ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5692/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. 4804/98/2010, reclamanții M.H., M.T., M.G. și Ș.P. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei reprezentând prejudiciu moral cauzat prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic luată prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I. asupra numitei M.E., soția decedată a reclamantului M.H. și mama celorlalți reclamanți, precum și dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții arată că M.H.

este soțul supraviețuitor al numitei M.E., iar ceilalți trei reclamanți sunt descendenți de gradul I față de această defunctă. În anul 1951, defuncta locuia împreună cu M.H. în localitatea Varias județul Timiș, localitate situată în zona frontierei de vest a României, când la data de 18 iunie 1951, a fost obligată să părăsească locuința și să plece forțat în zona Bărăganului așa cum se dispusese prin dispoziția nr. 200/1951 de către M.A.I. În baza acestei decizii i-a fost stabilit domiciliul forțat în localitatea Valea Viilor, devenit ulterior lagăr, aici locuind până la data de 27 iulie 1955 când a fost ridicată măsura administrativă. Se mai precizează în motivarea acțiunii, că această condamnare i-a provocat atât reclamantei M.E.

cât și fiului său, reclamantul M.T. și copiilor acestuia, reclamanții M.G. și Ș.P., suferințe morale, fiind insultați și marginalizați de comunitate. Pentru prejudiciul moral suferit, reclamanții solicită admiterea acțiunii întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, O.G. nr. 9/2000 și art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 2395/F din 18 decembrie 2010, Tribunalul Ialomița a respins ca nefondată cererea formulată de către reclamanții M.H., M.T., M.G. și Ș.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut din înscrisurile dosarului că, autoarea reclamanților, defuncta N.E., a fost strămutată conform Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951 la data de 23 iunie 1951 din județul Timiș și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Valea Viilor, județul Constanța, până pe data de 27 iulie 1955, când s-au ridicat restricțiile (decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.). Măsura strămutării luată față de defunctă constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în drept fiind aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 conform cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enunțate de lege printre care și Decizia nr. 200/1951.

Art. 5 din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 recunoaște dreptul oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 145 alin. (4), deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Cu privire la efectul deciziilor Curții Constituționale asupra legilor declarate neconstituționale, art. 145 alin. (1) a stabilit că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale, determinând prin efectele sale, suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituționale, face ca, de la data publicării sale în M. Of. al României , Partea I și în lipsa modificărilor prevăzute de art. 145 alin. (1), să lipsească de temei legal, acordarea despăgubirilor către reclamanți, considerente pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentințe, la data de 7 ianuarie 2011, reclamanții au declarat recurs criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 211A din 28 februarie 2011 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții – reclamanți M.H., M.T., M.G.

și Ș.P. În pronunțarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele: Sub aspect preliminar, s-a reținut că, potrivit art. 112 pct. 4 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”. Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și reprezintă fundamentul raportului juridic dedus judecății, materializându-se în situația de fapt calificată juridic.

În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acțiunii. Așadar, nu este necesar ca reclamanta să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului și al motivelor de fapt, judecătorul va realiza însuși, încadrarea. De asemenea, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant. Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamanta din procesul judiciar. Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanții M.H., M.T., M.G.

și Ș.P. au indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale, respectiv Legea nr. 221/2009. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii nr. 221/2009, instanța de apel a constatat sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, instanța de apel a constat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Respectivele acte normative stabilesc o serie de drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.

În ceea ce privește Legea nr. 221/2009, s-a consta că actul normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie limitată de măsuri reparatorii. În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din lege, Curtea a constat în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. În ceea ce-i privește pe reclamanți, aceștia au solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în privința numitei M.E.

- soția, respectiv mama reclamanților (fila 3 dosar fond). Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a constat că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, ne mai producând efecte juridice. Prin prisma acestor aspecte, pronunțarea hotărârii de fond cu ignorarea totală a unei asemenea dispoziții neconstituționale, nu contravine regulilor silogismului judiciar, chiar și în condițiile în care ulterior, prevederea ar fi armonizată cu Constituția, deoarece acest fapt poate fi remediat în cadrul căilor de atac.

Problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, a fost tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale, respectiv art. 145 care prevede că: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în M. Of. al României". Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată. De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes”(Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of.

al României nr. 151/2000). Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art. 145 alin. (2), art. 16 alin. (1) și art. 51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.

Totodată, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate (…). Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art. 51 din aceasta". Astfel, în baza principiilor de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.

În consecință, se reține că cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamanți, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. Sub aspectul raportului de convenționalitate, instanța de apel a constat că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamanților, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza Viașu împotriva României, par. 58) . În legătură cu acest aspect, instanța de apel a constat că: în realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.

Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care C.E.D.O.

a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ: „Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale.

Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă". Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern. Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente . Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile.

Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau . În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri.

În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte. Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții . Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997 . Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”. Instanța de apel reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății.

Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul neirevocabil al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice. În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamanților. Chiar dacă, s-ar aprecia că, reclamanții aveau o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea s-a constat că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamanții, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.

În cadrul acestui raționament juridic, instanță de apel pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei realizate în domeniu.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"). Trebuie precizat că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel, că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009. Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior (ca apreciere finală a instanței de contencios constituțional), au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamanții au avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamanții au și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Astfel, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 care face trimitere sub aspectul drepturilor conferite, și la Decretul-lege nr. 118/1990, autoarei reclamanților i s-a recunoscut prin decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2009 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, specificându-se în mod expres, faptul că beneficiază de toate drepturile recunoscute de legislația incidentă, ca urmare a acordării acestei calități (fila 27 dosar fond). Or, acest fapt are semnificația nu doar a prezervării speranței legitime amintite, circumstanțiate de scopul său evocat și regăsite în mod identic în ambele proceduri paralele, ci chiar realizarea acesteia, independent deci, de constatarea survenită a neconstituționalității.

Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că aprecierea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, este neîntemeiată, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamanții au avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și realizarea sa efectivă. Sub un alt aspect, Curtea de apel a constat că poziția tranșantă a C.E.D.O. transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008 , realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.

Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „ un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei , prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară: Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu în ultimul rând, prisma prevederilor art. 14 din Convenție, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „ Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamanților, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.

Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”.

Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, 1986,și cauza X c Norvegiei, 1992). Diferența de tratament va deveni, în opinia Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18 februarie 1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23 iunie 1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28 septembrie 1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22 octombrie 1996). Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de C.E.D.O.

ca reprezentând „ un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei , prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate ( obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu. Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea nr. 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Curtea de apel a constat că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanții sunt beneficiarii concreți ai procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că dumnealor nu pot invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanți, reținând că tribunalul a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanții M.T., M.G., Ș.P. și M.H., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului declarat, reclamanții au arătat că susțin apărarea invocată în motivele de apel, arătând că, norma declarata neconstituțională din Legea nr. 221/2009 este o norma de drept material și a intrat in vigoare in iunie 2009, urmând a fi abrogata după trecerea celor 45 zile în care legiutoral trebuie sa conformeze deciziei Curții Constituționale. Fiind vorba despre aplicarea în timp a unei norme de drept material, ar trebui ca toate a acțiunile introduse in intervalul intrării in vigoare și cel de abrogare a art. 5, să i se aplice principiul tempus regit actum.

Susțin că, dreptul lor la acțiune s-a născut într-o perioadă în care norma nu ere cenzurată de Curtea Constituționala și, cum deciziile se aplica doar pentru viitor, înseamnă că actul ce face obiectul dosarului se judecă după norma în vigoare la data introducerii acțiunii. Sunt invocate de recurenți dispozițiile art. 13 din Convenția europeană, evocând faptul că instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri irevocabile prin care unor reclamanți, în situații similare, li s-au acordat daune morale, ceea ce în accepțiunea recurenților ar echivala cu o discriminare constând in aplicarea unui tratament diferit, de natura a aduce un prejudiciu contrar dispozițiilor art. 14 Protocol 12 C.E.D.O. Invocă faptul că, C.E.D.O.

a statuat în jurisprudența sa că o diferență de tratament între persoane plasate în situații compatibile, este discriminare dacă ea nu se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Consideră că, respingerea acțiunii, pe baza declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 ar echivala cu o denegare de dreptate. Intimata pârâtă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de către reclamanți și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate. Intimata a făcut referire la deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010, și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009.

S-a arătat că deciziile Curții Constituționale produc efecte și asupra prezentei cauze, întrucât efectele deciziilor de constatare a neconstituționalității sunt erga omnes. Dispozițiile constatate ca constituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Guvernul și Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. La data pronunțării instanței de fond, termenul de 45 de zile prevăzut de actul constituțional era expirat, astfel încât dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), din Legea nr. 221/2009 nu mai puteau fi aplicate, după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale încetându-și efectele juridice.

Concluzia care se impune este aceea ca dispozițiile legale declarate neconstituționale nu se mai pot aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni având obligația sa nu aplice în cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale, astfel că, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca masuri reparatorii. Sub aspectul aplicării în timp a legii, intimata pârâtă a arătat că, la soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabila, se aplica legea în vigoare la acel moment. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor institui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituționala a legii vechi.

În ceea ce privește principiul nediscriminări, intimata arată caracterul distinctiv al soluțiilor pronunțate în cauzele ramase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea nr. 221/2009, de cei al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, astfel că nu poate institui sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urma si acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecata in aceste cauze. Se solicită respingerea recursului reclamanților și prin prisma aplicării deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul formulat este nefondat având în vedere următoarele considerente: Sub aspectul criticilor de nelegalitate susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se constată că instanța de apel a reținut judicios că reclamanților nu li se cuvin, în actuala configurație a Legii nr. 221/2009, despăgubiri reprezentând daune morale. În ceea ce privește susținerile recurenților reclamanții M.T., M.G., Ș.P. și M.H. (decedat în cursul procesului) referitoare la aplicarea greșită a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 se constată că apărările formulate sunt neîntemeiate și în raportat de efectele produse de decizia în interesul legii nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel reținând judicios că atât timp cât procesul era în curs de judecată – în fond – decizia Curții Constituționale produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, instanța nu se pronunțase în fond ( și, deci, nici în apel), cauza nefiind, deci soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii, moment temporal avut în vedere astfel cum se impune prin decizia obligatorie dată în recursul în interesul legii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum, sub acest considerent apărările reclamanților fiind neîntemeiate.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre pronunțată în cauză și deci nicio hotărâre definitivă cum impune norma europeană, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „ o creanță sub condiție” atunci când „ problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „ la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „ problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții europene s-a statuat că „ o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită p