ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2252/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2018 la data de 28.08.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în temeiul art. 74, 252, 253 alin. (4), (25)5, 257, 1349 alin. (1) și (2), 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 194 C. proc. civ., să se constate că acțiunile întreprinse de către pârâtă împotriva sa pe o anumită perioadă de timp sunt de natură a-i crea prejudicii de imagine, acuzațiile formulate în mod calomnios aduse verbal și în scris au fost de natura lezării demnității sale umane; obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 268/12.03.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta la plata sumei de 5000 RON către reclamant cu titlu de daune morale; a respins în rest cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 1600 RON.

Prin decizia nr. 250/05.12.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot; a constatat că pârâta B. i-a creat reclamantului A. prejudicii de imagine; a respins cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a obligat intimatul reclamant A. la plata, către apelanta pârâtă B., a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a respins, în rest, cererea apelantei pârâtă B. privind de cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept substanțial incidente în cauză, respectiv în mod greșit s-a apreciat că afrontul adus elementelor personalității reclamantului nu ar produce efecte prejudiciabile din punct de vedere material pentru acesta.

Deși instanțele anterioare au apreciat în mod corect că s-a cauzat un prejudiciu de imagine reclamantului, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, concluzia acestora în sensul că un funcționar public trebuie să suporte, în temeiul funcției sale, o limitare a drepturilor civile și, în consecință, nu îi pot fi recunoscute sume de bani cu titlu de compensație morală, este nelegală.

Potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ. "este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății", iar din considerentele deciziei recurate raportate la răspunderea civilă delictuală și efectele acesteia, se deduce implicit o formă de dispoziție generală precum că o persoană aflată într-o funcție publică, fie el și primar al unei localități, nu ar avea dreptul la daune morale, ceea ce contravine Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului și C. civ.

Art. 1349 C. civ. nu diferențiază cărei persoane i se pot acorda daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, ci statuează că orice persoană care suferă un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit.

În mod greșit instanța de apel reține că pârâta nu se impune a fi sancționată din punct de vedere juridic pentru faptele sale ilicite, stabilind astfel limite discriminatorii ale drepturilor civile recunoscute de lege.

În cauză, libertatea de exprimare a pârâtei a depășit limitele interne ale dreptului subiectiv, iar exercitarea acestei libertăți nu a fost realizată potrivit scopului în vederea căreia este recunoscută de lege.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a ținut cont de toate elementele și consecințele negative ale prejudiciului produs, de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

Soluția instanței de apel este greșită nu numai sub aspectul acordării daunelor morale, ci și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, pe care le-a diminuat în mod nelegal și nejustificat, raportat la obiectul cauzei, termenele de judecată la care apărătorul ales a fost prezent, probatoriul administrat, fiind interpretate eronat dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16.09.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 04.11.2020.

La data de 04.05.2020, intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata a arătat că singura critică dedusă judecății prin intermediul recursului este aceea că instanța de apel ar fi creat o pretinsă discriminare între persoanele care dețin funcții publice/de demnitate publică și cele care nu dețin astfel de funcții, în sensul că funcționarilor publici/demnitarilor publici nu le pot fi recunoscute sume de bani cu titlu de compensație morală pentru prejudiciile aduse imaginii lor.

Acest raționament este însă total diferit de cel conținut în considerentele deciziei recurate, iar recurentul nu a făcut dovada unei pierderi efective suferite sau a unui beneficiu de care să fi fost lipsit urmare a faptelor săvârșite de către intimată și nu a făcut nici un fel de cheltuieli pentru evitarea/limitarea așa-zisului prejudiciu produs.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în primă instanță, în apel s-a acordat eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reținându-se culpa procesuală parțială a intimatei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al acestuia sub aspectul criticilor de interpretare și aplicare greșită a normelor de drept substanțial cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Prin memoriul său de recurs, reclamantul a criticat faptul că soluția instanței de apel dă expresie unei dispoziții de ordin general care afirmă că o persoană aflată într-o funcție publică nu are dreptul la daune morale pentru prejudiciile aduse drepturilor sale nepatrimoniale, criteriu care - bazat pe calitatea persoanei și funcția sa - este unul discriminatoriu și neprevăzut de lege (art. 1349 C. civ.), ci dedus de judecătorii cauzei în contra reglementării cuprinse în art. 5 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care "este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății".

Înalta Curte reține că reclamantul s-a adresat instanțelor cu o acțiune prin care, în esență, acuzând prejudicii de imagine, ale demnității și reputației sale, aduse prin exprimările calomnioase formulate verbal și în scris de pârâtă, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamantul a indicat acțiunile de jignire repetată din partea pârâtei, în prezența angajaților Primăriei Recaș și a beneficiarilor de servicii publice (cetățeni), cu prilejul evaluării pârâtei (ce a deținut calitatea de funcționar al Serviciului Public de Asistență Socială și Asistență Medicală) și a contestării de către aceasta a dispoziției emisă în urma evaluării sale.

Ambele instanțe au reținut - pe baza probelor administrate - ca fiind dovedite faptele ilicite reclamate prin acțiune.

Sub aspectul situației de fapt, decizia instanței de apel a validat hotărârea tribunalului, reținând că "faptele apelantei-pârâte ce, în mod repetat, a adresat jigniri intimatului-reclamant și a contribuit prin comportamentul său la lipsa desfășurării în bune condiții a activității de primar, prezintă caracter ilicit, iar raportul de proporționalitate între dreptul apelantei la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul intimatului-reclamant la o reputație neștirbită a fost încălcat prin cele două fapte reținute", arătându-se că aceasta nu a acționat cu bună credință atunci când s-a manifestat împotriva concedierii sale pe care o consideră abuzivă.

Se înțelege, însă, că deși a apreciat ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a considerat că nu se impune sancționarea apelantei-pârâte și repararea prejudiciilor suferite de reclamant prin acordarea unei sume de bani motivat de faptul că, pe de o parte, prejudiciul moral este incomensurabil (iar, pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert și determinat sau determinabil), iar pe de altă parte întrucât critica pe care un cetățean o poate aduce unei persoane ce ocupă o funcție publică (în speță, primar) "poate să decadă și ușor în atacuri la persoană și insulte", fapt considerat "într-o anumită măsură, și un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice".

Atare considerente denotă, cum în mod îndreptățit critică reclamantul, judecarea cauzei prin stabilirea unor dispoziții general obligatorii (contrar regulii instituite prin art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.) deoarece acreditează ideea că prejudiciile morale, fiind incomensurabile, niciodată nu ar fi spuse reparării.

Or, specificul prejudiciilor morale nu este incomensurabilitatea lor, ci dificultatea realizării unei echivalențe în bani a suferințelor și afectărilor de ordin moral produse victimei faptei ilicite. Această dificultate nu e una absolută, ci reclamă în procesul de evaluare utilizarea unor factori complecși cum ar fi importanța și gravitatea prejudiciului moral suferit, a importanței valorilor morale lezate, consecințele negative suferite în plan psihic, social, familial sau profesional de către victima faptei ilicite, circumstanțele concrete în care fapta a fost săvârșită, etc.

Această analiză trebuie realizată pe o bază echitabilă și în raport de ansamblul circumstanțelor cauzei pentru ca despăgubirea să aibă un caracter compensatoriu al prejudiciului moral produs, fără să devină excesivă ori să conducă la îmbogățirea celui prejudiciat.

O atare analiză lipsește hotărârii atacate. Afirmând că prejudiciul moral este incomensurabil, deși pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert și determinat sau determinabil, dar și că afrontul adus elementelor personalității reclamantului nu are efecte prejudiciabile din punct de vedere material deoarece acesta nu a suferit nicio pierdere financiară sau declasare în plan profesional care să justifice acordare de sume în compensare, se înțelege că instanța de apel a exclus cu totul și ab initio posibilitatea legal recunoscută prin dispozițiile particulare ale art. 253 (4) și prin cele generale ale art. 1349 (2) C. civ. de a dezdăuna pe reclamant pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin faptele ilicite ale pârâtei. De asemenea, se înțelege că instanța de apel a confundat prejudiciile de ordin moral cu cele de ordin material de vreme ce a conchis că atingerile aduse elementelor personalității reclamantului nu au avut efecte prejudiciabile din punct de vedere material, concluzie ce a fost dedusă pe baza observării unor criterii specifice evaluării prejudiciilor de ordin patrimonial (cum ar fi verificarea existenței unor pierderi financiare, a unor declasări în plan profesional care să necesite o compensare în bani).

De asemenea, atunci când a apelat la criteriul "limitelor criticii admisibile mai extinse" specifice acțiunilor ce îi vizează pe oamenii politici, pe exponenții funcției publice, pe persoanele publice, în general, și la gradul de toleranță mai mare de care trebuie să dea dovadă aceștia, instanța de apel a scăpat din vedere că ceea ce i-a fost dedus judecății ca fapte ilicite, au fost nu acțiuni ale pârâtei (chiar într-un conținut calomnios ori denigrator), constând în critici la adresa actelor și faptelor întreprinse de reclamant ce se înscriu într-o anume linie politică, dar care să implice o minimă dezbatere de idei pe un subiect de interes general, ci, pur și simplu, potrivit propriilor sale constatări, fapte repetate de proferare de jigniri la adresa reclamantului generate într-un context legat de relațiile de serviciu ale acestora (relație de serviciu care, netăgăduit, a fost una de funcție publică).

Potrivit propriilor rețineri ale instanței de apel, raportul de proporționalitate între dreptul pârâtei la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și dreptul reclamantului la o reputație neștirbită (drept integrat în dreptul la viață privată, reglementat prin art. 8 din aceeași Convenție) a fost încălcat prin cele două fapte reținute în sarcina acesteia, de proferare de jigniri - "primar prost", "analfabet funcțional" - pe un ton ridicat în incinta primăriei, în prezența personalului angajat și a beneficiarilor de servicii publice, și prin jignirile adresate în conținutul unui act oficial cu caracter public (contestația din 14.08.2018), toate faptele fiind generate de procedura de evaluare a competențelor profesionale la care a fost supusă pârâta și de eliberarea din funcția de conducere deținută de aceasta.

Așadar, în situația de fapt a cauzei nu a fost vorba despre o dezbatere de idei pe tema unui subiect de interes general care să conțină critici, fie și denigratoare, la adresa reclamantului, ci pur și simplu de un conflict de serviciu care a vizat persoana primarului Recaș și care s-a concretizat în utilizarea de către pârâtă de invective și jigniri adresate acestuia, astfel încât criteriul aplicat de instanța de apel, al "limitelor criticii admisibile mai largi" cât privește exercițiul libertății de expresie a pârâtei apare ca fiind străin conflictului litigios.

Deși potrivit propriei aprecieri, faptele pârâtei au depășit limitele toleranței într-o societate democratică, afectând dreptul la reputație al reclamantului, în mod contradictoriu reține aceeași instanță de apel că atacurile la persoană și insultele aduse de pârâtă pot fi considerate "într-o anumită măsură, și un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice", fără să detalieze în ce modalitate faptul de a insulta și denigra într-un conflict punctual de serviciu servește obiectivelor societății democratice.

Argumentația instanței de apel lasă de înțeles că, în viziunea acesteia, din nou cu titlu general și contrar dispozițiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ., funcția publică presupune o expunere la afronturi, jigniri, calomnii, atacuri la persoană și implică inevitabil acceptarea unor atare manifestări, chiar când acestea nu au legătură în mod necesar cu "arena politică" ori cu un subiect de interes general pentru societate ori pentru o anume comunitate.

Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, elementul determinant pentru punerea în balanță a protecției vieții private și a libertății de exprimare trebuie să rezide în contribuția pe care o anume temă ori un anume subiect o aduce unei dezbateri de interes general pentru comunitate, element ce a fost în mod greșit suprapus de instanța de apel (exclusiv) funcției publice (de primar) a reclamantului care a generat, în circumstanțele speței, doar relația de supraordonare pe linie administrativă față de pârâtă.

Însă, așa cum judicios a învederat prin hotărârea sa prima instanță, apărările pârâtei privitoare la modul de evaluare a competențelor sale profesionale și eventualele încălcări ale unor dispoziții legale de către reclamant, în exercițiul funcției de primar, dau dreptul acesteia de a se adresa instanței în cadrul unei acțiuni specifice, fără a o îndreptăți la utilizarea unor cuvinte care să constituie încălcări ale drepturilor personale ale reclamantului.

Astfel cum a fost justificată soluția instanței de apel, nu corespunde unei corecte interpretări sau aplicări a legii cu trimitere la niciunul din temeiurile legale relevante în cauză - art. 70 - 73, 253, 1349 C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - întrucât deși constată întrunirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în privința faptelor imputate pârâtei, justifică neangajarea acesteia exclusiv în considerarea funcției publice de primar deținută de reclamant, acreditând ideea - care fără nuanțările necesare, este greșită - că indiferent de circumstanțe ori de situație, deținătorul unei atare funcții nu se bucură de același nivel de protecție a vieții private întocmai ca orice altă persoană.

Se impune, prin urmare, pentru aceste motive, refacerea judecății în apel, cu corectarea corespunzătoare a judecăților de valoare ale instanței în raport de toate aspectele reținute anterior și care se subsumează condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale.

În considerarea acestor argumente, apreciind că recursul formulat este întemeiat, în baza dispozițiilor art. 488 (1) pct. 8 și 497 C. proc. civ., îl va admite și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

La rejudecare, instanța va avea în vedere și cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în recurs, parte care a câștigat în această etapă procesuală și care a solicitat acordarea sumelor cu acest titlu, constând în taxă judiciară de timbru (100 RON) și onorariu avocat (800 RON), dar asupra cărora instanța de recurs nu s-a putut pronunța, dată fiind soluția care s-a impus asupra recursului și care nu a implicat o finalizare a litigiului în fața acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în județul Timiș împotriva deciziei nr. 250 din 5 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., cu domiciliul procesual ales în Timișoara, județul Timiș.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 4 noiembrie 2020.