ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2013 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A., C. și D., în contradictoriu cu pârâta E.

S-a constatat că de pe urma defunctei F., a rămas următoarea masă succesorală:

- cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 3 hectare din satul x situat in jud. x, tarla x parcela x.

- cota de 5/8 din dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 300 mp situat în jud. x, Str. x, identificat conform raportului de expertiză tehnico-imobiliară efectuată de expert G., cu o valoare de circulație de 97.030 RON.

S-a constatat că de pe urma defunctei F., au rămas ca moștenitori pârâta E., în calitate de fiică, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală și H., în calitate de fiu, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală, cota acestuia fiind preluată, urmare a decesului, de A. (soție supraviețuitoare), C. (fiu) și D. (fiu).

S-a constatat că părțile dețin în indiviziune bunurile incluse în masa succesorală în următoarele cote:

- 1/2 E.;

- 1/2 împreună A., C. și D.

S-a dispus partajarea.

S-a atribuit reclamanților A., C. și D. în indiviziune parcela x în suprafață de 1,50 hectare, din terenul extravilan situat în satul x, jud. x, tarla x, identificat conform raport de expertiză topografică efectuat de expert I., pe care instanța l-a omologat.

S-a atribuit pârâtei E. parcela x în suprafață de 1,50 hectare din terenul extravilan situat în sat x, jud. x, tarla x identificat conform raportului de expertiză topografică efectuată de expert I. pe care instanța l-a omologat.

S-a atribuit reclamanților A., C. și D. în indiviziune, terenul intravilan în suprafață de 300 m.p. situat în jud. x, Str. x identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert G. cu o valoare de circulație de 97.030 RON.

Au fost obligați reclamanții Ia plata sumei de 46.515 RON către pârâta E. cu titlu de sultă.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 7.307,5 RON către stat reprezentând contravaloarea taxei de timbru de la plata căreia au fost scutiți.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 4.943,75 RON către reclamanți reprezentând cheltuieli de judecată rămase necompensate.

Prin decizia civilă nr. 1200 din 20 octombrie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de către apelanții A. C. și D., în contradictoriu cu intimata E. împotriva sentinței civile nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunțată de Judecătoria Constanta în dosarul civil nr. x/2013. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A constatat că terenul Intravilan în suprafața de 300 de m.p. situat în jud. x, str. x, identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuată de expert J., are o valoare de circulație de 92.624 RON. A obligat reclamanții A., C. și D. la plata sumei de 46.312 RON către pârâta E. cu titlu de sultă, A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate, care nu sunt contrarii prezentei decizii. A înlăturat dispozițiile contrarii.

A respins, ca nefondat apelul declarat de către apelanta E., în contradictoriu cu intimații A., C. și D., împotriva sentinței civile nr. 7287 din data de 08.06.2016, pronunțată de Judecătoria Constanta în dosarul civil nr. x/2013. A obligat apelanta E. la plata sumei de 2.522,8 RON către intimații A., C. și D. reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expert și taxa de timbru.

La data de 20 noiembrie 2017, pârâta E. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1200 din 20.10.2017 a Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Ia data de 14 martie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluția din data de 19 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație si Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri. În cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecată în primă instanța, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta E. împotriva deciziei civile nr. 1200 din data de 20 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2018.