ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5891/2019

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel București, obligarea la: 1) emiterea de ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 09.04.2012 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia dintre reclamanți îndeplinită în cadrul instanței; 2) recalcularea sporurilor și a altor drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 09.04.2012 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței; 3) să li se plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflației, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar și până la plata efectivă a acestuia; 4) să li se plătească dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar și până la plata efectivă a acestuia; 5) obligarea ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii in funcții de conducere a judecătorilor,de procentele aferente vechimii în muncă și in funcție, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 449 din 28.04.2016 Tribunalul Galați, secția I-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3758 pronunțată în data de 28 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 09.04.2012 - 22.12.2012 și a respins în consecință acțiunea pentru această perioadă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Teleorman și Curtea de Apel București, a obligat pârâtul Ministrul Justiției să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanților, cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței și pârâtul Tribunalul Teleorman să achite reclamanților drepturile cuvenite ca urmare a emiterii ordinelor de reîncadrare salarială, actualizate cu indicele de creștere a prețurilor de consum și cu dobânda legală, începând cu data de 09.04.2015 și până la plata efectivă a debitelor principale.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea în principal a acțiunii ca inadmisibilă și în subsidiar ca netemeinică.

Recurentul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 285/2010 cu referire la procedura prealabilă obligatorie pentru anularea ordinului prin care a fost stabilită indemnizația de încadrare.

Pe fondul cauzei a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, acest text de lege nefiind aplicabil categoriei profesionale a judecătorilor. În opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare și vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, se aplică numai categoriei funcționarilor publici și personalului contractual.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

În prealabil, în ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de învestire a instanței de judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmărește înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alți judecători, aflați în situații identice, dar și cu alte categorii de personal din sistemul justiției, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015.

Așadar, reclamanții nu au obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 și nici nu sunt ținuți de dispozițiile art. 7 alin. (4) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constatând că este nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanți a procedurii prealabile introducerii acțiunii.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Recurentul-pârât a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, interpretare pe care prima instanță a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la același nivel" corespunde personalului încadrat în aceeași funcție, clasă de salarizare, gradație și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții și pentru care prevederile alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 au prevăzut păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanța supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Aceeași concluzie se desprinde și din cuprinsul Raportului comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secțiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, textul de lege în discuție se aplică personalului tuturor instituțiilor și autorităților publice, inclusiv celui din sistemul de justiție, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeași funcție și aceeași clasă de salarizare, având aceeași vechime în muncă și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Din această perspectivă, refuzul recurentului-pârât Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3758 din 28 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2019.