ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2018

HOTĂRÂRE

03.05.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2017, reclamantul A. Târgu Mureș în numele și pentru membrul de sindicat B., în temeiul prevederilor art. 28 din Legea sindicatelor nr. 62/2011, a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș, solicitând: obligarea pârâtei DGASPC Mureș la plata despăgubirilor bănești rezultate drept urmare a conduitei culpabile a pârâtei în calitate de autoritate contractantă, culpă concretizată prin neurmărirea corespunzătoare a aplicării clauzelor contractuale regăsite în contractul de prestării servicii sociale nr. x/31 august 2006 și a actelor adiționale la aceasta, culpă constatată de Camera de Conturi Mureș, prin Decizia nr. 23/2015 și validată prin Sentința civilă nr. 395 din 31 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr. x/2015, devenită irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Mureș nr. 921 din 21 decembrie 2016, pronunțată în același dosar; obligarea pârâtei DGASPC Mureș la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 1 al prezentei acțiuni cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinse între data de 3 august 2012 și până la data plății efective a acestora; obligarea pârâtei DGASPC Mureș la plata cheltuielilor de judecată necesare soluționării prezentei cauzei (onorarii expert, etc.).

Prin Sentința civilă nr. 7956 din 7 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile speciale ale art. 269 alin. (2) din C. muncii, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele în materia conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, care stipulează:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile legale anterior menționate, care sunt imperative pentru determinarea competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, s-a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, în conformitate cu care organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

Alin. (2) al aceluiași articol arată că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune injustiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauza se opune sau renunță la judecată în mod expres.

În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, astfel cum se reglementează în alin. (3) al aceleiași norme.

Întrucât reclamantul A. Târgu Mureș a formulat acțiunea în numele membrului de sindicat B., competența teritorială de soluționare a cauzei se va determina în raport de sediul sindicatului reclamant.

Sub acest aspect, tribunalul a ținut seama și de Sentința civilă nr. 3005 din 19 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, prin care au fost autorizate modificările survenite în organele de conducere ale petentului, precum și cele privitoare la statut privind deschiderea unui sediu secundar în București, România, stabilind că acest aspect nu este de natură să conducă ia stabilirea competenței prin raportare la acest sediu secundar, câtă vreme competența teritorială se determină prin raportarea la sediul sindicatului reclamant (ceea ce înseamnă că prezintă relevanță sediul, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 republicată), iar, în speță, acesta este în Târgu Mureș, jud. Mureș. De asemenea, prin hotărârea menționată, nu a fost modificat sediul sindicatului reclamant, ci doar s-au autorizat modificările privitoare la statut privind deschiderea unui sediu secundar.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că are dreptul să aleagă între instanțele pe care C. muncii și Legea nr. 62/2011 le individualizează ca fiind cele competente să soluționeze litigiile.

În ceea ce privește sediului sindicatului reclamant, o astfel de alegere nu există, norma imperativă stabilind criteriul de determinare a competenței teritoriale în raport de sediul sindicatului, ceea ce înseamnă că prezintă relevanță sediul, ca element de identificare al organizației sindicale, iar sediul secundar nu este relevant pentru determinarea competenței teritoriale.

De altfel, și prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Prin Sentința civilă nr. 258 din 29 martie 2018, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat existența conflictului negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat, din oficiu, judecarea cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivare, s-a reținut că litigiul are ca obiect despăgubiri, fiind incidente dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă, respectiv art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, cât și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În reglementarea art. 216 din Legea nr. 62/2011 se arată că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.".

Instanța a considerat ca fiind relevante în speță și dezlegările date prin Decizia nr. 1/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. De asemenea, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

S-a apreciat că, în motivarea deciziei amintite, nu s-a făcut distincție dintre sediul principal și sediul secundar al sindicatului.

Din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 și Decizia nr. 1/2013, rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitatea reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie cea de la locul de muncă, fie instanța de la sediul sindicatului reclamant.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamantul A., care are sediul secundar în București, a învestit instanța judecătorească competentă de la sediul sindicatului, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea de competență.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului Mureș, pentru considerentele ce succed:

Ambele instanțe aflate în conflict au avut în vedere că litigiul dedus judecății îl reprezintă o acțiune în despăgubiri, inițiată de reclamantul A. Târgu Mureș în numele și pentru membrul de sindicat B., căreia îi sunt aplicabile, în ceea ce privește determinarea competenței teritoriale, dispozițiile speciale din materia conflictelor de muncă. Astfel, potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului. Similar, art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Pe de altă parte, față de natura cauzei, sunt incidente și dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, care stipulează:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune injustiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecata în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă."

Prin Decizia nr. 1/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar, în stabilirea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, se va ține seama de sediul sindicatului reclamant.

În speță, din Sentința civilă nr. 3005 din 19 iunie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureș, rezultă că reclamantul are sediul în Târgu Mureș, județ Mureș, precum și că au fost autorizate modificările privind statutul acestuia, în sensul deschiderii unui sediu secundar în București, sector 2.

Astfel, se ridică problema dacă noțiunea de "sediu" are în vedere sediul social, considerat sediu principal și ca element de identificare la care se face referire în art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 sau cuprinde și eventualele sedii secundare.

Este de observat că în motivarea Deciziei nr. 1/2013, pronunțată în recurs în interesul legii, nu se face distincție între sediul principal și cel secundar al sindicatului reclamant.

În aceste condiții, instanța apreciază că sediul reclamantului sindicat, vizat de textele legale evocate mai sus, așa cum au fost interpretate prin decizia menționată, este sediul principal, privit ca element de identificare cuprins în statut, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-ar fi derulat la unul dintre acestea.

Existența unor eventuale sedii secundare, precum și cazurile și condițiile în care acestea sunt recunoscute de lege, reprezintă o situație de excepție, regula fiind constituită de sediul social, ca element obligatoriu de identificare a unei persoane juridice.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele sedii secundare, ar fi inserat această posibilitate în mod expres în conținutul normei legale. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la situațiile de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis Ia lege.

Așa fiind, văzând că sediul social al reclamantului este în Târgu Mureș, județ Mureș, și prin raportare la considerentele expuse, se constată că revine Tribunalului Mureș, în a cărui rază teritorială se află sediul, competența de soluționare a pricinii.