ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4923/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios Adminila data de 15.12.2015 reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu MINISTERUL JUSTITIEI, au solicitat instanței de contencios administrativ obligarea pârâtului de a emite, pentru fiecare, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare În acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

În acest sens, au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Au mai solicitat obligarea pârâtului ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Reclamantele au arătat că sunt judecători la Tribunalul Teleorman și în această calitate au solicitat, după intrarea în vigoare a legii 71/2015 stabilirea salariului său la nivelul la care era stabilit și pentru alți judecători cu același grad și vechime care îndepliniseră condițiile de vechime anterior intrării în vigoare a legii 330/2009, însă nu au primit răspuns.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1248 pronunțată în data de 12 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, obligând pârâtul să emită un ordin de încadrare salarială pentru fiecare reclamantă, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat același pârât Ministerul Justiției la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 1248 din data de 12 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, susținând că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Criticile sale au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al articolului 488 din C. proc. civ.

În cadrul primului punct al criticilor sale, recurentul a susținut că, în mod greșit prima instanță a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor satariale, întrucât această obligație revine instanței angajatoare, în speță, Curții de Apel București.

Precizează astfel că atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiție de a vira banii și nu de a efectua plata, în concret a diferențelor salariate solicitate, motiv pentru care, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații instanțelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerulu Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatelor-reclamante sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariate alt acestora sunt calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

Ori, Ministerului Justiției nu i se poate stabili nicio răspundere pentru stabilirea drepturilor salariate ale intimatelor-reclamante, calitatea de ordonator principal neatrâgându-i automat calitatea de parte în proces.

Așadar, având în vedere că între Ministerul Justiției și instanțele judecătorești nu există raporturi de subordonare, deoarece acestea aparțin unor puteri diferite ale statului, nici între angajații Curții de Apel București și Ministerul Justiției nu există niciun rapot juridic.

Prin urmare, solicită recurentul a se avea în vedere că, în speță nu sunt întrunite condițiile legale pentru această răspundere, astfel că, în mod greșit Ministerul Justiției a fost obligat la plata acestor diferențe salariale în favoarea intimatelor-reclamante.

În ceea ce privește art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobata prin Legea nr. 71/2015, susține recurentul că, în mod greșit instanța de fond a reținut ca aceste prevederi se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, în condițiile în care această normă legală este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalului din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

Consideră recurentul că, în realitate, instanța de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsuri reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiți de vechime în muncă și în funcție.

Or, instanța de fond are atribuții în ce privește aplicarea legii și nu atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea sensulu discriminatoriu instituit prin dispoziții legale. Mai mult, precizează că nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul tegii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele cete existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

În aceste condiții, câtă vreme textul în discuție constituie o normă de excepție, de strictă interpretare, care nu a fost declarat neconstituțional, consideră că instanța de fond era ținută să-l aplice ca atare.

Această interpretare este susținută și de adoptarea în anul 2016 a O.U.G.

nr. 20/2016, care modifică, printre altele și O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, modificare justificată tocmai de existența unor niveluri diferite de salarizare pentru aceeași funcție în cadrul aceleiași instituții, de stabilirea aceluiași nivel de salarizare pentru personal cu atribuții și nivel al studiilor diferite, în cadrul aceleiași instituții, și ținând cont că autorități le/instituții le publice centrale și locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanțelor de judecată din întreaga țară având ca obiect eliminarea unor discrepanțe salariale, astfel cum rezultă din preambulul său.

Astfel, susține recurentul că, din analiza comparativă a modului de formulare a art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, se desprind următoarele concluzii:

a. Dacă textul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, ar fi fost aplicabil întregului personal din toate instituțiile și autoritățile publice, nu ar mai fi existat Ia acest moment diferențe sau discrepanțe salarială în sistemul bugetar, întrucât toate persoanele care ocupau aceleași funcții grade/trepte și gradații ar fi fost salarizate la nivelul maxim în plata începând cu 09.04.2015 și reîncadrate la același nivel maxim începând cu 01.01.2016, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

b. Atunci când a dorit să lărgească sfera de aplicabilitate, legiuitorul a folosit în art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016 sintagma "personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim..", spre deosebire de art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, care se adresa doar personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice enumerate, salarizat la același nivel. în acest context, este de subliniat ca nici măcar acest ultim text nu are aplicabilitate generală în întreg sistemul bugetar, ci se referă doar la anumite categorii de personal (cele care potrivit legii beneficiază de salarii de bază/indemnizații de încadrare), din care, într-adevăr, fac parte și reclamantele. în schimb, pentru alte domenii profesionale au fost introduse în O.U.G. nr. 57/2015 dispoziții distincte și derogatorii (de ex., pentru învățământ, art. 3

1

alin. (2), art. 33 și 34, pentru sistemul de apărare și ordine publică, art. 31 alin. (5)-(7), pentru sistemul sănătății, art. 3

2

).

În acest context, recurentul-pârât apreciază că drepturile salariale ale intimatelor-reclamante au fost corect stabilite, motiv pentru care solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

La data de 06.03.2019 recurentul - reclamant a depus la dosar o Notă în cadrul căreia a susținut că a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 1490/C/24.05.2017, prin care și reclamantelor din prezenta cauză le-a fost recalculcat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor la nivel maxim, începând cu data de 09.04.2015, fiindu-le achitate, în luna decembrie 2017, de către Tribunalul Teleorman, și diferențele salariale rezultate din aplicarea acestui ordin.

Menționează că OMJ nr. 1490/C/2017 a fost emis în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017.

Ulterior, la data de 06.03.2019 recurentul -pârât Ministerul Justiției a depus la dosar o Notă în cadrul căreia menționează în esență că, la data de 24.05.2018 Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/2018, ce a stabilit că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON.

Ținând seama de OMJ nr. 2066/C/2018, Ministrul Justiției a emis OMJ nr. 3072/C/2018, prin care au fost stabilite drepturile salariale ale intimatelor-reclamanre, începând cu data de 01.07.2018, iar prin OMJ nr. 90/C/2019 le-au fost recalculate reclamantelor drepturile salariale pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018. Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței de fond și respingerea acțiunii, ca lipsită de obiect.

La data de 06.06.2019 recurentul - pârât a mai depus la dosar o Notă, în cadrul căreia a menționat că, prin OMJ nr. 1490/C/24.05.2017, OMJ nr. 3072/C/07.08.2018 și OMJ nr. 90/C/04.01.2019 le-au fost recalculate și reclamantelor drepturile salariale începând cu 09.04.2015, astfel că Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligațiile legale, motiv pentru care solicită a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive, în ceea ce privește obligația plății și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei personae fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca rămasă fără obiect.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de Ministerul Justiției, intimatele-reclamante nu au formulat întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

A fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din data de 17 octombrie 2018 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 26 martie 2018, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare.

Prin cererea formulată reclamantele A., B. și C., având funcția de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, au învestit instanța de contencios administrativ competentă solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită pentru fiecare reclamantă, începând cu data de începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

Deopotrivă, au solicitat obligarea aceluiași pârât -Ministerul Justiției - la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Au mai solicitat obligarea pârâtului ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Admițând în parte cererea de chemare în judecată, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită pentru fiecare reclamantă câte un ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/204, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Deopotrivă, a obligat aceeași autoritate -Ministerul Justiției- la plata căre reclamante a diferenței salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Învestită fiind cu soluționarea recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva soluției mai sus menționate, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile acestuia sub aspectul calității procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, sens în care urmează a fi admis recursul acestuia și casată în parte sentința atacată, în considerarea următoarelor argumente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, determinarea calității procesuale pasive presupunând identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale pretinse.

Amintește instanța de control judiciar că în C. proc. civ. sunt reglementate în mod expres, la art. 32, condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și interesul.

Astfel, calitatea procesuală este una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile.

Înalta Curte reține că potrivit art. 36 prima teză noul C. proc. civ. " Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. (…) ". Una dintre condițiile cerute deci pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

În speță, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, se observă că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 și nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate, Ministerul Justiției fiind parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Având în vedere că reclamantele au funcția de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, în ceea ce privește plata drepturilor salariale, atragerea în proces a ordonatorului principal de credite (Ministerul Justiției) nu poate fi justificată de necesitatea stabilirii unei garanții pentru aprobarea și repartizarea creditelor bugetare, o astfel de garanție fiind nu numai lipsită de suport legal, dar și inutilă, față de dispozițiile art. art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale." De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, Curtea are în vedere că raportul juridic salarial există între reclamante și angajatorul direct, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui alt raport juridic, unul de drept financiar, implicând ordonatorii de credite subordonați (secundari și terțiari), iar nu direct pe reclamante.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu cuprinde și obligația de plată a diferențelor salariale restante, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instanțelor (ordonatori secundari și terțiari) a creditelor necesare pentru efectuarea drepturilor salariale.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora " (1) Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite.".

În acest sens este și Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față), în care s-a statuat că, în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, aceasta nu poate avea calitatea procesuală pasivă în acest gen de cauze. Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este de natură că conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atîta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în material repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire aordonatorului principal de credite, care să constituie fundamental pretențiilor deduse judecății. O obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurarii în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Așadar, Ministerul Justiției nu calculează și nu achită drepturi salariale decât propriilor angajați, singura obligație fiind aceea de a vira și asigura sumele solicitate de ordonatorii secundari de credite prin proiectele de buget, plata diferențelor salariale și, după caz a accesoriilor acestora, urmând a se face de către instituția unde funcționează reclamantele.

În consecință, nu Ministerului Justiției îi revine obligația de plată a diferențelor salariale cerute de reclamante, neprezentând relevanță pe acest capăt de cerere raportul specific de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferitele niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Nu se poate aprecia nici în sensul că plata drepturilor salariale respective ar constitui expresia reparării unui prejudiciu din partea Ministerului Justiției ca urmare a faptei ilicite constând în omisiunea de emitere a unui act administrativ legal în sensul solicitat de reclamante, întrucât în nicio ipoteză acest pârât, Ministerul Justiției, nu achită direct reclamantelor drepturi salariale cuvenite, ci aceasta intră în atribuția ordonatorului de credite terțiar față de care judecătorul se află în raporturi de serviciu.

Astfel, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației de plată a diferențelor salariale cuvenite reclamantelor, angajate în cadrul Tribunalului Teleorman.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurentului, în sensul că formularea unei cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații instanțelor de judecată, nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiției la plata unor drepturi salariale, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite.

În aceste condiții, constatând că, în mod greșit pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat de instanța de fond la plata diferențelor salariale, în favoarea reclamantelor, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de acesta, să caseze, în parte, sentința recurată și, rejudecând, să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și în consecință să respingă acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește criticile aceluiași recurent referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi nefondate, reținând că aceste prevederi vizează și categoria profesională a judecătorilor, astfel cum corect a stabilit instanța de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, s-a creat posibilitatea legală ca personalul încadrat în instituțiile și autoritățile publice, care avea un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la acest nivel maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, eliminându-se astfel diferențele salariale rezultate, în anumite cazuri, în urma aplicării Legii nr. 284/2010.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că, Alin. 5

1

al art. 1 reglementează o situație particulară, a personalului care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, iar în cazul acestui personal, prin derogare de la principiul stabilit la alin. (1) și (2), salarizarea va fi cea de la nivelul maxim, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Recurentul -pârât Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, interpretare pe care prima instanță a înlăturat-o cu motivarea că "Dacă s-ar reține interpretarea pe care pârâtul o propune, s-ar pune în discuție concordanța textului de lege cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României întrucât s-ar ajunge la înlăturarea discrepanțelor pentru anumite categorii de personal și la menținerea lor pentru alte categorii de funcționari. În cazul instanțelor de judecată discrepanțele ar fi înlăturate pentru personalul contractual și funcționarii publici dar ar fi menținute pentru judecători fără a exista o rațiune obiectivă pentru un astfel de tratament diferit al categoriilor de personal."

În mod corect a reținut judecătorul fondului că interpretarea realizată de pârât nu are în vedere finalitatea urmărită de legiuitor, astfel cum rezultă din raportul comun din 17.03.2015 al Comisiilor pentru muncă și protecție socială, și, respectiv, pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, conform căruia amendamentul devenit alin. (5)

1

al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru "clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o, ulterior introducerii acțiunii și pronunțării instanței de fond, prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanța supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Înalta Curte constată că, cele reținute de instanța de fond nu contrazice aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul.

Prin această decizie Curtea Constituțională nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât, instanța de control judiciar apreciază ca nefondate crititice formulate de recurentul-pârât sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 s-a făcut în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, fără a se adresa doar unor anumite categorii de salariați, ci tuturor salariaților din sistemul bugetar care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mic decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică.

Prin urmare, textul de lege în discuție se aplică personalului tuturor instituțiilor și autorităților publice, inclusiv celui din sistemul de justiție, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeași funcție și aceeași clasă de salarizare, având aceeași vechime în muncă și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, judecătorul fondului făcând o analiză corectă a cauzei dedusă judecății, considerente pentru care criticile recurentului -pârât sub aspectul interpretării art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, sunt nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, sub acest aspect.

În ceea ce privește cererea recurentului -pârât, din cadrul Notelor depuse la dosar pe parcursul judecării recursului, de respingere a acțiunii, "ca lipsită de obiect", respectiv " ca rămasă fără obiect", Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantelor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantelor de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul acțiunii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantelor și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința atacată și rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și în consecință va respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1248 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și în consecință respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2019.