ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2017 pe rolul Tribunalului Giurgiu, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., prin reprezentant legal, E., și F., prin reprezentant legal, E., au chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.A. și pe intervenientul H., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata sumei de câte 200.000 RON pentru fiecare (total 1.000.000 RON), cu titlu de daune morale în urma accidentului de circulație din ziua de 08.04.2014, a cărui victimă a fost fiica, respectiv soția și mama reclamanților, E.; - obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata unei prestații periodice lunare în cuantum de 500 RON pentru fiecare dintre cei doi copii minori ai victimei accidentului, reclamanții D. și F., până la împlinirea vârstei de 18 ani de către aceștia din urmă; - obligarea S.C. G. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de susținerea procesului, cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru și onorariu pentru avocat.

Sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu: Prin sentința civilă nr. 60 din 26.03.2018, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B., C., D. - prin reprezentant legal E., F. - prin reprezentant legal E., invocată de intervenientul forțat H. prin întâmpinare. A admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta G., prin întâmpinare, numai cu privire la acțiunea formulată de reclamanții A., B., D. și F.. A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., D. și F., ca fiind intrată în autoritate de lucru judecat. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A. și intervenientul H.. A obligat reclamanții la plata către intervenientul H. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. A luat act că pârâta S.C. G. S.A. își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 1556 A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții- reclamanți A., B., C., D. și F., împotriva sentinței civile nr. 60/26.03.2018, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă în dosarul nr. x/2017. Au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intervenient, în sumă de 2.000 RON.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și F.. În motivare se susține că instanța de apel a apreciat greșit că hotărârea definitivă a instanței penale poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat persoanelor care au figurat ca părți în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conține și rezolvarea laturii civile. Apreciază că hotărârea definitivă a instanței penale nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat celor cinci reclamanți cu privire la daunele morale suferite direct de ei în urma accidentului de circulație a cărui victimă a fost mama, respectiv soția și fiica lor, numita E., în speță fiind vorba despre pretenții civile proprii ale celor cinci reclamanți, care nu au putut fi analizate în procesul penal întrucât aceștia nu aveau calitate de persoane vătămate în cauza penală. Astfel, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția de drept a autorității de lucru judecat. În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului C., instanța de apel a apreciat că, fiind o victimă indirectă, acesta nu are recunoscut un drept propriu la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin ricoșeu, distinct de dreptul la reparație care aparține victimei imediate. Or, și în acest caz instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material aplicabile în cauză, considerând că reclamanții au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat prin ricoșeu, în realitate aceștia solicitând pretenții civile proprii. În continuare se expune situația de fapt, concluzionând că cei cinci reclamanți au suferit un prejudiciu propriu, distinct de al victimei accidentului de circulație în cauză, astfel încât sunt îndreptățiți să solicite repararea acestui prejudiciu de natură morală în prezenta cauză, făcând trimitere la dispozițiile art. 1381 și art. 1391 alin. (1) C. civ., și solicitând în final admiterea recursului astfel cum a fost formulat. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții A., B., C., D. și F., fixând termen de judecată pe fond a recursului la 15 decembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică, când a rămas în pronunțare asupra acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile formulate, susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente: Potrivit situației de fapt reținute de prima instanță și confirmată de instanța de apel, la data de 08.04.2014, fiica, respectiv soția și mama reclamanților, E., a fost victima unui accident rutier în urma căruia aceasta s-a ales cu leziuni corporale extrem de grave, soldate cu infirmitatea permanentă a acesteia. În urma acestui accident rutier s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin sentința penală nr. 2821 din 29.11.2016, pronunțată de Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 343/A din 3 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus condamnarea intervenientului forțat H. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de victima accidentului, E., aceasta a fost admisă, pârâta S.C. G. S.A. fiind obligată la plata către aceasta a echivalentului bănesc pentru daunele morale și materiale suferite, precum și a unei prestații lunare pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă. Cât îi privește pe reclamanții din prezenta cauză, A., B., D., și F., ultimii doi prin C., aceștia s-au constituit parte civilă în procesul penal, cu suma de 1.000.000 RON pentru fiecare parte majoră, reprezentând daune morale pentru suferința produsă acestora prin observarea situației în care s-a aflat fiica acestora, E., respectiv plata unei prestații periodice lunare pentru minori până la împlinirea vârstei de 18 ani, având în vedere că mama acestora nu le mai poate acorda sprijinul pe care putea să-l acorde înainte de accident. Referitor la aceste acțiuni civile, Judecătoria Giurgiu, prin sentința penală 2821 din 29 noiembrie 2016, a dispus respingerea lor, ca neîntemeiate, motivat de faptul că persoana care a suferit prejudicii materiale de pe urma unei infracțiuni poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal numai dacă acțiunea păgubitoare este rezultatul unei fapte penale îndreptate împotriva sa, ceea ce s-a apreciat că nu este cazul în speță, întrucât inculpatul H. nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni comise în dauna reclamanților antemenționați. Instanța penală a reținut reținut incidența în speță a prevederilor art. 1391 alin. (2) C. civ. și a constatat că din interpretarea per a contrario a acestora rezultă că prejudiciile provocate prin vătămare îndreptățesc la reparație numai persoana vătămată. În prezenta cauză, reclamanții pretind pe calea unei acțiuni civile separate, obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata acelorași sume solicitate cu titlu de daune morale în dosarul penal, invocând aceleași prejudicii suferite, constând în schimbarea stilului de viață și suferința resimțită de aceștia urmare a situației în care a ajuns fiica, respectiv soția și mama acestora. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1381 și art. 1391 alin. (1) teza a II-a C. civ., precum și pe Legea nr. 136/1995. Prima instanță a reținut autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește pretențiile reclamanților A., B., F. și D., prin C., constatând că aceștia au figurat ca părți civile și în procesul penal finalizat prin decizia penală nr. 343/03.03.2017 a Curții de Apel București, unde s-a decis cu titlu definitiv caracterul netemeinic al acțiunii formulate. În ceea ce-l privește pe reclamantul C., prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că prejudiciul moral solicitat de acesta nu a fost dovedit. Răspunzând criticilor formulate în apel de către reclamanți, curtea de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că prima critică vizând modul de soluționare al excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința penală nr. 2821/2016 a Judecătoriei Giurgiu, este nefondată. A apreciat că textul art. 28 C. proc. pen. invocat urmează a fi coroborat cu art. 27 C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă, și anume: atunci când persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, procesul penal a fost suspendat, punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior introducerii acțiunii civile sau procesul penal a fost reluat după suspendare, acțiunea civilă a fost exercitată de procuror când se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale. Or, părțile în cauză au ales deja calea soluționării acțiunii civile în cadrul procesului penal, nemaiputând porni o atare acțiune și în fața instanțelor civile. În ceea ce privește critica pe soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantul C., Curtea de Apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond a constatat că în speță nu pot fi incidente prevederile art. 1391 alin. (2) C. civ., prejudiciul cauzat prin ricoșeu putând fi reparat doar dacă acesta este cauzat de decesul victimei imediate. Criticând soluția instanței de apel sub ambele aspecte, recurenții susțin că, atâta vreme cât instanța penală a reținut că nu au calitate de persoane vătămate prin infracțiunea de vătămare corporală din culpă, nefiind analizate pretențiile acestora, hotărârea definitivă a instanței penale nu le poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. Totodată, despăgubirile solicitate sunt aferente unui prejudiciu propriu, produs direct și nemijlocit, iar nu pentru un prejudiciu cauzat prin ricoșeu. Arată că starea sufletească a tuturor membrilor familiei s-a schimbat în rău, aceștia fiind nevoiți să se ocupe de îngrijirea fiicei, respectiv soției și mamei lor, aspect care îi aduce în situația de a nu-și mai putea desfășura activitățile proprii familiale, sociale și lucrative cum o făceau în trecut. Cât privește critica referitoare la soluționarea greșită a excepției autorității de lucru judecat, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta este nefondată, susținerile recurenților în sensul că pretențiile civile formulate în penal nu ar fi fost analizate nu corespund realității. Așa cum s-a arătat anterior, instanța penală a analizat pe fond acțiunile civile formulate de reclamanții A., B., D., și F., prin C., stabilind că pretențiile solicitate nu pot fi acordate întrucât în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 1391 alin. (2) C. civ., persoana vătămată nefiind decedată, iar împotriva acestora nu a fost săvârșită nicio faptă penală. În situația în care instanța penală este învestită, în condițiile legii, cu soluționarea și a laturii civile a procesului, aceasta este ținută să analizeze pretențiile părții civile potrivit acelorași rigori de drept material ca și instanța civilă (ceea ce s-a și întâmplat în speță), iar autoritatea de lucru judecat a soluției ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privința laturii civile trebuie evaluată similar situației în care respectiva soluție ar fi fost pronunțată de o instanță civilă. În raport de aceste considerente, nu se poate reține critica recurenților în sensul că instanța penală nu ar fi analizat fondul pretențiilor acestora. Faptul că judecătorul din penal nu a ajuns să verifice suferințele invocate de aceștia, ori întinderea daunelor pretinse, se datorează faptului că acesta a apreciat de plano neîntemeiată solicitarea de acordarea de despăgubiri pentru o faptă penală ce nu a fost săvârșită împotriva acestora. Astfel, critica recurenților privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 28 C. pen., pe motiv că soluția pronunțată în speță nu i-ar privi pe aceștia, în calitate de părți în procesul penal, și nu ar conține rezolvarea acțiunii civile, urmează a fi respinsă, ca nefondată, având în vedere că recurenții-reclamanți s-au constituit părți civile în procesul penal la data de 11.05.2016, iar instanța penală a soluționat acțiunea civilă prin sentința penală nr. 2821 din 29.11.2016. În ceea ce privește criticile ce vizează neacordarea daunelor morale solicitate de reclamantul C. pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare a situației grave în care a ajuns soția sa, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că "Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu". Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul efectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei. Se susține prin motivele de recurs faptul că instanța de apel ar fi analizat în mod greșit cererea formulată din perspectiva dispozițiilor ce reglementează răspunderea pentru prejudicul produs prin ricoșeu, și că ceea ce s-a solicitat a fost atragerea răspunderii pentru prejudiciul produs direct reclamantului în speță, în temeiul art. 1381 coroborat cu art. 1391 alin. (1) C. civ. Într-adevăr, prin reglementarea art. 1390 (1) C. civ. legiuitorul a statuat că victima directă poate reclama repararea prejudiciului suferit în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății. Însă, din chiar conținutul normei invocate reiese că are calitatea de victimă directă doar acea persoană care a suferit ea însăși o vătămare a integrității corporale sau a sănătății în urma accidentului, reclamantul C. neinvocând faptul că ar fi fost implicat în vreun fel în evenimentul rutier din 08.04.2014, ci a reclamat doar o suferință cauzată de schimbarea condițiilor sale de viață familială și profesională justificate prin prisma stării de infirmitate a soției sale. Diferențiat de victima directă, asupra căreia se comite fapta ilicită și asupra căreia se produc în mod cauzal consecințe păgubitoare, categoria victimelor prin ricoșeu (victime mediate) cuprinde acele terțe persoane ce suferă, în mod indirect, o pagubă economică sau afectivă. Reiese astfel că victima directă și care poate pretinde un prejudiciu propriu, este doar persoana asupra căreia se comite fapta ilicită, în timp ce victima indirectă, în speță reclamantul C., ar avea dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat doar în condițiile art. 1391 alin. (2) C. civ., ale cărui cerințe, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu sunt îndeplinite în speță. Pe cale de consecință, văzând că reclamantul C. nu are calitatea de victimă directă în raport cu fapta ilicită săvârșită de intervenientul forțat H., precum și că în speță nu se dovedește existența condiției premisă (decesul victimei) pentru acordarea de despăgubiri victimei indirecte, Înalta Curte urmează să respingă și acest motiv de recurs, ca nefondat. În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., F., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 1556A din 5 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.