ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 695/2019

Ședința publică din data de 28 martie 2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a Conflicte de munca si asigurări sociale sub nr. x/20018 la data de 30.03.2018, reclamantul Sindicatul "Acord" Târgu Mureș a solicitat, în numele și pentru membri de sindicat menționați în listele de împuterniciri anexate, membri ai A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la anularea dispozițiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiționale la contractele individuale de muncă emise în privința reclamanților cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017 și care își produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul și plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între nivelul de salarizare cuvenit reclamanților stabilit potrivit dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 respectiv art. 1 din HGR 846/2017 și drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 și până la data la care angajatorul va emite noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al prezentei acțiuni, cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 și până la data plății lor efective; obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuieli de judecată care vor fi necesare spre a fi avansate în vederea soluționării prezentului dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 28 din Legea nr. 62/2011.

La termenul de judecată din data de 11.07.2018, verificându-și competența în baza art. 131 C. proc. civ., instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, excepție asupra căreia a rămas în pronunțare.

Analizând excepția necompetenței teritoriale, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza instantei judecatoresti competente, în a carei circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Nu mai puțin, Tribunalul reține că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, acesta fiind așadar singurul îndrituit să aleagă între instanțele deopotrivă competente.

În fine, Tribunalul reține că prin Decizia 1/2013 pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, republicat, că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor este instanța de la sediul sindicatului reclamant.

În cauză, din analiza înscrisurilor aflate la dispoziția sa, Tribunalul constată că Sindicatul reclamant are sediul în Târgu Mureș, str. x, jud. Mureș .

Împrejurarea că la data de 25.04.2017 între această organizație sindicală și B. a fost încheiat un contract de comodat pentru spațiul din București, str. x, sect. 1 nu este de natură să atragă competența Tribunalului București, pe de o parte deoarece scopul declarat al încheierii acestui act este acela al înființării unui "sediu secundar" iar pe de altă parte din actele depuse nu rezultă că Sindicatul reclamant s-ar fi adresat instanței competente spre a înregistra fie acest sediu secundar fie o modificare de sediu.

Drept urmare, Tribunalul reține că, deși în mod evident încheiat în scopul de a atrage competența unei alte instanțe decât cea competentă teritorial conform legii, contractul de comodat nu este de natură a face dovada faptului că Sindicatul reclamant își are sediul pe raza Municipiului București, astfel încât, admițând excepția invocată din oficiu, Tribunalul urmează a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 5783 din 11 iulie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale.

A declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub numărul x/2018 în data de 02.08.2018.

La primul termen de judecată fixat la Tribunalul Mureș în data de 9 octombrie 2018, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Deliberând prioritar asupra excepției necompetenței teritoriale invocate, tribunalul o constată întemeiată, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Prezenta pricină are ca obiect obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la anularea dispozițiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiționale la contractele individuale de muncă emise în privința reclamanților cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017 și care își produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul și plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între nivelul de salarizare cuvenit reclamanților stabilit potrivit dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 1 din HGR 846/2017 și drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 și până la data la care angajatorul va emite noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al acțiunii, cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 și până la data plății lor efective

Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) Codul muncii, dispune că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) prevede că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Mai mult, conform deciziei nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

De asemenea s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

În motivarea recursului în interesul legii referitor la interpretarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instanța supremă a reținut că:

"Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale.

Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale.

În concluzie, raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant".

În motivarea acestui recurs în interesul legii nu s-a făcut de către Înalta Curte de Casației și Justiție distincția dintre sediul principal și sediul secundar al sindicatului.

Mai reținem că reclamantul A. are un sediu secundar în București, str. x.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 și decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 1/2013 rezultă că s-a instituit o competență alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă, fie instanța de la sediul sindicatului reclamant.

Dispozițiile legale mai sus menționate, la fel ca și Decizia nr. 1/2013, nu disting între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamantul A., care are sediul secundar în București, a învestit Tribunalul București, respectiv instanța judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluționarea acțiunii.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanța de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent.

Opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are domiciliul, fie pe cea de la locul în care își are stabilită reședința, fie cea unde își are sediul este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, reclamantul avea sediul secundar în București și sediul principal în Târgu-Mureș, nu poate avea drept consecință atragerea competenței instanței de la sediul principal, atâta vreme cât dispozițiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale Deciziei nr. 1/2013 trebuie interpretate în sensul în care rațiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competență, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfășurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-și alege instanța competentă teritorial.

Se observă că nu se face nicio distincție între sediul principal și sediul secundar pentru stabilirea competenței, fiind aplicabil principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Așadar, Tribunalul Mureș, secția Civilă prin sentința civilă nr. 1128/2018 din 23 octombrie 2018 a admis excepția de necompetență teritorială Tribunalului Mureș.

A declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.a

A constatat existența unui conflict negativ de competență.

A suspendat judecarea cauzei.

A înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Mureș și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale reclamantul Sindicatul "Acord" Târgu Mureș a solicitat, în numele și pentru membri de sindicat menționați în listele de împuterniciri anexate, membri ai A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la anularea dispozițiilor de stabilire a salariilor, respectiv a actelor adiționale la contractele individuale de muncă emise în privința reclamanților cu nerespectarea prevederilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017 și care își produc efecte începând cu 01.01.2018; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la emiterea începând cu 01.01.2018 a unor noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă, cu respectarea strictă a dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 și art. 1 din HGR 846/2017; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul și plata în favoarea reclamanților a despăgubirilor bănești stabilite ca diferență între nivelul de salarizare cuvenit reclamanților stabilit potrivit dispozițiilor cumulate ale Legii nr. 250/2016, raportat la art. 10, art. 38 alin. (2) lit. a), art. 38 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 153/2017 respectiv art. 1 din HGR 846/2017 și drepturile plătite de angajator începând cu 01.01.2018 și până la data la care angajatorul va emite noi dispoziții de stabilire a salariilor, respectiv acte adiționale la contractele individuale de muncă; obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la actualizarea sumelor prevăzute la petitul 3 al prezentei acțiuni, cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei cuprinsă între data de 01.01.2018 și până la data plății lor efective; obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuieli de judecată care vor fi necesare spre a fi avansate în vederea soluționării prezentului dosar.

Declinarea reciprocă de competență a fost determinată de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu legitimarea procesuală activă a organizațiilor sindicale în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 62/2011, respectiv dacă litigiul de față se încadrează în această categorie, având în vedere și Decizia nr. 1/2013 din 21.01.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și de aprecierea legată de noțiunea de sediu, dacă pentru stabilirea competenței teritoriale are în vedere sediul social, considerat ca sediul principal sau cuprinde și eventualele sedii secundare.

Este de reținut că, prin decizia nr. 1/2013 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din Noul C. proc. civ., s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent, abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Decizia nr. 1/2013, nu distinge între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică.

Din verificările efectuate, s-a constatat că potrivit sentinței civile nr. 3005 din 19 iunie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureș, anexată la dosar, reclamantul își are sediul în Târgu Mureș, județul Mureș, iar sediul secundar în București, str. x.

Or, în speță, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, reclamantul A., care are sediul secundar în București, a învestit Tribunalul București, respectiv instanța judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluționarea acțiunii.

În aceste condiții, instanța apreciază că opțiunea reclamantului de a sesiza, fie instanța de la locul în care își are domiciliul, fie pe cea de la locul în care își are stabilită reședința, fie cea unde își are sediul este în deplină concordanță cu dispozițiile legale mai sus evocate.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamantul a învestit legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanța de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent.

Cum în speță, sediul secundar al sindicatului se află în circumscripția Tribunalului București, în favoarea acestei instanțe, pe calea regulatorului, va fi stabilită competența de soluționare a cauzei.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2019.