ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 989/2019

Decizia nr. 989

Ședința publică din data de 09 mai 2019

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8720/04.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2017, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Ministerul Justiției și a fost obligată pârâta Curtea de Apel București sa emita pentru fiecare reclamant în parte, începând cu data de 09.04.2015 o decizie prin care să stabilească drepturile salariale, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 71/2015, precum și să plătească diferențele de drepturi salariale, între cele cuvenite potrivit paragrafului anterior și cele plătite, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflație și a dobânzii legale aferente acestor drepturi, începând cu data scadenței și până la data plății efective.

Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta Curtea de Apel București să plătească fiecărui reclamant în parte, diferențele dintre salariul calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 405 RON și ulterior majorata cu 10%, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 71/2015 și salariul efectiv încasat, începând cu 9.04.2015, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferenta acestor drepturi, începând cu data scadentei și până la data plății efective și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale, așa cum au fost menționate în prezența sentința.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Justiției.

La termenul din 11.10.2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale în soluționarea apelului, iar prin decizia civilă nr. 4106/11.10.2018, a admis excepția și a declinat competența de soluționare a căii de atac în favoarea Curții de Apel Constanța, reținând dispozițiile art. 129-132 C. proc. civ. și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 290/26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638/23.07.2018 - decizie care este general-obligatorie conform art. 147 din Constituția României - s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că "sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale".

S-a arătat că prin aceeași decizie s-a statuat că "dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În considerentele acestei hotărâri a Curții Constituționale s-a arătat, printre altele, că "noțiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Totodată, s-a reținut că "permiterea cumulului competenței jurisdicționale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței, contrar art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție".

Practic, instanța de contencios constituțional a stabilit că procesele civile de orice gen, în care una dintre părți este chiar instanța de judecată ce trebuie să le soluționeze, nu mai pot fi rezolvate de judecătorii de la acea instanță.

Aceasta este și situația din pricina de față, căci una dintre părțile în proces este Curtea de Apel București, cea care are calitatea de apelantă-pârâtă.

În aceste condiții, s-a constatat că în litigiul de față Curtea de Apel București nu mai are competența teritorială de a soluționa cererile de apel.

Prin urmare, aplicând în mod corespunzător considerentele și dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 290/26.04.2018, precum și prevederile art. 129-132 C. proc. civ., Curtea a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Constanța, instanță învecinată și de același grad cu Curtea de Apel București în privința căreia nu există la momentul actual niciun impediment pentru a proceda la judecarea prezentului proces.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 21.12.2018.

La termenul de judecată din data de 22.01.2019, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Constanța în soluționarea apelului.

Cu privire la această excepție instanța a reținut următoarele:

S-a reținut că soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București s-a bazat pe împrejurarea că această instanță are și calitatea de pârât în cauză. Rezultă astfel că, raportat la prevederile art. 127, Curtea de Apel București a avut în vedere doar ipoteza care vizează stabilirea competenței facultative în funcție de pârât, iar nu ipoteza în care se are în vedere persoana reclamantului.

Ca urmare, ceea ce a avut în vedere Curtea de Apel București sunt prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc o competență facultativă în funcție de calitatea pârâtului.

Or, chiar având în vedere prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. prin prisma Deciziei nr. 290/2018 pronunțată de Curtea Constituțională, trebuie avut în vedere că acest text instituie o posibilitate pentru reclamant de a sesiza altă instanță decât pe cea care ar fi competentă teritorial dar care ar avea și calitatea de parte în proces, iar nu o obligație. Aceasta se explică prin aceea că reclamantul este liber să opteze inclusiv pentru a sesiza chiar instanța care are calitatea de pârâtă, atunci când manifestă încredere în imparțialitatea acesteia. Ca urmare, instanța de apel nu poate invoca din oficiu această necompetență.

În cauză, reclamanții au sesizat Tribunalul Dâmbovița (din circumscripția Curții de Apel Ploiești) care a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, acesta soluționând cauza. Reclamanții nu au invocat necompetența Tribunalului București, nu au solicitat să se constate un conflict negativ de competență cu Tribunalul Dâmbovița, eventual invocând neconstituționalitatea art. 127 C. proc. civ. și nu au formulat apel împotriva sentinței pronunțate pentru acest motiv.

Pe de altă parte, citând din considerentele Deciziei nr. 290/2018, se omite paragraful 23 în care Curtea Constituțională arată:

"23. Dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. pot fi invocate doar în fața primei instanțe, nu și în căile de atac, având în vedere că, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Așadar, Curtea observă că art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este un mijloc procedural, la îndemâna justițiabililor încă de la debutul procesului civil, care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții, fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților."

Așadar, în apel, instanța nu mai putea declina competența de soluționare a apelului. În măsura în care aprecia îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța de apel putea face aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, astfel cum arată și Curtea Constituțională în citatul reprodus, această competență facultativă este o alternativă la strămutare. Așadar, în contextul creat de declararea neconstituționalității art. 127 C. proc. civ., reclamanții din cauză ar fi putut formula o cerere de strămutare, ceea ce nu este cazul.

Ca urmare, de vreme ce Tribunalul București a soluționat litigiul în primă instanță, fiind depășit momentul la care se putea invoca necompetența, în absența altor incidente procedurale privind competența soluționarea apelului intră în competența instanței ierarhic superioare, respectiv Curtea de Apel București.

În acest sens sunt și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 18/2018 pronunțată în recurs în interesul legii în care s-a arătat că:

"Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 94-97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare".

Față de aceste considerente, Curtea de Apel Constanța, secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 24/CM/22 ianuarie 2019 a admis excepția necompetenței teritoriale.

A declinat competența de soluționare a apelului declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2017, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimații reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., prin reprezentant G. și intimata-pârâtă CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, către Curtea de Apel București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență.

A trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și Curtea de Apel Constanța, secția I Civilă, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabilește că "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate".

Cu alte cuvinte, o eventuală necompetență teritorială în cauză nu poate fi valorificată decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Întrucât prezenta cauză este o pricină referitoare la acordarea unor drepturi salariale, dispozițiile aplicabile sunt cele prevăzute de art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, competența de soluționare aparținând exclusiv tribunalului în a cărei circumscripție se află locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

În acest context, prima instanță investită cu soluționarea fondului litigiului - Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de locul de muncă al reclamanților.

Fiind investit prin declinare, Tribunalul București a soluționat cauza pe fond, sentința fiind atacată cu apel. Urmare a declarării căii de atac dosarul a fost înaintat instanței ierarhic superioare - Curtea de Apel București.

În calea de atac, Curtea de Apel București nu mai avea abilitarea legală de a analiza necompetența teritorială; cu atât mai mult, nu avea abilitarea legală de a invoca din oficiu o asemenea excepție, soluționată deja anterior pronunțării asupra fondului cauzei.

Chiar în contextul interpretării deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, Curtea de Apel București, ca instanță de apel superioară Tribunalului București ce a pronunțat sentința atacată, are la dispoziție alte instituții procesuale în situația evidențiată în speță, de parte în procesul înregistrat pe rolul instanței.

De altfel, situația prevăzută la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. nu privește chestiunea competenței instanței de apel, ci are în vedere numai competența primei instanțe.

În raport de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul București, instanța sesizată de reclamanți a devenit în mod exclusiv competentă să soluționeze acțiunea, competența fiind câștigată instanței sesizate de reclamanți, respectiv Tribunalul București și Curtea de Apel București, instanță competentă să soluționeze apelurile declarate împotriva sentinței de fond.

Pentru aceste considerente Înalta Curte apreciază că, în cauză, competentă să soluționeze apelurile declarate de către pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 8720 din 04 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale este Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, necompetența de ordine publică a acestei instanțe acoperindu-se prin neinvocarea în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care va dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei in favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 mai 2019.