ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 983/2017

HOTĂRÂRE

25.05.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 983/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 30.12.2015, sub numărul de 4688/107/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestora în solidar la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de reclamanți prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită definitiv în sarcina pârâților prin titlul executoriu de la data emiterii acestuia până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de daune interese moratorii.

Au arătat că titlul executoriu este reprezentat de sentința civilă nr. 1403 din 24.11.2014 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 594/29.04.2015 a Curții de Apel Ploiești.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1535 și 1536 din Noul C. civ., art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin sentința civilă nr. 591 din 06.04.2016 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I - Civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

În motivarea soluției, prima instanță investită a reținut că, prin sentința civilă nr. 1403/24.11.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 594/29.04.2015 a Curții de Apel Ploiești au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș și Consiliul Superior al Magistraturii numai pentru reclamantul B.) la plata sumelor de bani cuvenite reclamanților A. și B., cu titlu de dobândă legală aferentă sumelor datorate de pârâți în baza unor titluri executorii.

Potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014 plata acestor sume de bani se realizează eșalonat, fără acordul creditorilor, așa încât pentru executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită în sarcina pârâților prin titluri executorii, debitorul este obligat la plata de daune-interese corespondente întârzierii executării, în condițiile art. 1082 rap. la art. 1088 din C. civ. din 1865.

În considerentele deciziei ICCJ nr. 21/2015 S-a reținut că dobânzile nu au un caracter accesoriu debitului principal și nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru salariul neachitat, ci reprezintă o formă de penalizare a debitorului care nu și-a îndeplinit la timp obligația de executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu referitor la drepturi salariale

Cu alte cuvinte, litigiul are ca obiect daune-interese, iar nu drepturi salariale, reclamanții formulând pretenții civile ce nu decurg nemijlocit din neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariale, ci din întârzierea executării unor hotărâri judecătorești, pretenții a căror valoare se situează sub nivelul sumei de 200.000 RON, situație în care, competența materială aparține, judecătoriei.

În acest context, s-a apreciat că prezenta acțiune având ca obiect daune-interese pentru întârzierea executării obligației de plată a unor sume de bani, întemeiată pe dispozițiile art. 1535-1536 C. civ., este supusă regulilor procedurale prescrise de disp. art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ. (lit. k) după republicare). Totodată, devenea inoperantă regula de competență teritorială exclusivă prevăzută de art. 269 Codul muncii în favoarea tribunalului de la domiciliul/reședința/locul de muncă al reclamantului.

Conform art. 127 C. proc. civ., dacă un judecător, procuror, asistent judiciar și grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Întrucât reclamanții nu își desfășoară activitatea în cadrul judecătoriei în raza căreia domiciliază, în cauză nu era incident cazul de competență facultativă prevăzut de art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4182 din 05.04.2017 pronunțată de Judecătoria Pitești, secția Civilă s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Pitești și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Totodată s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Pentru a pronunța astfel, contrar celor reținute de către Tribunalul Alba, această instanță a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ. și a apreciat că acțiunea reclamanților nu reprezintă o veritabilă acțiune în pretenții, acțiune de drept comun, care să fie atribuită instanțelor judecătorești prin raportare la valoarea obiectului cererii, .

S-a reținut că reclamanții au calitatea de judecători la Tribunalul Argeș, care au ales să sesizeze Tribunalul Alba în vederea soluționării cererii de chemare în judecată.

Această instanță a mai apreciat că este necesară valorificarea cerinței de simetrie jurisdicțională, prin raportare la instanța de fond care a stabilit debitul principal, aceasta determinând atribuirea competenței materiale în favoarea tribunalului ca și instanță de fond competentă material să soluționeze prezenta cauză, cu respectarea opțiunii reclamanților în ceea ce privește alegerea competenței teritoriale.

Instanța a mai apreciat că prezenta cauză vizează un drept accesoriu dreptului principal, recunoscut în mod definitiv prin evocata sentință civilă depusă la dosar, competentă să soluționeze prezenta pricină fiind Tribunalul Alba, instanța învestită inițial de către reclamanți.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte la data de 22.09.2016 cu termen de judecată la 11.05.2017 la Completul 7.

Înalta Curte constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente material, dar și teritorial în a judeca aceeași pricină, în temeiul art. 133 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Alba competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți are ca obiect obligația de a da privitoare la drepturile salariale, respectiv dobânzi legale; acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori, beneficiarii drepturilor salariale accesorii prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită definitiv în sarcina intimaților prin titlul executoriu menționat în argumentele cererii de chemare în judecată, de la data emiterii acestuia până, respectiv momentul de la care sunt executorii și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor datorate cu titlu de daune interese moratorii conform sentinței civile menționate expres de către reclamanți, respectiv sentința civilă nr. 1403 din 24.11.2014 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 594/29.04.2015 a Curții de Apel Ploiești.

Natura juridică a acestor daune a fost stabilită inițial prin Decizia în interesul legii nr. 2/2014 (și nu prin Decizia nr. 21/2015 menționată de prima instanță învestită, această decizie doar reluând considerentele anterior formulate pentru a extrage concluzii utile privitoare la prescripție). Decizia nr. 21/2015 precizează însă, cu titlu suplimentar, în contextul curgerii termenului de prescripție, că dobânzile nu pot fi considerate o pretenție nouă, absolut independentă de litigiul anterior, pentru ca, prin însăși acțiunea în răspundere civilă având ca obiect astfel de dobânzi penalizatoare, debitorul să fie pus în întârziere și, prin urmare, prejudiciul să fie datorat de la data introducerii acestei acțiuni, pentru viitor, cu consecința începerii curgerii dobânzilor de la data introducerii acțiunii.

Prin urmare, ținând cont de strânsa legătură dintre cele două pretenții, competența materială în soluționarea litigiului de față nu poate fi desprinsă de natura litigiului inițial, aceea de conflict de muncă, întrucât acesta vizează drepturile salariale accesorii în temeiul unui titlu executoriu, adică a unei hotărârii prin care s-au acordat reclamanților în parte dobânda legală cuvenită astfel cum a fost cerută, ceea ce atrage competența în primă instanță a tribunalului, determinat potrivit regulilor speciale de competență materială și teritorială.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamanții A. și B. au învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența tribunalului în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Așadar, articolul de lege anterior enunțat reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Dacă reclamantul se adresează instanței unde își desfășoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., este o excepție absolută ce poate fi invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din același cod.

Aceasta întrucât, de normă de necompetență absolută, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are ca rațiune exigențele unei proceduri echitabile, astfel ca judecarea unei pricini în care un judecător are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciară ori de natură a crea vreo aparență de soluționare părtinitoare a cauzei. Fiind vorba de o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare și nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.

În cauză se reține că reclamanții au calitatea de judecători la Tribunalul Argeș, care ar fi fost competent dacă s-ar fi raportat exclusiv la prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, condiții în care, ținând cont de dispozițiile art. 127 C. proc. civ., au înregistrat acțiunea la Tribunalul Alba.

Prin urmare, reclamanții au sesizat în mod corect Tribunalul Alba, ca instanță competentă teritorial pentru soluționarea în primă instanță a conflictului individual de muncă vizând drepturi salariale cuvenite în baza titlului executoriu reprezentat de evocata sentință.

Față de aceste considerente, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.