ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1338/2018

HOTĂRÂRE

19.04.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1338/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmbovița în 12 februarie 2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Justiției, Direcția Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor interese moratoriu sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii prevăzute mai jos, care au ca obiect acordarea unor drepturi salariale, în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin Sentința nr. 784 din 10 mai 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că litigiul are ca obiect obligarea angajatorilor/foștilor angajatori la plata dobânzii legale pentru drepturi salariale prevăzute în hotărâri judecătorești, pentru care competența materială aparține tribunalului - secțiile ce judecă litigii de muncă.

La primul termen de judecată, deși în practicaua încheierii întocmite cu acea ocazie, s-a menționat că, verificându-și competența conform art. 131 C. proc. civ., instanța a constatat că este competentă, inclusiv teritorial, s-a apreciat că, în mod evident, este vorba de o mențiune fără corespondent în realitate, de vreme ce instanța, potrivit dispozitivului aceleiași încheieri, a prorogat pronunțarea asupra excepțiilor invocate de pârâți prin întâmpinări, după comunicarea relațiilor solicitate reclamanților și intervenientului prin aceeași încheiere. Or, mențiunea privind verificarea competenței nu poate fi apreciată ca reprezentând un mod de soluționare a excepției necompetenței, invocate prin întâmpinare de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Instanța a apreciat ca fiind relevante dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii, potrivit cărora "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". În mod similar, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 se prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Tribunalul a apreciat că aceste din urmă dispoziții sunt aplicabile în cauză în ceea ce privește competența teritorială, de vreme ce este vorba de o dispoziție dintr-o lege ce are caracter special față de dispozițiile C. muncii, ce constituie legea generală în materia dreptului muncii. Astfel, în aplicarea acestor dispoziții, reclamanții aveau un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul și cel în care era situat locul lor de muncă.

Or, nici unul dintre reclamanți nu a furnizat informații cu privire la domiciliul său, iar la dosar nu există probe care să dovedească faptul că reclamanții ar avea domiciliul în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

Totodată, locurile de muncă ale reclamanților sunt situate în Municipiul București, deci în circumscripția Tribunalului București. Mai mult nici fostele locuri de muncă ale reclamanților nu sunt situate în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

În aceste condiții, s-a apreciat că Tribunalul Dâmbovița nu este competent din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, competența aparținând Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

S-a mai reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referitoare la competența facultativă, de vreme ce reclamanții, cu excepția reclamantului M., sunt procurori, foști procurori și personal de specialitate juridică în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, care potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Direcția Națională Anticorupție este o "structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție".

Reclamantul M. este membru al Curții Constituționale a României, cu sediul în București.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, dispoziții ce se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și a stabilit că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță, iar art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

În aceste condiții, s-a considerat că și în ceea ce privește procurorii, dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. sunt incidente doar dacă aceștia funcționează la parchetul de pe lângă instanța competentă, potrivit dispozițiilor de drept comun.

Or, în speță reclamanții funcționează la o structură din cadrul Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar instanța competentă potrivit dreptului comun este Tribunalul București, și nu Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, reclamanții nu pot sesiza decât instanța competentă potrivit dreptului comun în materie, Tribunalul București, și nu una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care aceștia își desfășoară activitatea conform art. 127 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 82 din 10 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Dâmbovița și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, s-a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 4 iunie 2015, în baza dispozițiilor art. 131 C. proc. civ. raportat la art. XX și XXI din Legea nr. 2/2013, instanța a considerat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze litigiul. Mai mult, a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de intervenientul O.

Potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Mai mult, potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.

Prin urmare, s-a constatat că prima instanța învestită s-a declarat competentă să judece cererea de chemare în judecată, printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu, nemaiputând ca după aproximativ 2 ani să își reconsidere opinia legală, fiind legată de deciziile dispuse prin încheierea de ședință din data de 4 iunie 2015.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului Dâmbovița, pentru considerentele ce succed:

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., privitor la invocarea excepției, "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Referitor la verificarea competenței, alin. (1) al art. 131 C. proc. civ. dispune:

"La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu". În conformitate cu alin. (2) "în mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

În speță, procedând la verificarea competenței, instanța inițial învestită, respectiv Tribunalul Dâmbovița a constatat la termenul din 4 iunie 2015, prin încheierea pronunțată la acea dată că, față de prevederile art. 131 C. proc. civ., este competentă general, material și teritorial să soluționeze pricina, în raport de obiectul acțiunii.

Solicitarea, prin aceeași încheiere, a relațiilor de la reclamanți și intervenient cu privire la alegerea reprezentantului legal, de a preciza pentru ce perioadă se solicită dobânda legală, la ce parchet/instanță și-a desfășurat activitatea fiecare reclamant, indicarea titlurilor executorii și dacă prin titlurile executorii s-a dispus și asupra dobânzii legale, nu a fost dispusă pentru discutarea competenței teritoriale a instanței, termenul de judecată acordat în cauză - 01.10.2015 fiind stabilit exclusiv în vederea soluționării pe fond a litigiului.

Mai mult, a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală, formulată de intervenienta O.

Se reține astfel că încheierea din 4 iunie 2015 are un caracter interlocutoriu, iar instanța este legată de încheierile interlocutorii, astfel cum se dispune în art. 235 C. proc. civ., ceea ce presupune că, în cazul dat, nu se mai putea reveni asupra aspectului prin care s-a stabilit competența soluționării cauzei.

Întrucât, ca efect al celor statuate la termenul de judecată din 4 iunie 2015, Tribunalul Dâmbovița a devenit instanța competentă material și teritorial să judece actuala pricină, nemaiputându-se dezînvesti ulterior, va fi determinată competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.