ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1960/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2015, reclamanții A. ș.a., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. (FOSTĂ C. S.A.) prin lichidator judiciar CABINET DE INSOLVENȚĂ D. si E. in calitate de administrator special, au solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 06.10.2007, a procesului-verbal de ședință și a celorlalte acte subsecvente din aceeași dată, întrucât au fost adoptate de persoane fără calitate de reprezentanți legali ai societății.

Prin sentința nr. 388/civ din 11 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. ș.a., în contradictoriu cu parata S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar D. și prin administrator special E.; s-a constatat nulitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a S.C. B. S.A. din data de 6.10.2007; au fost respinse celelalte capete de cerere și au fost obligați reclamanții la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata către administrator special E.; s-a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D. și E. - în calitate de administrator special, a declarat apel.

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin încheierea din 8 iulie 2020, a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, raportat la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a stabilit termen de judecată la data de 09.09.2020, ora 11:00, dispunând citarea părților. A constatat inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de F..

Împotriva acestei încheieri, F. și S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurentul F., astfel cum au fost completate, sunt, în esență, următoarele:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că, după ascultarea intervenientului și a părților, instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată.

Astfel, deși instanța de apel avea cunoștință despre depunerea cererii de intervenție accesorie, a considerat în mod nelegal să pună în discuția părților întâi cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de partea pentru care recurentul a intervenit și apoi să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție.

Întrucât intervenientul voluntar accesoriu are interesul să sprijine apărările părții pentru care a intervenit, luând procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției, recurentul F. susține că, procedural, instanța trebuia să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție și apoi asupra cererii de suspendare, care a fost formulată ulterior cererii de intervenție.

Procedând astfel, potrivit recurentului, instanța de apel l-a privat de dreptul de a depune concluzii în calitate de parte, față de cererea de suspendare.

Recurentul susține că instanța a încălcat și regulile de procedură prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care statuează că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

În cauză, recurentul susține că instanța de apel, în mod nelegal, a considerat că a formulat o veritabilă cerere de intervenție în interes propriu, fără a pune în discuție calificarea juridică a cererii de intervenție accesorie în cerere de intervenție principală.

Astfel, recurentul invocă faptul că, procedând în această manieră, instanța de apel i-a vătămat drepturile procesuale prin aceea că a stabilit, fără a pune în discuție, că a formulat practic o cerere de intervenție principală, demers judiciar care nu poate fi utilizat direct în fața instanței de apel, spre deosebire de cererea de intervenție accesorie care poate fi formulată inclusiv în căile de atac.

Totodată, în opinia recurentului, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în condițiile în care a specificat expres că a formulat cerere de intervenție accesorie, iar nu cerere de intervenție principală, temeiul de drept invocat fiind cel pentru această instituție juridică, instanța de apel era ținută de aceste aspecte și nu avea dreptul să califice cererea ca fiind intervenție principală, deoarece regimul juridic al acestora este total diferit. Și în acest caz, vătămarea este dată de faptul că cererea de intervenție calificată greșit, cu încălcarea principiului disponibilității, a fost respinsă ca inadmisibilă.

Recurentul invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că, în cauză, încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât interesul pentru a interveni în proces în favoarea S.C. B. S.A. este evident, iar motivele cuprinse în considerentele încheierii nu au legătură cu natura cauzei.

Astfel, potrivit recurentului, instanța de judecată trebuia să analizeze dacă sunt întrunite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție accesorie în favoarea apelantei S.C. B. S.A., însă în cuprinsul considerentelor încheierii de ședință apar și anumite aspecte care nu au nicio legătură cu natura cauzei față de care trebuia să se pronunțe instanța de judecată.

Totodată, recurentul arată că instanța de apel a reținut că ar fi formulat în această etapă procesuală o veritabilă cerere de intervenție în interes propriu, urmărind în principal reținerea calității sale de acționar majoritar în cadrul societății, că cererea de intervenție formulată nu este o simplă apărare în beneficiul apelantei B. S.A., pentru că nu susține în mod efectiv și exclusiv criticile apelurilor formulate, ci pare a viza lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumției de lucru judecat și, în esență a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecății în sensul art. 61 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul susține că aspectele reținute de instanța de apel sunt străine cauzei, deoarece nu a solicitat în niciun moment ca instanța de judecată să constate că are calitatea de acționar, ci pe calea cererii de intervenție a formulat apărări în favoarea societății cu privire la aspectele care vizează acționariatul societății; trimiterea instanței de apel la prevederile art. 61 alin. (2) din C. proc. civ. este neavenită, deoarece prin cererea de intervenție formulată nu a pretins pentru sine dreptul dedus judecății.

De asemenea, în opinia recurentului, susținerea instanței potrivit căreia prin cererea de intervenție ar urmări lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumției de lucru judecat și, în esență, a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecății, este nelegală.

În situația în care prima instanță a statuat cu privire la dreptul său de proprietate asupra acțiunilor, singurul demers judiciar posibil în faza procesuală a apelului era de a interveni în favoarea societății și de a formula apărări în sprijinul ei pentru a dovedi că hotărârea A.G.A. a fost votată de acționari legali și reali ai societății, astfel încât instanța trebuia să analizeze admisibilitatea în principiu a cererii.

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că încheierea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 61 alin. (1) și (3), art. 64 alin. (2) C. proc. civ., art. 132 alin. (5), art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurentul arată că analiza admisibilității cererii de intervenție accesorie presupune verificarea a două condiții ce se cer a fi cumulativ îndeplinite: dacă titularul cererii de intervenție are interes să intervină într-un proces care se judecă între părțile originare și dacă intervenția sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

Cu privire la interesul pentru formularea cererii de intervenție accesorie, recurentul face trimitere la dispozițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ. și arată că instanța nu a mai analizat existența interesului, deoarece a calificat cererea de intervenție accesorie ca fiind cerere de intervenție principală.

Potrivit recurentului, cadrul procesual al acțiunii deduse judecății este configurat de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, iar în raport de art. 291 din aceeași lege, cererea de intervenție accesorie în cauză reprezintă un demers judiciar admisibil.

Arată recurentul că reclamanții au solicitat anularea hotărârii A.G.A. întrucât acesta ar fi votat cu un procent de 51,71 % de acțiuni deținute în cadrul S.C. B. S.A. pentru aprobarea hotărârii adunării generale a acționarilor din 06.10.2007, deși în opinia lor nu ar fi avut calitatea de acționar.

Având în vedere că acțiunea a fost formulată doar în contradictoriu cu societatea, recurentul, în calitate de acționar majoritar al societății, semnatar al hotărârii contestate, nu a deținut calitatea de parte în proces, astfel că singurul demers judiciar posibil pentru a putea menține un act pentru care și-a exprimat votul în mod valabil îl reprezintă cererea de intervenție accesorie în sprijinul S.C. B. S.A., cerere formulată în fața instanței de apel.

Așadar, recurentul susține că prin formularea cererii de intervenție accesorie în calitate de acționar majoritar al S.C. B. S.A. care a votat pentru adoptarea hotărârii A.G.A. a cărei anulare a fost dispusă de Tribunalul Iași, urmărește ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă și să fie menținută hotărârea care a fost adoptată în mod legal și statutar prin voința sa.

În cauză, potrivit recurentului, interesul societății este reprezentat de menținerea unui act prin care au fost numite organele de conducerea ale societății, organe care au încheiat acte în numele și pe seama societății, interesul personal al său fiind reprezentat de faptul că urmărește evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să îl prejudicieze, prin care să se constate că nu avea calitatea de acționar al societății la data adoptării hotărârii A.G.A. din 06.10.2007 și, deci, prin care să se infirme dreptul de proprietate asupra acțiunilor care i-au dat dreptul de vot în cadrul A.G.A.

Recurentul evocă și decizia Curții Constituționale nr. 994/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 alin. (4) și art. 132 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

În opinia recurentului, respingerea cererii de intervenție accesorie echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a acționarului majoritar care se află în imposibilitatea de a demonstra, pe de o parte, că deținea această calitate la momentul exprimării votului și, pe de altă parte, că reclamanții nu au calitatea de acționari ai societății.

Cu privire la condiția care impune ca intervenția accesorie să sprijine apărarea uneia dintre părțile originare, recurentul arată că aceasta este îndeplinită.

Analizând apărările formulate prin cererea de intervenție, se poate observa că acestea sunt formulate cu interesul de a fi admis apelul formulat de societate și de a fi respinsă cererea de chemare în judecată.

Cum motivele de nelegalitate invocate de reclamanți prin acțiunea introductivă sunt întemeiate pe faptul că nu are calitatea de acționar majoritar al societății, recurentul susține că apărările prin care tinde să demonstreze că deține această calitate, iar reclamanții sunt cei care nu au calitatea de acționari, sunt în sprijinul societății și sunt de natură să susțină valabilitatea hotărârii A.G.A.

Chiar dacă apărările formulate vizează și aspecte referitoare la valabilitatea titlului de proprietate cu care justifică calitatea de acționar, recurentul consideră că acestea sunt benefice societății, deoarece reclamanții contestă chiar calitatea sa de acționar.

Recurentul susține și că, față de o eventuală calificare de către instanța de apel a cererii de intervenție accesorie ca fiind o cerere de intervenție principală, o astfel de măsură este nelegală, deoarece prin cererea de intervenție accesorie nu a solicitat valorificarea unor pretenții proprii, ci a urmărit, prin apărările făcute, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit.

Referitor la faptul că apărările nu concordă cu criticile din apel aduse hotărârii primei instanțe, susținerea instanței de apel este, în opinia recurentului, neîntemeiată, deoarece apărările formulate prin cererea de intervenție sunt la fel ca cele de la paginile 21-27 din cererea de apel și se referă la faptul că deține calitatea de acționar majoritar al societății, astfel încât la momentul adoptării hotărârii A.G.A. avea drept de vot.

Recurentul susține și că cererea de intervenție accesorie putea fi calificată ca fiind cerere de intervenție principală doar dacă aceasta îmbrăca forma cererii de chemare în judecată și dacă prin cerere pretindea dreptul dedus judecății prin cererea principală.

Or, în cauză, cererea de intervenție nu a fost făcută ca o cerere de chemare în judecată și nici nu a solicitat dreptul pretins judecății.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, astfel cum aceasta a fost completată, recurenta S.C. B. S.A. expune exhaustiv istoricul litigiului și arată că cererea de intervenție accesorie formulată de F. pentru sprijinirea apărării sale nu putea fi respinsă ca inadmisibilă în principiu, intervenientul justificând un interes și formulând cererea cu respectarea prevederilor art. 61 și 63 din C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că cererea de intervenție accesorie a fost făcută în scris, înainte de închiderea dezbaterilor (înainte chiar de primul termen de judecată), cu respectarea prevederilor art. 148 din C. proc. civ.. Intervenientul a arătat că cererea este făcută în sprijinul societății B., solicitând admiterea apelului formulat de societate, în cuprinsul cererii de intervenție fiind prezentate argumente pentru admiterea apelului formulat de aceasta. Este, așadar, vorba despre o cerere de intervenție accesorie și nu despre o cerere de intervenție principală.

În opinia recurentei, nu există niciun motiv pentru respingerea cererii de intervenție formulată de F. ca inadmisibilă în principiu. Justețea calității de acționar majoritar asumată de intervenient sau legalitatea contractului de cesiune a pachetului majoritar de acțiuni sunt aspecte care țin de fondul cauzei și nu pot fi analizate la momentul admisibilității în principiu a cererii de intervenție.

Ca atare, recurenta apreciază că instanța a aplicat greșit prevederile art. 61, art. 63 și art. 64 din C. proc. civ., constatând că cererea de intervenție formulată de F. este inadmisibilă în principiu.

Totodată, recurenta arată că instanța a omis să pună în discuția părților calificarea juridică a cererii de intervenție, fiind încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., cererea de intervenție principală poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor pe fond (acesta fiind și motivul respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenție formulate de F.), însă, cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în fața instanței de apel. Așa fiind, recalificând intervenția accesorie ca fiind intervenție principală, instanța de apel era obligată să verifice dacă exista acordul părților pentru formularea unei intervenții principale.

Omițând să procedeze astfel, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Mai mult decât atât, recurenta arată că, la termenul din 08.07.2020, la care a respins în principiu cererea de intervenție, instanța a procedat la modificarea nelegală a cadrului procesual, rectificând citativul, în sensul scoaterii a 12 dintre reclamanți dintre părțile care se judecă în dosarul nr. x/2015, deși acestea făceau parte dintre persoanele care au depus cererea inițială de chemare în judecată.

Faptul că instanța de apel în primul ciclu procesual a admis excepția lipsei calității de reprezentant pentru nouă dintre apelanți și a constatat că alți trei apelanți nu au semnat cererea de apel nu poate însemna sub nicio formă că aceste persoane și-au pierdut calitatea de părți în dosar după casarea cu trimitere.

Rejudecarea cauzei înseamnă reluarea judecării acesteia cu toți reclamanții, adică cu toate cele 60 de persoane menționate în cererea de chemare în judecată, două dintre acestea, decedate în timpul judecării cauzei, fiind înlocuite de moștenitori.

Ca atare, recurenta apreciază că modificarea cadrului procesual la cel de-al doilea termen de judecată în apel este nelegală, iar încheierea pronunțată în aceste condiții încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 61, art. 63 și art. 64 din C. proc. civ., instanța constatând în mod eronat că cererea de intervenție formulată de F. este inadmisibilă în principiu.

Recurenta susține că instanța de apel nu a arătat explicit care este motivul respingerii cererii de intervenție și a calificat-o ca fiind o cerere de intervenție principală care, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) din C. proc. civ., nu putea fi făcută în faza procesuală a apelului.

Calificarea dată de instanța de apel cererii de intervenție formulată de intervenientul F. este însă greșită, delimitarea intervenției accesorii de intervenția principală fiind realizată de art. 61 alin. (2) și (3) din C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., recurenta susține că intervenientul nu a solicitat altceva decât admiterea apelului său, sprijinind apărarea societății în insolvență.

În opinia recurentei, comparând apelul declarat de B. cu cererea de intervenție formulată de F. se poate observa că acestea se suprapun în multe puncte, fiind pe ansamblu foarte asemănătoare. Faptul că există și argumente în plus sau în minus pentru admiterea apelului față de cele invocate de apelantă nu poate însemna ca cererea de intervenție accesorie se transformă în cerere de intervenție principală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, iar în ceea ce privește recursul declarat de recurenta S.C. B. S.A., au solicitat respingerea ca inadmisibil, pentru lipsa calității procesuale active și pentru lipsa interesului.

Recurenții nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurentul F., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

O primă critică invocată de recurent în susținerea acestui motiv de recurs vizează faptul că instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 63 alin. (2), indicat greșit, în realitate fiind art. 64 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că, după ascultarea intervenientului și a părților, instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată.

În acest sens, recurentul arată că instanța, deși avea cunoștință despre formularea cererii de intervenție accesorie, a considerat în mod nelegal, să pună în discuția părților cererea de suspendare a cauzei formulată de partea în favoarea căreia a înțeles să formuleze cererea de intervenție și apoi să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie.

Procedând în acest mod, recurentul susține că a fost privat de dreptul de a pune concluzii, în calitate de parte, cu privire la cererea de suspendare.

Aceste critici nu pot fi reținute.

Astfel, Înalta Curte reține respectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie după ascultarea intervenientului și a părților, printr-o încheiere motivată.

În ceea ce privește ordinea de soluționare a cererilor, deși recurentul nu indică norma de procedură încălcată de instanță, Înalta Curte constată că nu poate fi reținut argumentul acestuia, în condițiile în care, astfel cum reiese din încheierea recurată, sub rezerva admiterii în principiu a cererii de intervenție, interpelat cu privire la cererea de suspendare și la excepția inadmisibilității, apărătorul ales al recurentului F. a solicitat admiterea cererii de suspendare, expunând argumente în acest sens.

Nici critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 9 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă". Totodată, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. statuează:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea limitelor învestirii, reținând că recurentul a formulat în cauză cerere de intervenție accesorie în cauză, în beneficiul apelantei B. S.A.., conform dispozițiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., analiza admisibilității cererii fiind efectuată din perspectiva acestor norme procedurale.

Totodată, simpla apreciere a instanței de apel în sensul că aspectele susținute de intervenient par a viza lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumției de lucru judecat și, în esență, a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecății în sensul art. 61 alin. (2) din C. proc. civ., nu reprezintă o recalificare a cererii de intervenție.

Ca atare, Înalta Curte reține că instanța s-a pronunțat în cauză cu respectarea limitelor învestirii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi analizate și criticile recurentului, ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) și alin. (3), precum și a art. 64 alin. (2) C. proc. civ.. Deși recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că normele mai sus indicate sunt norme de procedură și nu norme de drept material.

Prin criticile expuse exhaustiv, recurentul susține existența interesului în formularea cererii de intervenție accesorie. Aceste argumente nu pot face obiectul analizei în recurs, în condițiile în care inadmisibilitatea cererii nu a fost reținută ca urmare a lipsei interesului în formularea cererii de intervenție accesorie, ci ca urmare a faptului că cererea formulată nu îndeplinește condiția de a reprezenta o apărare în beneficiul apelantei B. S.A., în sensul prevederilor art. 61 alin. (3) din C. proc. civ.

De altfel, chiar recurentul, în susținerea acestui motiv de recurs arată că instanța de apel nu a analizat condiția interesului în formularea cererii de intervenție.

Nici motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul invocă faptul că încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, de fapt, prin argumentele expuse, recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția instanței de apel, fapt ce nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (5) și a art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile expuse de recurent nu pot fi reținute, în condițiile în care în încheierea recurată, instanța nu a analizat și nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (5) și a art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reține, de asemenea, că recursul declarat de recurenta S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., este nefondat, pentru următoarele argumente:

În susținerea motivului de recurs, recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în sensul că instanța a omis să pună în discuția părților calificarea juridică a cererii de intervenție.

Un alt argument expus de recurentă vizează faptul că instanța, recalificând cererea ca fiind intervenție principală și nu accesorie, era obligată să verifice dacă există acordul părților pentru formularea unei cereri de intervenție principală.

Întrucât încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ. a fost invocată și de recurentul F., fiind analizată anterior, nu se mai impune a se relua argumentele care au dus la respingerea acestor critici.

Înalta Curte, astfel cum a arătat anterior, a reținut că instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, respectiv numai în ceea ce privește cererea de intervenție accesorie, astfel încât nu se impunea ca instanța să verifice dacă exista acordul părților pentru formularea unei cereri de intervenție principală.

Critica ce vizează modificarea nelegală a cadrului procesual nu poate fi analizată, având în vedere că cererea de recurs este formulată în raport de dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și vizează, în exclusivitate, încheierea pronunțată cu privire la cererea de intervenție formulată în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 61, art. 63 și art. 64 din C. proc. civ., așadar norme de procedură și nu norme de drept material, aspecte care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei nu pot fi reținute.

Conform art. 61 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., "2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că cererea de intervenție voluntară accesorie este cererea prin care un terț ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu aflat în curs de desfășurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părți.

Așadar, ca natură juridică, intervenția voluntară accesorie este o simplă apărare.

Ca atare, în mod legal, instanța de apel, constatând că argumentarea cererii de intervenție accesorie se referă la aspecte ce excedează criticilor și argumentării cererii de apel, a respins ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de F..

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții F. și de S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., împotriva încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă în dosarul nr. x/2015. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții F. și S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., în solidar, la plata sumei de 1.000 RON către intimatul A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții F. și de S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., împotriva încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Obligă recurenții F. și S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D., în solidar, la plata sumei de 1.000 RON către intimatul A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.