ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1882/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României a solicitat constatarea inaplicabilității Decretului nr. 212 din 31 octombrie 1974 publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1971, ca urmare a emiterii acestuia de către un organ lipsit de competență materială, în speță Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea competenței fostei Mari Adunări Naționale în emiterea respectivului act normativ în contextul Constituției Republicii Socialiste România din 1965, cu modificările aduse până în 1974, având ca și consecință nulitatea actului normativ mai sus arătat.

Prin Decizia civilă nr. 851 din 20.02.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.05.2014, cu același număr de dosar.

La termenul de judecată din data de 16.06.2014 reclamantul A. a formulat cerere completatoare a petitului inițial.

În cuprinsul cererii acesta a solicitat instanței să constate faptul că anexa nr. II a Decretului nr. 212 din 31.10.1974 cuprinzând prevederi ale pactelor drepturilor omului care ar putea pune unele probleme mai deosebite în ce privește aplicarea,deși recunoscută oficial,nu a fost niciodată publicată în M. Of. și faptul că acceptarea de către România, în mod expres, a punerii în aplicare a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice s-a produs prin semnarea documentelor respective la 20 octombrie 1993, adică la 19 ani de la emiterea Decretului.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, apreciind că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative a Guvernului României referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Prin Sentința nr. 2.616 din 6 octombrie 2014, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, a admis excepția de inadmisibilitate și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României ca inadmisibilă.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, întrucât din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a criticat poziția acestui pârât în ceea ce privește exercitarea prerogativelor recunoscute de Constituția României în domeniul adoptării de acte normative care intră în competența acestuia.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a reținut că nu are competența de a stabili inaplicabilitatea și legala adoptare a unui act normativ cu putere de lege adoptat în baza prevederilor cuprinse în Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac recurentul-reclamant nu prezintă argumente juridice noi în combaterea sentinței atacate ci, practic reiterează argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Recursul este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inaplicabilitate Decretului nr. 212 din 31 octombrie 1974 publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1971, ca urmare a emiterii acestuia de către un organ lipsit de competență materială, în speță Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea competenței fostei Mari Adunări Naționale în emiterea Decretului nr. 212 din 31 octombrie 1974 publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1971 având în vedere prevederile cuprinse în Constituția Republicii Socialiste România din 1965, cu modificările aduse până în 1974, având ca și consecință nulitatea actului normativ emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România.

În raport cu obiectul cauzei deduse judecății și având în vedere și dispozițiile legale aplicabile, se constată că instanța de judecată nu are competența de a stabili inaplicabilitatea și legala adoptare a unui act normativ cu putere de lege adoptat în baza prevederilor cuprinse în Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965.

Pe de altă parte, trebuie observat faptul că în reglementarea cuprinsă în Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965, Marea Adunare Națională și Consiliul de Stat nu reprezintă organele centrale ale administrației de stat, ci organe supreme ale puterii de stat care emit acte normative cu putere de lege.

Așadar, actele normative emise de Marea Adunare Națională și Consiliul de Stat în baza prevederilor cuprinse în Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965 nu au natura juridică a unor acte administrative care emană de la autorități publice centrale și care pot face obiectul analizei în contenciosul administrativ.

Pentru aceste considerente, neexistând motive de reformare a hotărârii recurate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 2.616 din 6 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 mai 2015.

Procesat de ED