ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1827/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civila nr. 707/13.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul reclamantei A. împotriva Sentinței civile nr. 3305/2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că a fost soluționată greșit excepția inadmisibilității acțiunii nefiind necesara plângerea prealabilă.

Prin acțiunea formulată la data de 17.12.2010 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România și B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii primei pârâte nr. 7/15.11.2010 și să se dispună sancționarea disciplinară a arhitectului B.

În fapt, s-a arătat că pârâtul B. a început în luna septembrie 2007 lucrările la construirea a trei case fără autorizație de construire.

A precizat că în hotărârea contestată pârâta a reținut că arhitectul pârât nu a încălcat obligațiile prevăzute de Codul deontologic.

Reclamanta a invocat în combaterea acestei susțineri faptul că Legea nr. 50/1991 prevede că lucrările de construcție sunt permise numai pe baza unei autorizații, angajarea răspunderii disciplinare făcându-se și pentru încălcări ale Legii nr. 184/2001, iar anularea proceselor-verbale privesc numai plata amenzii, caracterul ilicit al faptei nefiind înlăturat prin anularea proceselor-verbale de contravenție.

Reclamanta a mai invocat că pârâtul nu a sesizat vreo autoritate cu privire la o neconcordanță cadastrală ci aceasta a fost semnalată într-un raport de expertiză dintr-un dosar civil din 2007, dosar încă nefinalizat prin pronunțarea unei hotărâri irevocabile.

A considerat că greșit comisia pârâtă a separat calitățile pârâtului, respectiv pe cea de arhitect și pe cea de beneficiar al autorizației.

A mai arătat că a formulat și plângere penală împotriva pârâtului B.

În drept, reclamanta a invocat prevederile din Legea nr. 184/2001 republicată, Codul deontologic al profesiei de arhitect, Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, Regulamentul Ordinului Arhitecților din România, Legea nr. 50/1991 cu modificările și completările ulterioare.

La 5.05.2011 pârâta Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România (CNDOAR) a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale pasive a sa, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 184/2001, precum și în raport de neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În fond după casare nu au fost solicitate și nici administrate alte probe.

La 3.06.2014 după rămânerea cauzei în pronunțare reclamanta a depus cerere de repunere a cauzei pe rol pentru a putea pune concluzii pe excepțiile invocate de pârâtă a lipsei de interes și a inadmisibilității capătului 2 de cerere.

La 18.06.2014 reclamanta a depus concluzii scrise și cu privire la excepțiile invocate de pârâtă la ultimul termen de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 1945 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile lipsei de interes și a inadmisibilității capătului 2 de cerere; s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România și B., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel, a reținut în ceea ce privește excepțiile invocate de către pârâți că reclamanta are interes în prezenta cauza deoarece este partea care a formulat o sesizare împotriva persoanei cercetate disciplinar, pârâtul B. și a fost parte inclusiv în procedura din fața comisiei naționale de disciplină (recurenta), comisie care a pronunțat hotărârea contestată în prezenta cauză.

Cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere privind obligarea la sancționarea disciplinară a arhitectului B. s-a reținut că în primul ciclu procesual instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând tocmai că nu exista un drept al persoanei de a cere a fi sancționată disciplinar o altă persoană, însă instanța de recurs a statuat că acțiunea de față este admisibilă, deci implicit și cel de-al doilea capăt de cerere, invocând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.(1865).

Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei s-a reținut netemeinicia acțiunii în raport la împrejurarea că din motivarea hotărârii comisiei teritoriale de disciplina, reiese ca aceasta comisie nu a aplicat o sancțiune disciplinară pârâtului B. pentru că problematica cazului constă în probleme de parcelare, cadastru și urbanism.

Astfel, s-a arătat că nu era vorba despre probleme ce țin de activitatea de arhitect a pârâtului persoană fizică.

S-a reținut că prin Hotărârea nr. 7/2010 contestată în prezenta cauză s-a respins recursul reclamantei împotriva hotărârii comisiei de disciplina teritoriale pe motiv că persoana reclamată nu a încălcat obligațiile prevăzute în Codul Deontologic al profesiei de arhitect, deoarece în calitate de proiectant al lucrărilor a sesizat autoritățile privind neconcordanțele cadastrale la configurarea topografică a terenurilor aflate în proprietatea sa și în cea a reclamantei.

S-a constatat că reclamanta este nemulțumită de faptul că pârâtul B. nu a fost sancționat disciplinar pentru faptul că în calitate de vecin al reclamantei a ridicat construcții fără autorizație de construire și că acele construcții nu ar fi respectat distanța față de limita de hotar cu terenul reclamantei, aceste aspecte neținând de activitatea efectuată în calitate de arhitect ci de investitor și beneficiar al lucrărilor edificate.

Chiar dacă potrivit art. 38 din Legea nr. 184/2001 (forma în vigoare la momentul formulării acțiunii) "membrii Ordinului Arhitecților din România răspund disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi, a codului deontologic al profesiei, a hotărârilor proprii adoptate de forurile de conducere abilitate ale Ordinului, precum și pentru orice abateri săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduc prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului", s-a constatat că în cauză nu poate fi vorba despre o abatere ce aduce prejudicii prestigiului profesiei, ci de litigii de natură civilă între părți în calitate de proprietari ai unor imobile care se învecinează.

Nici prin faptul că și-ar fi întocmit proiectul pentru propriile construcții nu s-a considerat că pârâtul a adus prejudicii prestigiului profesiei.

Pentru ca o faptă să fie considerată că aduce prejudicii prestigiului profesiei trebuie ca acea faptă să fie de o gravitate sporită și să aibă consecințe care ar pune într-o lumină nefavorabilă categoria profesională, ceea ce s-a considerat că nu poate fi reținut în cauza de față.

Totodată, s-a considerat că instanța nu se poate nici substitui organului în drept să aplice o sancțiune disciplinară.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare și interpretare a legii în ceea ce privește în parte soluția recurată prin care, pe fond a fost apreciată ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și a fost respinsă ca atare.

În cadrul motivelor de recurs reclamanta-recurentă formulează următoarele critici de nelegalitate vizând soluția recurată prin care au fost menținute ca legal emise hotărârile emise de autoritatea pârâtă prin care au fost respinse plângerile având ca obiect sancționarea arhitectului B.

Recurenta-reclamantă arată că în mod greșit s-a apreciat de prima instanță că aspectele sesizate de aceasta la Comisia de Disciplină vizează problema de parcelare, linie de hotar, urbanism și cadastru, iar nu activitatea profesională a pârâtului B. în calitate de arhitect.

Recurenta susține că a reclamat construirea de către pârât, în calitate de arhitect a unor construcții fără autorizație, pentru care a fost sancționat contravențional reprezintă o încălcare a cadrului deontologic de natură a atrage răspunderea disciplinară a acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanță a apreciat greșit în sensul că pârâtul B. nu a săvârșit fapte de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de arhitect. Aceasta deoarece se susține că pârâtul a încălcat repetat normele înscrise în cadrul deontologic și se impune sancționarea sa în calitate de profesionist, indiferent de prejudiciul moral și material cauzat recurentului datorită litigiului civil dintre părți.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii pe fond a acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea ca nelegal emise a actelor contestate.

La dosar intimata Comisia Națională de Disciplină a Ordinului Arhitecților din România a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente, ca nefondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - aplicarea greșită a legii de către instanța de fond.

Soluția de respingere a acțiunii pe fond pronunțată de instanța de fond, în urma rejudecării cauzei dispusă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 707/13.02.2014 este dată cu aplicarea corectă a legii, fiind contestată legalitatea soluțiilor de respingere a plângerilor dispuse prin Hotărârea nr. 496/9.02.2010 și nr. 7/15. XI.2010.

În mod corect s-a reținut de instanța de fond că faptele sesizate pentru care se solicită sancționarea pârâtului B. în calitate de arhitect vizează probleme civile privind delimitarea limitei de hotar, urbanism și cadastru, iar nu activitatea profesională a pârâtului în calitate de arhitect.

Faptul că pârâtul - ca persoană fizică, vecin cu recurenta ar fi construit fără a deține autorizație de construire valabil nu reprezintă o încălcare a codului deontologic de natură a atrage respingerea disciplinară a acestuia.

Pe de altă parte sancțiunile contravenționale aplicate pârâtului nu sunt pentru fapte de natură a aduce atingere prestigiului profesional deoarece faptele reclamate de către recurentă nu vizează activitatea profesională a pârâtului în calitate de arhitect.

Respectarea codului deontologic al profesiei vizează fapte și obligații specifice profesiei nefiind prevăzută o obligație generală și absolută a arhitectului în legătură întregul cadru legislativ în vigoare.

Potrivit prevederilor Codului deontologic, reținute în mod just și de prima instanța, arhitectul răspunde disciplinar și pentru orice abateri săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduc prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului.

Ca atare, în afara faptelor pe care legea le califică în mod expres ca fiind abateri disciplinare sau a încălcării obligațiilor expres statuate de Codul deontologic, răspunderea disciplinară a arhitectului nu poate interveni pentru alte fapte decât dacă prin săvârșirea acestora s-a adus un prejudiciu prestigiului profesiei sau Ordinului.

Ca atare, în speță, pentru stabilirea incidenței răspunderii disciplinare a pârâtului B. pentru faptele sesizate de reclamantă, săvârșite în afara profesiei de arhitect, este obligatoriu a se stabili dacă a fost cauzat un prejudiciu prestigiului profesiei de arhitect.

Sub acest aspect, pe de-o parte urmează a fi avut în vedere că pârâtul nu a acționat în calitate de arhitect, și prin urmare, nu se poate reține ca acesta ar fi adus atingere prestigiului profesiei.

Pe de altă parte, pentru a vorbi despre un prejudiciu adus prestigiului profesional trebuie să fim în prezența unei fapte care să fi fost făcută publică și să fi intrat în conștiința publică în asociere directă cu calitatea de arhitect și în mod evident, fapta să aibă o anumita gravitate astfel încât consecințele acesteia să pună într-o lumină nefavorabilă categoria profesională a arhitecților.

Or, în speță, construirea fără autorizație sau nerespectarea distanței dintre construcții și linia de hotar nu au nicio legătură cu calitatea de arhitect, nu au fost făcute publice ca fiind săvârșite de un arhitect, nu există niciun element care să facă în opinia publică o legătura directă între fapta și calitatea făptuitorului de arhitect, pentru a putea vorbi despre consecințe aduse onoarei, demnității, onorabilității categoriei profesionale a arhitectului.

Noțiunea de prejudiciu la care se referă Codul deontologic are în mod evident în vedere atingerea adusa onoarei, probității, demnității profesiei de arhitect, atingere care se analizează prin raportare la consecințele concrete ale pretinselor fapte. Or, în speța, faptele pretins săvârșite nu au produs niciun fel de consecințe fata de categoria profesionala a arhitecților în sine, prestigiul profesiei nu a fost știrbit în niciun fel; faptul că reclamanta asociază faptele cu calitatea pârâtului de arhitect nu poate conduce sub nicio formă la ideea că onoarea, demnitatea și probitatea profesiei ar fi fost știrbite, un atare impact neexistând în conștiința publică.

De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prejudicierea prestigiului profesional implică existența unei gravitați ridicate a faptei. Aprecierea gravității faptei în acest context al răspunderii disciplinare nu trebuie analizată în funcție de natura și importanța valorilor ocrotite și a căror încălcare este pretinsă (sub acest aspect, fiind evident ca normele în materia autorizării și realizării lucrărilor de construcții sunt de interes public și deci extrem de importante), ci prin raportare la calitatea de arhitect și la consecințele produse Ia nivelul profesiei, pentru ca ceea ce trebuie determinat este existența unei atingeri aduse prestigiului profesiei.

Or, în cazul de față, pârâtul nu a săvârșit o faptă prohibită de lege invocând calitatea sa de arhitect și nu a cauzat niciun prejudiciu prestigiului profesiei.

Cel mult se poate vorbi despre sancționarea contravențională (răspundere înlăturată de altfel prin anularea proceselor-verbale de sancționare a pârâtului B.) a unei singure persoane care se întâmplă să fie arhitect, fără nicio consecință cu privire la întreaga categorie profesională din care face parte, iar faptul că reclamanta asociază faptele pretinse cu calitatea pârâtului de arhitect nu poate conduce sub nicio formă la ideea ca onoarea, demnitatea și probitatea profesiei ar fi fost în vreun fel știrbite.

Din întregul probatoriu administrat rezultă cu certitudine că neînțelegerile între recurenta-reclamantă A. și pârâtul B. au apărut pe fondul executării unor lucrări de construcție fără respectarea condițiilor legale (cel puțin o pretinsă nerespectare), în strânsă legătură cu relația de vecinătate dintre aceștia, și nu ca urmare a exercitării de către pârât a calității sale de arhitect, astfel ca antrenarea răspunderii disciplinare a acestuia este exclusă.

Față de cele mai sus Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 1945 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015

Procesat de GGC - NN