Decizia nr. 3521/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Administrația Fondului pentru Mediu, Direcția Inspecție Fiscală/Serviciul Inspecție Fiscală III, anularea parțială a Deciziei nr. 92/10.06.2016 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să desființeze raportul de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016, cu cheltuieli de judecată. La primul termen de judecată, reclamanta a făcut precizarea cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere că solicită ca instanța să anuleze raportul de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016 emis de Administrația Fondului pentru Mediu.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 215 din 9 decembrie 2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, excepție invocată de acest pârât și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, pentru lipsa calității procesuale pasive și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Administrația Fondului pentru Mediu și Direcția Inspecție Fiscală/Serviciul Inspecție Fiscală III.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că instanța de fond nu a analizat susținerile referitoare la faptul că Decizia nr. 92/10.06.2016 a soluționat parțial contestația. În principal s-a susținut că aceasta decizie nu a soluționat capătul de cerere al contestației referitoare la anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016 întocmit de AFM. Instanța de fond a procedat la analiza raportului de inspecție fiscală și a concluzionat că împotriva acestuia nu poate fi formulată contestație administrativă. Instanța era datoare să observe faptul că decizia nr. 92/10.06.2016 nu cuprinde nicio soluție dată contestației sub aspectul solicitării anulării raportului de inspecție fiscală. Necuprinzând nicio prevedere referitoare la acest aspect, decizia este nelegală și netemeinică. Organul emitent era obligat să soluționeze contestația sub toate motivele invocate. Cu toate că a fost admisă contestația, autoritatea emitentă a dispus desființarea doar a deciziei de impunere nr. x/15.04.2016 și emiterea unei noi decizii de impunere. În decizia nr. 92/10.06.2016 nu s-a făcut în niciun moment referire la raportul de inspecție fiscală, în sensul anulării sau menținerii acestuia, deși contestația a fost admisă. Din aceste motive, acțiunea vizează anularea parțială a Deciziei nr. 92/10.06.2016 și obligarea AFM la emiterea unei decizii prin care să se dispună desființarea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016 și emiterea unei decizii de verificare, în urma căreia să se încheie un nou raport fiscal și eventual dacă se va impune, noua decizie. Recurenta mai arată că nu solicită anularea Deciziei nr. 92/10.06.2016 în ceea ce privește dispoziția acesteia de desființare a deciziei nr. 53/15.04.2016, parte din decizie considerată legală și temeinică. În opinia recurentei instanța de fond nu a observat acest motiv de nelegalitate și netemeinicie parțială invocat, și a procedat la analiza raportului de inspecție fiscală. Împrejurarea că raportul de inspecție fiscală se poate ataca sau nu cu o contestație administrativă este indiferent la situația concretă expusă, atât timp cât organul emitent pur și simplu a omis să soluționeze în integralitate contestația. Este adevărat că s-a solicitat instanței anularea raportului de inspecție fiscală, însă prioritar era ca instanța de fond să analizeze faptul că decizia nr. 92/10.06.2016 nu a soluționat în mod integral contestația administrativă. În condițiile în care reclamanta a contestat împreună atât raportul de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016 cât și decizia de impunere nr. x/15.04.2016, A.F.M. avea obligația de a examina și motivele de contestare a raportului de inspecție fiscală. Recurenta consideră că, în cauză, sunt situații contradictorii, și anume: - Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016 a fost contestat însă Decizia nr. 92/10.06.2016 nu a făcut absolut nicio referire despre acest raport, rămânând în ființă acest raport; - Decizia de impunere nr. x/15.04.2016 a fost contestată, iar Decizia nr. 92/10.06.2016 a desființat această decizie; - Decizia de impunere nr. x/07.07.2016 a fost emisă în baza unei decizii - 92/10.06.2016 care a desființat altă decizie și în baza aceluiași raport de inspecție fiscală contestat, dar asupra căruia organul emitent nu s-a pronunțat prin decizia nr. 92/10.06.2016. În aceste condiții, decizia nr. 92/10.06.2016 are un conținut contradictoriu: De asemenea, recurenta critică pe fond actele contestate.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Mediului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia de impunere x/15.04.2016, s-au stabilit în sarcina societății reclamante obligații de plată suplimentare la fondul de mediu de 4.150.146 RON. Reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere și împotriva raportului de inspecția fiscală nr. x/15.04.2016, iar prin decizia nr. 92/10.06.2016 a Administrației Fondului pentru Mediu s-a admis contestația și s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. x/15.04.2016 și emiterea unei noi decizii de impunere. Ulterior, organul fiscal emite o nouă decizie de impunere, nr. 53/10.06.2016, în baza Deciziei 92/10.06.2016, stabilind obligații fiscale în sarcina reclamantei de 381.707 RON. Recurenta-reclamantă este nemulțumită de împrejurarea că organul de soluționare a contestației nu a anulat prin decizia 92 din 10.06.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.04.2016, deși a solicitat expres acest lucru. Potrivit art. 268 din Legea 207/2015, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit prezentului titlu. De asemenea, conform art. 279 din același act normativ, în cazul admiterii contestației se decide, după caz, anularea totală sau parțială a actului atacat, iar conform art. 281 al (2), deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că raportul de inspecție fiscală la care face referire recurenta-reclamantă nu constituie un act administrativ fiscal în sensul textelor de mai sus, actul administrativ fiscal fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.