ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3083/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 11.11.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: să se constate că reclamanta are calitate de legatar cu titlu universal în baza testamentului olograf din data de 15.12.2012 după defunctul său frate C., decedat la 03.07.2013, cu ultimul domiciliu în Oradea, str. x, cu privire la cota de teren de 1/3 parte din cota de 1/2 parte din terenul cu nr. top. x, înscris în C.F. x Oradea, ce a făcut obiectul certificatului de moștenitor nr. x/2013 emis de B.N.P. Asociați "D."; anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. x/2013 emis de B.N.P. Asociați "D." privind cota de 1/3 părți din cota de 1/2 parte din terenul cu nr. top. x, prin care unica moștenitoare privind terenul în cotă de 1/2 parte, adică, 500 m.p. din terenul intravilan în suprafață totală de 1.000 m.p., este pârâta, în calitate de fiică a defunctului C., dispunând predarea acestei cote- părți din teren către reclamantă; sistarea stării de indiviziune cu privire la imobilul casă și anexe gospodărești înscrise în C.F. x Oradea, cu privire la care reclamanta se găsește în starea de indiviziune în cote de câte 1/2 parte cu pârâta, precum și cu privire la terenul cu nr. top. x în suprafață totală de 1.000 m.p., din care reclamanta are o cotă de 1/6 parte din întreg (respectiv, 1/3 parte din 1/2 parte), atribuind aceste bunuri pârâtei, cu obligarea acesteia la plata unei sulte din construcții și din teren, ce se va calcula în baza unei expertize; s-a cerut obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a bunurilor "mobile existente în casa de locuit" pe care le-a cumpărat de la defunctul său frate C.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și onorar de avocat.

Prin sentința civilă nr. 4971/2017 de la 21 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr. x/2013, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat pârâta B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei, și admiterii solicitărilor sale reconvenționale, după cum urmează: în principal: constatarea nulității absolute a testamentului olograf din 15.12.2012 întocmit de defunctul C., și, în subsidiar, în situația în care instanța va considera valabil testamentul olograf, să se dispună reducțiunea liberalităților conținute de testamentul olograf, cu respectarea rezervei succesorale de 6/8 la care pârâta este îndreptățită în calitatea sa de moștenitor rezervatar- descendent, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1087 și 1088 C. civ. cu cheltuieli de judecată, atât în etapa de fond, cât și în etapa de apel.

Prin decizia civilă nr. 67/A/2018 din 18 ianuarie 2018 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de către apelanta B., în contradictoriu cu intimata A., împotriva sentinței civile nr. 4971/2017 a Judecătoriei Oradea, pe care a menținut-o în totalitate.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenta - reclamantă A. și recurenta-pârâtă B., iar cererile de recurs au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Curtea de Apel Oradea, prin adresa emisă la 12.03.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/15.03.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursurile este Curtea de Apel Oradea.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea.