ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2018

HOTĂRÂRE

03.05.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11 noiembrie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Locală de Fond Funciar solicitând să se constate existența și întinderea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 5,25 ha situat în raza comunei Adamclisi și obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafețele respective, în condițiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.

De asemenea, a solicitat să se constate că pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu și-au îndeplinit obligația de soluționare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și de acordare despăgubiri.

Printr-un ultim capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită decizia de compensare prin puncte.

Prin Sentința nr. 199 din 15 februarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivare, instanța a reținut că, prin acțiune, reclamantul A. a formulat două capete de cerere; primul în contradictoriu cu Comisia Locală de Fond Funciar - Primăria Comunei Adamclisi și prin care solicită soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafață de 5,25 ha situat în raza comuna Adamclisi, județul Constanța și implicit emiterea deciziei de restituire în natură sau de acordare de măsuri compensatorii.

Cel de al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, are ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare prin puncte în conformitate cu Legea nr. 165/2013.

Instanța a reținut că cel de al doilea capăt de cerere este subsidiar și nu poate fi soluționat decât după stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului de către Comisia Locală a comunei Adamclisi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului.

Numai după emiterea acestei decizii și înaintarea dosarului la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor poate emite decizia de validare sau invalidare.

Prin urmare primul capăt de cerere reprezintă cererea principală în raport de care se stabilește și instanța competentă potrivit art. 123 C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și constatând că entitatea competenta să soluționeze cererea de reconstituire a dreptului de proprietate își are sediul în Județul Constanța, instanța a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Investit prin declinare, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a pronunțat Sentința nr. 1090 din 22 mai 2017, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.

În motivare, instanța a reținut incidența art. 94 pct. I) lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă în primă instanță cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.

A arătat că reclamantul a învestit instanța cu o cerere prin care solicită obligarea Comisiei de Fond Funciar, potrivit competentelor, la soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafață de 5,25 ha situat în raza comunei Adamclisi, județul Constanța și emiterea deciziei de restituire în natură sau de acordare de măsuri compensatorii.

Referitor la ultimul capăt de cerere, tribunalul a reținut că nu incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora "competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal, a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul".

Astfel, în privința pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul nu a invocat refuzul de a emite decizia, ci a solicitat ca, după primirea documentației privind acordarea de despăgubiri, această pârâtă să fie obligată să emită decizia de compensare. De asemenea, acest petit este unul accesoriu, în condițiile în care soluționarea lui depinde de soluția dată primelor capete de cerere.

În acest sens, tribunalul a reținut că, în mod similar, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Învestită prin declinare, Judecătoria Medgidia a pronunțat Sentința nr. 1530 din 31 octombrie 2017, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea conflictului de competență.

În motivare, instanța a reținut că prin precizările făcute la data de 25 octombrie 2017, reclamantul A. a învestit instanța cu o contestație împotriva refuzului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a îndeplini procedura administrativă de verificare a dosarului cu privire la existența dreptului reclamantului, respectiv de evaluare, validare/invalidare a propunerii de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 17 coroborat cu art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

Reclamantul A. a învederat, prin aceleași precizări, că a fost soluționat dosarul de către Comisia Locală de Fond Funciar Adamclisi, comisie care l-a înaintat pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care l-a restituit în mod abuziv.

De asemenea, prin notele de ședință depuse la data de 19 mai 2017 de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în dosarul Tribunalului Constanța, s-a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, solicitând declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat de reclamant, judecătoria a reținut că instanța competentă să o soluționeze este Tribunalul București, secția civilă, instanță care, potrivit prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Alin. (3) al aceluiași articol prevede "cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi".

Prin precizările făcute la data de 25 octombrie 2017, reclamantul A. a învestit instanța cu o cerere împotriva refuzului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a îndeplini procedura administrativă de verificare a dosarului cu privire la existența dreptului reclamantului, respectiv de evaluare, validare/invalidare a propunerii de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 17 coroborat cu art. 21 alin. 5 din Legea nr. 165/2013.

Reclamantul A. a învederat, prin aceleași precizări, că a fost soluționat dosarul de către Comisia Locală de fond funciar Adamclisi, comisie care l-a înaintat pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care l-a restituit în mod abuziv.

De asemenea, prin notele de ședință depuse la data de 19 mai 2017 de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în dosarul tribunalului Constanța, chiar această pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, solicitând declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat de reclamant, Înalta Curte reține că instanța competentă să o soluționeze este Tribunalul București, secția civilă, instanță care, potrivit prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.