizia civilă nr. 1890/2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, în sensul că a fost obligată apelanta reclamantă-pârâtă D. la plata sumei de 5.548,97 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă-reclamantă C.

Împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019 și a deciziei civile nr. 422A/2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a formulat recurs reclamanta-pârâtă D.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă, recurenta D., succesoarea reclamantei-pârâte A., conform certificatului de legatar nr. 5 din 30.01.2020, eliberat de Biroul Individual Notarial Y., a solicitat admiterea recursului, constatarea nulității necondiționate a deciziei recurate, întrucât a fost pronunțată față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, în condițiile art. 176 Cod procedură civilă, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București. În subsidiar, a solicitat să se constate că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art.488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a învederat că reclamanta A. a decedat la 29.11.2019, astfel cum reiese din certificatul de deces anexat cererii de recurs.

Prin urmare, la data pronunțării deciziei nr. 1890A din 2.12.2019 reclamanta A. nu mai avea capacitate de folosință, fiind incidente dispozițiile art. 176 Cod procedura civilă, decizia fiind lovită de nulitate.

În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va trece peste acest motiv de nulitate a deciziei civile nr. 1890A/2019, recurenta a solicitat să se constate că decizia a fost pronunțată cu interpretarea si aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere caracterele juridice ale contractului de întreținere, respectiv că este un contract sinalagmatic și cu executare succesivă, iar obligația de întreținere născută în sarcina pârâților era o obligație care trebuia îndeplinită zilnic, fără întrerupere și corespunzător nevoilor și vârstei reclamantei, fiind fără relevanță că aceștia și-au îndeplinit sau nu obligația în perioada 2009 - decembrie 2015; prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada decembrie 2015 - iunie 2016, aceasta fiind perioada pe care instanța trebuia să o analizeze sub aspectul îndeplinirii obligației.

În acest  sens, recurenta a prezentat considerații cu privire la modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor și  proba cu interogatoriu.

Astfel, făcând referire la depozițiile martorilor E. și F., recurenta a susținut că acestea dovedesc că pârâții nu si-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada menționată, prin urmare acestea erau relevante. De asemenea, a invocat că instanța de apel, în mod tendențios și părtinitor, a apreciat depoziția martorei G., respectiv că declarațiile reclamantei la interogatoriu nu au făcut referire la executarea obligației de întreținere în ceea ce privește asistența medicală, spitalizarea și tratamentul reclamantei și nici la conduita pârâților ulterioară externării reclamantei -perioadă  de timp în care aceasta a fost lăsată în frig și fără alimente, respectiv că au fost  apreciate greșit probatoriile atât în privința reparației centralei (apreciind recurenta că pârâții nu au luat nicio măsură pentru repararea acesteia nici în decembrie 2015 și nici în perioada care a urmat), cât și în privința faptului că reclamanta nu a lăsat vreodată gazul aprins, astfel că nu  exista o stare de pericol.

În opinia recurentei, obligația de întreținere nu a fost executată corespunzător vârstei și nevoilor reclamantei în perioada decembrie 2015- iunie 2016 și în acest sens, trebuia să aprecieze instanța devolutivă din analiza probelor administrate în faza judecării fondului.

Precizând că în ceea ce privește caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreținerii, cât și a fluctuației nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluția costului vieții, precum și alte asemenea elemente), recurenta susține că, în speță, s-a ignorat faptul că începând cu decembrie 2015 nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătății, cât și cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat).

În același sens, a susținut că pârâții nu i-au remis niciodată autoarei  sale sume de bani, fapt recunoscut și de aceștia la interogatoriu, respectiv că, un alt aspect relevant asupra căruia instanța de apel a omis să se pronunțe este declarația martorei propuse de reclamantă din care a reieșit ca pârâții mergeau cu cardul și luau rețete, iar nu medicamente, în sensul că se prezentau la medicul de familie, fără reclamantă, aceasta atestând nereal că a consultat-o pe  reclamantă, care în mod evident nu a suferit de Alzheimer.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 422 A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă, recurenta a solicitat admiterea recursului și reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată pentru faza apelului, având în vedere disproporția vădită între efortul depus de avocat și cuantumul acestora.

În motivare, recurenta a arătat că reprezentantul convențional al pârâților a fost prezent la doar trei termene de judecată în fața instanței de apel, nefiind puse în discuție alte chestiuni decât cele dezbătute deja la fondul cauzei.

Prin urmare, recurenta a opinat că suma de 5548,97 lei, reprezentând cheltuielile de judecată, nu este justificată și nu reprezintă o valoare rezonabilă în raport de efortul depus.

La data de 28.08.2020, intimații au transmis întâmpinare, la recursurile formulate de recurenta D.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă, în ceea ce privește primul motiv de recurs, au arătat că este nefondat, pentru că reclamanta A. a decedat la 28.11.2019, însă instanța a rămas în pronunțare la 18.11.2019, când a amânat pronunțarea la 2.12.2019.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, intimații au învederat că recurenta nu a indicat normele de drept material interpretate și aplicate greșit de către instanța de apel, ci motivele de recurs vizează exclusiv probatoriul și interpretarea dată probelor de instanță.

În aceste condiții, intimații au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, deoarece criticile nu pot fi încadrate în prevederile art.488 alin.(1) pct.1-8 Cod procedură civilă, sancțiunea fiind anularea recursului; în limitele în care recursul excede factual memoriului de apel, intimații au apreciat că este inadmisibil, fiind exercitat

omisso medio

.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă, intimații au solicitat respingerea, ca inadmisibil, întrucât nu se încadrează în prevederile art.488 alin.(1) pct.1-8 Cod procedură civilă, sancțiunea fiind anularea recursului potrivit art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă.

Prin încheierea din 17.03.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 12.05.2021, cu citarea părților.

În ceea ce privește încadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă a criticilor formulate de către recurentă  împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, Înalta Curte a  constatat că pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, criticile privitoare la nulitatea deciziei derivate din pronunțarea acesteia în contradictoriu cu o persoană decedată, celelalte critici vizând exclusiv aspecte de temeinicie a hotărârii.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a anulat recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

În considerarea caracterului definitiv al acestei încheieri, recursul  declarat  împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă nu mai constituie obiect al prezentei  analize.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 1890A din 2.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, autoarea recurentei A., a solicitat instanței, în esență, rezilierea contractului autentificat cu nr. 2020 din 18.11.2009 de Biroul Notarilor Publici Asociați X., având ca obiect transmiterea nudei proprietăți a apartamentului nr. 1, situat în București, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8  din Codul de procedură  civilă,

recurenta a susținut că instanța de apel a omis, în analiza sa, caracteristicile contractului de întreținere, respectiv caracterul sinalagmatic și cu executare succesivă al acestuia, în contextul în care, ceea ce s-a invocat în prezenta cauză vizează neîndeplinirea obligației de întreținere în perioada decembrie 2015-iunie 2016, respectiv că această obligație de întreținere născută în baza contractului în sarcina pârâților intimați trebuia îndeplinită regulat, zilnic, cu consecința că afirmațiile pârâților la interogatoriu sau ale martorilor propuși de aceștia pentru perioada 2009- 2015 sunt fără valoare juridică.

Prin argumentele formulate, recurenta a pretins, în esență, că în speță, instanța de apel  a procedat  la o  eronată  evaluare a declarațiilor martorilor audiați, susținând că acestea dovedesc că pârâții nu si-au îndeplinit obligația de întreținere în perioada menționată, respectiv că această instanță, în mod tendențios și părtinitor, a apreciat depoziția martorilor audiați  la propunerea sa.

De asemenea, precizând că în ceea ce privește caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreținerii, cât și a fluctuației nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluția costului vieții, precum și alte asemenea elemente), recurenta susține că, în speță, s-a ignorat faptul că, începând cu decembrie 2015, nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătății, cât și cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat), respectiv faptul că pârâții nu s-au preocupat de achiziționarea de medicamente, iar diagnosticarea autoarei sale cu maladia Alzheimer a fost realizată fictiv.

Raportându-se la aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură  civilă, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 1890A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, instanța de apel a verificat modalitatea în care prima instanță a realizat analiza tuturor probelor încuviințate părților litigante, constatând că aprecierea declarațiilor martorilor și a interogatoriilor părților a fost realizată corect prin sentința apelată, în contextul în care obiectul analizei îl constituiau actele de executare a contractului de întreținere din perioada 2009 – 2016, în decizia recurată fiind expuse considerentele care au justificat, în aprecierea instanței de prim control judiciar, înlăturarea depozițiilor martorilor audiați la propunerea reclamantei, E. și F.

De asemenea, instanța de apel a analizat criticile din apel prin care apelanta reclamantă a susținut că prima instanță nu a reținut în mod greșit neîndeplinirea obligației de întreținere, reținând, în esență, că, pentru a fi admisibilă rezoluțiunea, este necesar ca neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația, iar probatoriul administrat nu relevă  neîndeplinirea culpabilă a obligației  de întreținere în perioada decembrie 2015 –  vara anului 2016.

În acest context, s-a reținut că reclamanta a promovat, ulterior prezentei cereri, o acțiune având ca obiect anularea contractului de întreținere autentificat sub nr. 2020/2009 la Biroul Notarilor Publici Asociați X. în care a invocat lipsa totală a consimțământului și dolul, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, la data de 19.04.2017, cerere respinsă prin sentința civilă nr. 890 din 16.04.2018.

Având în vedere cele anterior relevate, Înalta Curte constată că aprecierea făcută de instanța de apel relativ la neîndeplinirea de către pârâți a obligației de întreținere este rezultatul judecății devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel, astfel cum această judecată se impunea a se realiza în conformitate cu prevederile art. 477 alin. 1 și art. 479 alin. 1 din C.pr.civ.  În apel au fost reevaluate probele și situația de fapt stabilită de prima instanță, urmarea acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispozițiilor legale relative la rezoluțiunea contractelor reprezentate de art. 1020-1021 din Codul civil de la 1864. Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reține că aplicarea prevederilor art.1020- 1021 din Codul civil a constituit temeiul juridic al respingerii cererii de rezoluțiune formulată de reclamantă, dar numai fiind pus în relație cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererile de apel și a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Altfel spus, instanța de apel nu a constatat existența condițiilor necesare pentru  a opera rezoluțiunea contractului de întreținere exclusiv pe baza conținutului abstract al normei juridice menționate, ci a analizat criticile formulate de apelanta reclamantă și probele, stabilind în baza acestora o situație de fapt în privința căreia a apreciat că nu își găsesc aplicare prevederile art. 1020-1021 din Codul civil.

Din cele ce preced, rezultă, așadar, că nu se poate pretinde că instanța de apel nu a valorificat sau că ar fi ignorat probatoriul administrat în condiții de contradictorialitate sau natura obligației de întreținere asumată de pârâți, în realitate, lecturarea cererii de recurs relevând, cu evidență, că aspectele reiterate de recurentă  - cum sunt cele privind modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză și a analizat îndeplinirea de către pârâți a obligației de întreținere, reprezintă aspecte ce vizezează netemeinicia deciziei  recurate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, Codul de procedură civilă consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. 3 Cod procedură civilă (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Or, raportat la coordonatele analizei de legalitate a recursului, stabilirea pe baza probatoriului administrat a situației de fapt este în căderea exclusivă a instanțelor fondului, atribuția instanței de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalității a judecăților anterioare.

Astfel, reiese cu evidență, din cuprinsul art. 265 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanțelor de fond; în plus, probele la care recurenta face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit o anumită forță doveditoare, astfel că evaluarea lor se circumscrie regulii menționate, consecința fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în fața instanței de apel, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii caracterul subiectiv al declarațiilor martorilor audiați la propunerea părților litigante, iar critica astfel formulată a fost analizată și găsită neîntemeiată. De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C.pr.civ.

În același  timp, pretinzând că instanța de apel ar fi  trebuit să  verifice îndeplinirea obligației de întreținere în perioada decembrie 2015-iunie 2016, recurenta ignoră raționamentul expus de către instanța de apel care, distingând, în mod judicios, între efectele contractului întreținere care, în speță, a dat naștere, în sarcina pârâților a obligației de a presta întreținere în folosul autoarei reclamantei și modalitatea de executare a obligației de întreținere asumată de pârâți prin acest contract, a apreciat că îndeplinirea obligației de întreținere presupune verificarea conduitei părților contractante în perioada 2009-2016.

De altfel, raționamentul instanței de prim control judiciar expus în considerentele deciziei criticate în prezentul recurs relevă preocuparea acestei instanțe de a verifica, prin prisma probatoriului administrat, executarea obligației de întreținere inclusiv în intervalul de timp menționat în cererea de recurs, respectiv, în perioada ulterioară lunii decembrie 2015, context în care, nemulțumirea recurentei în privința modalității în care instanța devolutivă a procedat la aprecierea probatoriilor, fără ca aceasta să argumenteze incidența unei ipoteze de aplicare eronată a unor norme legale, constituie, așa cum s-a argumentat deja în cele ce preced, un aspect de netemeinicie, care însă  excedează  controlului  de legalitate ce poate fi  realizat  în recurs.

În plus, deși recurenta pretinde ignorarea de către instanța de apel  a caracterelor obligației de întreținere asumate de pârâți, argumentele expuse de către aceasta nu tind la a  evidenția o situație de încălcare a unor norme de drept material, în realitate, susținerile din recurs tinzând la o reevaluare a situației  de fapt.

Or, calea de atac a recursului este o cale extraordinară de atac de reformare în care se verifică modul în care se aplică legea la o situație de fapt deplin stabilită în fazele procesuale anterioare care, având caracter devolutiv, permit administrarea tuturor probelor necesare pentru a fi conturată pe deplin situația de fapt. De aceea, împrejurările de fapt ale cauzei nu pot fi stabilite direct în recurs sau modificate prin reinterpretarea probatoriului administrat, astfel cum se dorește de către recurentă.

În consecință, deși recurenta a pretins, în speță, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținerile acesteia, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanța de apel să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei, ci aspecte ce intră în sfera circumstanțelor factuale ale cauzei deduse judecății, incompatibile cu structura recursului și cu controlul de legalitate pe care instanța de recurs este îndrituită a-l exercita.

Ca urmare, sub aspectul formal, al încadrării acestor critici în motivele de casare prevăzute de art.488 alin. 1 pct. 1-8 din Codul de procedură  civilă, se constată că recurenta nu s-a conformat exigențelor procedurale impuse de art. 486 alin.1 lit. d) din Codul de procedură civilă în sarcina sa și a dedus judecății aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală, această soluție regăsindu-se, de altfel, și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție  la data de 17.03.021.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din Codul  de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 pct.5 din Codul de procedură civilă: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:.... când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

În speța de față, nulitatea hotărârii instanței de apel a fost invocată de către recurenta-reclamantă în faza procesuală a recursului, în considerarea dispozițiilor  art. 176 coroborat cu art.56 alin. 3 și art. 247 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin raportare la capacitatea procesuală de folosință a părților în litigiu, excepția lipsei capacității de folosință fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Conform dispozițiilor art. 56 alin. 1 din Codul de procedură civilă poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar potrivit dispozițiilor art.35 din Codul civil aprobat prin Legea nr.287/2009 ( în vigoare la data formulării acțiunii civile în cauză), în cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea lor și încetează la moartea acestora.

Astfel, capacitatea procesuală de folosință, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, reprezintă aplicarea în plan procesual a capacității civile și presupune ca partea să fie în viață pe tot parcursul procesului.

Interpretarea sistematică a acestor norme impune concluzia că această  condiție de  exercițiu a dreptului la acțiune trebuie să subziste pe tot parcursul procesului. Acesta întrucât scopul procesului civil este recunoașterea dreptului subiectiv sau al altei situații juridice deduse judecății, iar desfășurarea rațională și eficientă a judecății presupune ca protecția astfel acordată de organul jurisdicțional prin recunoașterea ori realizarea dreptului subiectiv sau a interesului legal protejat să producă un folos părții care a avut câștig de cauză, în sensul ca dispoziția instanței să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziție, cu concursul forței coercitive a statului.

Deoarece, în conformitate cu  prevederile art. 32 alin. 1 pct. 1 din Codul  de procedură civilă, capacitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii  civile, lipsa capacității procesuale de folosință atrage nulitatea actului de procedură îndeplinite de o  persoană  fără  capacitate procesuală  de folosință sau în contradictoriu  cu  o  persoană  fără capacitate procesuală de folosință, nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări, așa cum rezultă din interpretarea art. 176 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, legea procesuală instituie, prin art. 412 alin. (2) din Codul  de procedură civilă, o excepție de la această regulă, și anume situația în care partea decedează după închiderea dezbaterilor, stipulând: „Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor”.

Așa cum s-a statuat, de altfel, și pe cale doctrinară, din reglementarea acestei excepții rezultă că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea nulității pentru lipsa capacității de folosință este salvgardarea unor principii fundamentale ale procesului civil - cel al contradictorialității și al dreptului la apărare.

În consecință, dacă parte a decedat pe parcursul cercetării judecătorești,  dar anterior închiderii  dezbaterilor,  și acest lucru nu a fost adus la cunoștința instanței, hotărârea este nulă absolut.

Prin excepție de la regula anterior menționată, ipoteza reglementată prin art. 412 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în care decesul uneia dintre părți a intervenit după închiderea dezbaterilor, nu împiedică pronunțarea hotărârii și nici nu generează în sarcina judecătorului cauzei obligația de a repune cauza pe rol în vederea introducerii în cauză a moștenitorilor. În acest caz, hotărârea pronunțată față de partea decedată nu este lovită de nulitate absolută.

O atare opțiune legislativă este, de altfel, consecventă cu cea a regimului  juridic general al  nulității, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultând că această sancțiune procesuală își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neândeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil.

Or, în cazul în care partea era în viață la data când au fost închise dezbaterile, nu se pune problema încălcării celor două principii fundamentale ale procesului civil, anterior menționate, întrucât aceasta a avut posibilitatea să se apere, formulând concluzii asupra excepțiilor invocate, respectiv asupra probelor administrate și asupra fondului cauzei.

În speță, decesul autoarei recurentei, A., s-a produs la data de 28.11.2019, astfel  cum rezultă din certificatului de deces nr. 672371 din data de 02.12.2019, eliberat  de Consiliul  Local  al  Sectorului  1  București și certificatul  de legatar nr. 5 din 30.01.2020, eliberat de Biroul Individual Notarial Y.

Totodată, așa cum rezultă  din încheierea de sedință de la termenul  de judecată din data de 04.11.2019, dezbaterile au fost încheiate, în conformitate cu prevederile art.  394  coroborat cu  art. 482 din Codul  de procedură civilă,  la data de 4.11.2019 - termen la care părțile, inclusiv apelanta reclamantă A., reprezentată de apărătorul său, au formulat concluzii asupra apelului, cauza fiind reținută spre soluționare.

Așadar, în speță, decesul apelantei reclamante a survenit ulterior închiderii dezbaterilor  în apel.

Întrucât, în cauza de față, deși decesul apelantei reclamante s-a produs anterior datei pronunțării hotărârii recurate – 2.12.2019 – încetarea  capacității procesuale de folosință a acesteia a intervenit doar după închiderea dezbaterilor în apel, în speță, fiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 412 alin. (2) din Codul de procedură  civilă.

Pentru toate considerentele arătate, decizia recurată nu este lovită de nulitate absolută, motivul reglementat de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. nefiind incident.

Pentru aceste considerente,  reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art.488 pct.5 din Codul proc.civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.