ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2571/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 13 ianuarie 2017, sub numărul de dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe intimata S.C. B. S.A. solicitând anularea deciziei de concediere nr. 1362 din data de 16 noiembrie 2016, considerată nelegală și neconformă Regulamentului de Ordine Interioară și Contractului Colectiv de Muncă al societății, valabile la data întocmirii Minutei nr. 33869 din data de 13 iulie 2016.

Intimata B. S.A. a formulat cerere reconvențională, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea reclamantului și se va dispune anularea deciziei de concediere, să fie obligat reclamantul la restituirea sumelor primite ca efect al concedierii, cu titlu de plăți compensatorii, în condițiile art. 3 din decizia de concediere, astfel cum acestea au fost acordate conform voinței liber exprimate a partenerilor sociali (angajator și reprezentanții celor 12 sindicate) cu ocazia consultărilor reflectate în Minuta nr. 33869 din data de 13 iulie 2016. De asemenea, a solicitat indexarea acestor sume cu rata inflației, precum și obligarea reclamantului la plata dobânzii aferente, de la data încasării lor de către reclamant, până la data restituirii integrale.

Prin sentința civilă nr. 590 din data de 22 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vâlcea a admis contestația reclamantului, a dispus anularea art. 3 din decizia nr. 1362 din data de 16 noiembrie 2016 emisă de intimată și a constatat dreptul contestatorului la 12 salarii compensatorii, conform contractului individuald de muncă și actului adițional din 6 mai 2016 la acesta, în vigoare din 1 mai 2016. Totodată, a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor art. 4.99 din Regulamentul de Ordine Interioară aprobat prin decizia nr. 669 din data de 7 iulie 2016.

A respins cererea reconvențională formulată de intimată și a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul, cât și intimata, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la data de 11 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 415 din 29 ianuarie 2019, Curtea de apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile formulate de apelanți împotriva sentinței civile nr. 590 din 22 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2017, a anulat sentința și, rejudecând cauza, a respins contestația, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins și cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile mai sus menționate a formulat cerere de revizuire reclamantul A., întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 4009/2019 din 23 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins cererea de revizuire.

Revizuentul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile mai sus menționate, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 ianuarie 2020.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în baza cărora, recurentul revizuent a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, totodată, casarea deciziei civile nr. 415/29 ianuarie 2019 a Curții de Apel Pitești și a sentinței civile nr. 590/12 mai 2018 pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosar nr. x/2017.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul-revizuent a menționat că, așa cum a arătat atât în fața primei instanțe, cât și în fața Curții de Apel Pitești, activitatea pe care a desfașurat-o, conform fișei postului, a fost preluată ilegal de persoane care nu aveau studii superioare cu profil mecanic, așa cum prevăd Prescripțiile Tehnice PT-IR, elaborate de ISCIR-IT.

Recurentul a susținut că instanța a judecat altceva decât a solicitat, întrucât a trecut cu vederea cererile sale de probatorii, depuse la prima instanță, prin care urmărea să-și dovedească cererea.

Astfel, revizuentul a precizat că prima instanța nu a emis adresă către S.C. B. S.A. sau I.T.M. Vâlcea pentru a verifica dacă activitatea pe care o desfășura a fost continuată de persoane autorizate ISCIR și dacă, în acest mod, a fost pusă în pericol buna funcționare a instalațiilor și securitatea muncii și a procesului de producție și de mentenanță. A menționat că cererile sale, adresate intimatei și foștilor săi colegi pentru a i se furniza probe pentru proces, au rămas fără răspuns.

Recurentul a arătat că nu a obținut procesele-verbale de recepție transmise instanțelor de revizuire în urma unor memorii, așa cum menționează Curtea de Apel Pitești în decizia a cărei revizuire se solicită, ci acestea i-au fost transmise pe email, de către o persoană pe care nu o cunoaște.

A menționat că, deși a formulat o sesizare către Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, nu a primit nici un răspuns până în prezent.

A considerat fără temei afirmația instanței de revizuire în sensul că "revizuentul nu a făcut dovada imposibilității de prezentare a înscrisurilor dintr-un motiv mai presus de voința sa", deoarece la data judecării contestației în prima instanță nu avea cunoștință de existența acestor procese-verbale.

Revizuentul A. a solicitat instanței supreme să analizeze dacă intimata, prin emiterea deciziei de concediere nr. 1362 din data de 16 noiembrie 2016, a respectat clauzele din contractul de muncă, enumerate la capitolul "Concedierea Colectivă" și dispozițiile art. 65 din Codul muncii.

A mai susținut recurentul că Tribunalul Vâlcea, cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 590 din 22 mai 2018, nu a luat in considerare faptul că, pe lângă cererea inițială de chemare în judecată, a transmis instanței, în termenul prevăzut de prevederile art. 204 din C. proc. civ., două înscrisuri (cereri anexe) depuse prin poștă, reprezentând clarificări și completări, unul dintre înscrisuri fiind denumit, în mod eronat:

"întâmpinare".

A precizat că probele solicitate la judecarea fondului au vizat dovedirea împrejurării că activitatea pentru care a fost angajat nu a fost desființată, conform art. 65 și următoarele din Codul muncii, precum și dovedirea nerespectării prevederilor art. 4.93-4.111 din contractul individual de muncă, menționate în capitolul "Suspendarea și încetarea Contractului Colectiv de Muncă".

Recurentul a considerat că Tribunalul Vâlcea a respins în mod eronat probele propuse, constând în martori, interogatoriu și alte probe pertinente ce erau necesare cercetării judecătorești, iar singurele probe pe care le-a obținut au fost procesele-verbale de recepție, depuse la dosarul de revizuire.

A criticat faptul că atât apelul, cât și cererea de revizuire au fost judecate de complete de judecată formate din doi judecători, nu de trei judecători, cum prevăd dispozițiile C. proc. civ.

A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 24 februarie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 23 iulie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 15 septembrie 2020, în baza dispozițiilor art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru la data de 10 decembrie 2020, fără citarea părților, pentru analizarea admisibilității în principiu a recursului.

Examinând, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea pe fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

În acest sens, Înalta Curte reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 513 alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc că hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Acțiunea introductivă are ca obiect contestație împotriva unei decizii de concediere, fiind dedus judecății un conflict individual de muncă.

Potrivit textului art. 483 din C. proc. civ., în forma sa în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel.

Totodată, conform dipozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din același act normativ.

În aplicarea coroborată a textelor de lege anterior evocate, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii introductive se încadrează într-una din ipotezele reglementate de art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât vizează un conflict de muncă.

Rezultă că decizia civilă nr. 415 din 29 ianuarie 2019, Curtea de apel Pitești, secția I civilă, hotărâre supusă revizuirii, are caracter definitiv de la data pronunțării, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., decizia instanței de revizuire, pronunțată în baza textului art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este definitivă de la data pronunțării, nefiind susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Recunoașterea unei căi extraordinare de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ., și contravine principiului constituțional al egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României, astfel că recursul de față este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) teza I din C. proc. civ., raportat la art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 4009/2019 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 4009/2019 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.