ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2513/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților D. S.R.L., E. S.R.L. și F. la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru reclamanta A. și de câte 25.000 euro pentru ceilalți doi reclamanți, urmare a producerii unui accident de muncă în care a decedat G., soțul, respectiv tatăl reclamanților.

Prin sentința nr. 61 din 29 martie 2017 Tribunalul Bihor a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive invocate de pârâții S.C. E. S.R.L. și F.; a admis în parte acțiunea, obligând pârâții, în solidar, la plata sumei de 180.000 RON în favoarea reclamantei A. și la plata a câte 45.000 RON în favoarea celorlalți reclamanți; a respins ca nefondate restul pretențiilor și a compensat în totalitate cheltuielile de judecată.

Prin decizia nr. 317/C/2018 - A din 27 noiembrie 2018 Curtea de Apel Oradea sunt admise apelurile reclamanților și cele ale pârâților E. S.R.L. și D. S.R.L., schimbându-se în parte sentința instanței de fond în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat a încheierii nr. 1498 din 29 iunie 2018 a Judecătoriei Oradea cu privire la pârâta D. și, în consecință, respingerii acțiunii formulate împotriva acestei pârâte; a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat a aceleiași încheieri cu privire la pârâții F. și E. S.R.L.; a fost respinsă acțiunea reclamanților față de pârâta E. S.R.L.; au fost reduse despăgubirile la care a fost obligat pârâtul F. de la suma de 180.000 RON la suma de 20.000 RON în ceea ce o privește pe reclamanta de rândul 1 și de la suma de câte 45.000 RON la câte 10.000 RON, față de ceilalți reclamanți; a fost înlăturată dispoziția de compensare a cheltuielilor de judecată, obligând pe pârâtul F. la cheltuieli de judecată față de reclamanți în primă instanță, a obligat pe reclamanții apelanți la cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. și a respins cererea apelanților F. și E. S.R.L. la cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții și pârâtul F..

Recurenții reclamanți își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel; în subsidiar solicită trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea.

Motivele de recurs invocate de către recurenți sunt, în esență, următoarele:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a penalului față de civil. Aceasta, invocând dispozițiile art. 1365 C. civ. și ale art. 28 C. proc. pen., a apreciat că pe de-o parte, există autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la pârâta D. S.R.L., iar pe de altă parte, cu privire la pârâții și F. și E. S.R.L. a stabilit că aceeași încheiere nu are autoritate de lucru judecat, soluție, care în opinia recurenților este inadmisibilă și eronată.

În opinia recurenților, soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală a procurorului, chiar confirmată în procedura plângerii împotriva actelor procurorului, nu are autoritate de lucru judecat întrucât judecătorul nu stabilește vinovăția vreunei persoane, ci doar analizează legalitatea și caracterul fondat/nefondat al unei rezoluții/ordonanțe de netrimitere în judecată. Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară, susțin recurenții, nu se pot pronunța cu privire la admisibilitatea sau temeinicia acțiunii civile exercitate în procesul penal.

Recurenții consideră că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de către instanța penală sesizată prin rechizitoriu a se pronunța asupra elementelor menționate de art. 28 C. proc. pen., elemente ce privesc exclusiv latura penală a procesului penal. Soluția procurorului (ordonanța, în speță) nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată face aplicarea art. 28 C. proc. pen., chiar dacă acea soluție a fost confirmată sau infirmată de instanță prin exercitarea controlului judecătoresc prevăzut de legislația procesul penală.

Așadar, concluzionează reclamanții, în situația în care instanța penală a considerat, în aplicarea principiului in dubio pro reo, că nu poate fi antrenată răspunderea penală, instanța civilă este chemată să repare prejudiciul cauzat acestora prin decesul numitului G..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenții reclamanți invocă și o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii atacate în sensul în care se reține că pe de-o parte "în dreptul procesual penal, prin autoritate de lucru judecat se înțelege puterea hotărârii judecătorești definitive de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă", iar pe de altă parte precizează "caracterul nedefinitiv nefiind afectat de posibilitatea redeschiderii urmării penale ca urmare a deschiderii unor fapte sau împrejurări noi".

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai vizează și pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea civilă a comitenților pentru fapta prepușilor în ceea ce privește pe pârâta E. S.R.L.

Astfel, deși în cauză raportul de prepușenie existent între E. S.R.L. și F. a fost pe deplin dovedit, instanța de apel a respins acțiunea împotriva E. S.R.L. reținând, în mod eronat că nu s-ar fi invocat ca temei al răspunderii civile răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții reclamanți invocă încălcarea limitelor devoluțiunii și a principiilor disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale la care a fost obligat pârâtul F. de către instanța de fond, fără ca acesta din urmă să fi solicitat acest lucru prin apelul declarat, recurenții reclamanți considerând astfel că instanța nu a fost învestită cu această critică în apel și nici nu le-a pus în discuție în cadrul procedurii judiciare orale.

Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenții reclamanți critică hotărârea și sub aspectul nearătării considerentelor pentru care nu au fost majorate despăgubirile solicitate de către aceștia, omițând astfel să cerceteze unul dintre motivele de apel, soluția fiind nemotivată sub acest aspect.

Recurentul pârât F. invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu reținere și rejudecare în fond, cu consecința admiterii apelului acestuia și respingerea acțiunii reclamanților.

În dezvoltarea criticilor se arată că, în mod nelegal instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat invocat de acesta, temeiul invocat fiind art. 28 din C. proc. pen., deși prin încheierea penală nr. 1498/2018 Judecătoria Oradea a pronunțat o soluție de achitare față de toți pârâții din prezenta cauză. Cu toate acestea, instanța de apel admite excepția autorității de lucru judecat doar față de pârâta D. S.R.L., deși a reținut același temei juridic de clasare, art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Recurentul consideră nelegală soluția, în condițiile în care, deși se reține că instanța penală a apreciat că faptelor de care a fost acuzat le lipsește tipicitatea subiectivă, astfel că nu se poate reține în cauză comiterea faptei din culpă fără prevedere, ceea ce trebuia să conducă la admiterea excepției autorității de lucru judecat, în următoarea propoziție instanța statuează că lipsa culpei penale nu implică însă și absența culpei civile a acestuia, ceea ce contrazice toate considerentele anterioare.

În completarea motivelor de recurs recurentul invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., fără însă a dezvolta și încadra aceste critici.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a celor două recursuri, iar ulterior comunicarea acestuia către părți.

Au fost admise în principiu ambele recursuri, fixându-se termen în ședință publică în vederea dezbaterii.

Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma.

În ceea ce privește recursul reclamanților, criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, nu pot fi reținute.

Potrivit art. 28 C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În cauză, prin Ordonanța din 20 decembrie 2017 Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a dispus clasarea cauzei privind cercetările efectuate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prevăzută de art. 350 alin. (1), (3) C. pen. cu privire la F.; clasarea cauzei privind sesizarea din oficiu sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., precum și clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neluarea măsurilor legate de securitate și sănătate în muncă, faptă prevăzută de art. 349 C. pen.

Împotriva acestei Ordonanțe de clasare au formulat plângere recurenții, solicitând continuarea cercetărilor privind săvârșirea infracțiunilor reținute.

Prin încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018 Judecătoria Oradea respinge plângerea penală, menținând ordonanța de clasare ca temeinică și legală.

Se reține, în esență, că nu poate fi reținută vinovăția lui F. sau a D. S.R.L. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă și nici a infracțiunii de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă.

Clasarea a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., acesta fiind unul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, dacă nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea.

Recurenții reclamanți critică pe de-o parte faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară, respectiv încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018, nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată face aplicarea art. 28 C. proc. pen., iar pe de altă parte, faptul că a aplicat greșit art. 28 C. proc. pen. și art. 1365 C. civ. potrivit cărora instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Argumentele recurenților reclamanți cu privire la inexistența autorității de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară, nu pot fi primite.

În prezent, principiul ne bis in idem este reglementat de art. 6 C. proc. pen., ca principiu fundamental al procesului penal, principiu care are ca obiectiv impunerea respectării autorității de lucru judecat în desfășurarea unui proces penal.

Regula ne bis în idem își găsește aplicabilitatea în toate fazele procesului penal, din cea a urmăririi penale și până în faza executării sancțiunilor penale.

Trimiterile instanței de apel la cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt pertinente și au legătură cu problema dedusă judecății în prezenta cauză, în pofida susținerilor contrare ale recurenților reclamanți.

Deși, într-o primă etapă, CEDO a limitat incidența principiului ne bis in idem la hotărârile judecătorești definitive care statuează asupra fondului ori care evocă fondul unei acuzații în materie penală, soluția pronunțată fiind de achitare sau de condamnare (ex.: Hotărârea Gradinger c. Austriei, Hotărârea Oliviera c. Elveției), prin jurisprudența recentă în materie, instanța de la Strasbourg a înțeles să extindă sfera hotărârilor definitive și deci, implicit, să acorde o protecție superioară persoanelor care intră sub incidența acestui principiu.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a lărgit sfera de incidență a principiului ne bis in idem, stabilind, în esență, că este considerată o hotărâre definitivă în sensul autonom al noțiunii, inclusiv o ordonanță prin care un procuror stinge, în mod definitiv, acțiunea penală, cât timp legislația statului recunoaște caracterul definitiv al actului procurorului.

În ceea ce privește dreptul intern art. 6 C. proc. pen. este aplicabil atât hotărârilor judecătorești definitive, cât și ordonanțelor de clasare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) dispuse în cauze în care există deja un suspect ori un inculpat, ordonanță rămasă definitivă fie prin respingerea plângerii, fie prin neatacare cu plângere.

În motivarea ordonanțelor de clasare întemeiate pe art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., procurorul face referire la întregul probator administrat în cauză pentru a aprecia dacă este sau nu incident unul dintre aceste impedimente prevăzute de lege pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Cu alte cuvinte, așa cum a stabilit CJUE (Hotărârea Turanský din cauza C - 491/2007) în motivarea ordonanței de clasare procurorul se pronunță asupra suficienței sau insuficienței materialului probator, va concluziona în sensul inexistenței faptei ce formează obiectul acuzației în materie penală, a lipsei elementelor constitutive ale acesteia (inclusiv lipsa vinovăției), în sensul existenței unei cauze justificative ori de neimputabilitate, sau în sensul insuficienței materialului probator din care să rezulte săvârșirea faptei de către suspect ori inculpat.

În speță, ordonanța procurorului de clasare în cuprinsul căreia se fac aprecieri cu privire la faptele sesizate, la forma de vinovăție, a fost confirmată de către o instanță de judecată, respectiv judecătorul de cameră preliminară prin încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018, dobândind caracter definitiv și, în consecință, autoritate de lucru judecat cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Într-adevăr, astfel cum rezultă din considerentele deciziei din apel, instanța a apreciat că în cauză se poate reține autoritatea de lucru judecat a încheierii nr. 1498/2018 a Judecătoriei Oradea în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., însă a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1365 C. civ. reținând că instanța civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare în ceea ce privește vinovăția autorului faptei ilicite, lipsa culpei penale nu implică însă absența culpei civile a pârâtului F., în condițiile în care răspunderea civilă delictuală poate fi angajată și pentru culpa cea mai ușoară.

Instanța de apel reține că nu poate exista o similitudine între sfera culpei penale și sfera culpei civile, aceasta din urmă fiind mai extinsă, putându-se reține vinovăția civilă chiar în absența culpei penale, concluzionând că, acesta este motivul pentru care art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., prevede că instanța civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare în ceea ce privește vinovăția autorului faptei ilicite.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și a analizat vinovăția pârâtului F. în baza probelor administrate în cauză, reținând în sarcina acestuia un grad de vinovăție în producerea prejudiciului de 15 %, obligându-l la repararea prejudiciului, cu toate că prin încheierea nr. 1498/2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară a fost confirmată clasarea cauzei cu privire la acesta.

Referitor la pretinsa inadvertență, sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat numai cu privire la D. S.R.L. nu și cu privire la F., Înalta Curte constată că această diferență este justificată de temeiurile de drept diferite care au fost reținute pentru a se dispune încetarea procesului penal.

Potrivit ordonanței de clasare din 20 decembrie 2017, menținută prin încheierea nr. 1498/2018, a Judecătoriei Oradea, se reține că, "deși au fost încălcate (...) de către D. S.R.L. mai multe prevederi legale privind securitatea și sănătatea în muncă (...) nu se poate stabili un raport de cauzalitate între nerespectarea acestor prevederi și rezultatul produs, respectiv accidentul care a dus la decesul numitului G., în cauză fiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a apreciat că încheierea definitivă prin care judecătorul de cameră preliminară respinge ca nefondată o plângere împotriva unei soluții de clasare are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența/inexistența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă nu și cu privire la existența prejudiciului sau a persoanei care a săvârșit-o.

Nu poate fi reținut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv existența unei motivări contradictorii, susținerile instanței de apel referitoare la caracterul definitiv al soluțiilor de netrimitere în judecată și, cu atât mai mult al încheierilor judecătorului de cameră preliminară fiind corecte. Caracterul definitiv al acestor măsuri nu este afectat de posibilitatea redeschiderii urmăririi penale ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări noi.

În ceea ce o privește pe pârâta E. S.R.L. instanța de apel a reținut că recurenții reclamanți nu și-au întemeiat acțiunea, față de aceasta, pe dispozițiile art. 1373 C. civ. (răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor), atribuindu-i săvârșirea unor fapte proprii legate de neluarea măsurilor de securitate în muncă, ca atare nu putea fi obligată la plata despăgubirii în calitate de prepus al lui F..

Deși instanța de fond a obligat pârâții la plata despăgubirilor în solidar, de către pârâți, reclamanții nu au formulat critici sub acest aspect în apel, ci direct în recurs, astfel încât nici acest motiv de casare nu poate fi primit.

Referitor la critica adusă faptului că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale la care pârâtul apelant F. a fost obligat să plătească recurenților reclamanți, Înalta Curte reține că nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului disponibilității ori celui al contradictorialității întrucât reducerea s-a făcut urmare a reevaluării culpei pârâților, fiind înlăturată răspunderea solidară a acestora, ceea ce a condus la reducerea acestei sume la care a fost obligat doar pârâtul F.. Acest lucru nu poate echivala nici cu o pronunțare asupra a ceea ce nu s-a cerut astfel încât să fie incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de cele reținute mai sus.

Referitor la recursul pârâtului F., instanța de apel a apreciat în mod corect că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a încheierii penale nr. 1498/2018 a Judecătoriei Oradea față de acesta întrucât în cuprinsul acestei încheieri se reține o culpă a acestuia în producerea accidentului.

Prin reținerea unei culpe în sarcina recurentului F., instanța de apel a considerat că poate analiza răspunderea acestuia urmare a existenței unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, spre deosebire de pârâta D. unde s-a reținut că fapta acesteia nu are legătură de cauzalitate cu decesul victimei astfel încât nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală în lipsa uneia dintre condițiile de existență ale acestei forme de răspundere.

Deși prin cererea de recurs, astfel cum a fost completată, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte a analizat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greșita aplicarea a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., celelalte motive apreciindu-le ca fiind invocate formal, neexistând critici care să poată fi încadrate în aceste motive.

Înalta Curte va respinge cererea intimatei pârâte E. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat întrucât nu există nicio dovadă în sensul achitării acestui onorariu de către E. S.R.L. către avocatul său, chitanța aflată la dosar făcând referire doar la F..

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., C. și B. și de recurentul-pârât F. împotriva deciziei nr. 317/C/2018 - A din 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții-reclamanți A., C. și B. la plata sumei de 4.233,57 RON și pe recurentul-pârât F. la plata a sumei de 4.233,57 RON către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Respinge cererea intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. privind obligarea recurenților-reclamanți A., C. și B. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.