ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2894/2017

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2016, sub Dosar nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrațiune, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, anularea refuzului privind prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României nr. 3314327/DIMB/SCST/C1/BA din 25 august 2016 și obligarea pârâtului să-i prelungească acest drept, în condițiile legii. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1321 din 11 aprilie 2017, Curtea de Apel București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. 17664/3/2017.

PENTru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că actul administrativ contestat în speță este decizia de respingere a cererii de prelungire a dreptului de ședere pentru reîntregirea familiei, comunicată reclamantei prin adresa din 25 august 2016.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, care stabilesc competența Curții de Apel București în soluționarea cauzei în cazul refuzului acordării dreptului de ședere pe termen lung, actul administrativ contestat vizând dreptul de ședere temporară, și nici prevederile legale care stabilesc competența curților de apel în soluționarea contestației la decizia de returnare (art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002), refuzul de prelungire a dreptului de ședere nefiind comunicat prin decizia de returnare.

Curtea a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legale de drept comun în materia contenciosului administrativ, art. 10 alin. (1) din legea nr. 554/2004, conform cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

În final, Curtea a constatat că emitentul actului administrativ este o autoritate publică cu competențe la nivel local, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București - a cărei competență teritorială este limitată la nivelul municipiului București, structură care funcționează în subordinea Inspectoratului General pentru Imigrări.

Prin Sentința civilă nr. 4151 din 28 iunie 2017, tribunalul a admis excepția propriei necompetențe materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, constatând ivit conflictul negativ de competență.

PENTru a pronunța această hotărâre, tribunalul a evocat dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Tribunalul a reținut că, în cauză, reclamanta a contestat o decizie emisă în baza O.U.G. nr. 194/2002, de către Inspectoratului General pentru Imigrări, instituție inclusă în categoria autorităților și instituțiilor centrale, deci cererile împotriva acesteia se soluționează în primă instanță de curtea de apel.

De asemenea, tribunalul a amintit că, potrivit art. 52 alin. (2) din O.U.G nr. 194/2002, decizia de refuz al prelungirii dreptului de ședere, precum și motivele care au stat la baza acesteia se comunică solicitantului prin decizia de returnare.

În final, tribunalul a arătat că, în temeiul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat anularea refuzului de a prelungi dreptul de ședere temporară pe teritoriul României nr. 3314327/DIMB/SCST/C1/BA din data de 25 august 2016, emis de pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, precum și obligarea pârâtului să-i prelungească acest drept, în condițiile legii, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reține că obiectul acțiunii constă în anularea unui act prin care se comunică reclamantei refuzul prelungirii dreptului de ședere temporară, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 (refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung), și nici dispozițiile art. 85 din același act normativ (contestația la decizia de returnare), care stabilesc competența materială în favoarea curții de apel.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004 stabilesc că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

În interpretarea și aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut, cu caracter unitar, că aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează:

- criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;

- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Având în vedere cadrul procesual fixat de reclamantă cu referire la părți și obiectul cauzei, care privește un act emis de autoritatea publică a cărei competență teritorială este limitată la nivelul municipiului București - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, structură situată în subordinea Inspectoratului General pentru Imigrări, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv pe criteriul poziționării autorității emitente în cadrul sistemului administrației publice.

PENTru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile legale aplicabile cauzei de față, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM