ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3/2020

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27.03.2018, reclamantul A. a învestit Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 1303/20.02.2018, solicitând în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, anularea acesteia și desființarea măsurii angajării răspunderii sale solidare.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 5296 din 12 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca nefondată.

1.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

Intimata-pârâtă nu a încuviințat niciodată vreo facilitate la plată, respingerea cererii ab initio nefiind cauzată de vreo culpă a recurentului și nefiind o pierdere a unei facilități acordate, ci un refuz de acordare facilitate.

În ceea ce privește condițiile prevăzute de lege a fi înttrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului societății, trebuie dovedită reaua credință, în sensul de intenție în scopul de a cauza un prejudiciu, de a se sustrage de la obligația de plată, de a-și genera un beneficiu necuvenit. Susține recurentul că legiuitorul a prevăzut că doar buna credință se prezumă, nu și reaua credință, care pentru a fi reținută, trebuie probată. În opinia recurentului, niciuna dintre aceste condiții nu a fost dovedită de către intimată, mai mult chiar, nici nu este invocată o astfel de situație întrucât nu a fost cazul.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat potrivit argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.10.2017 a A.F.P. Sector 2, s-a dispus atragerea răspunderii recurentului din prezenta cauză, în calitate de administrator, în solidar cu B. S.R.L., pentru suma de 1.167.507 RON.

Împotriva acestei Decizii recurentul-reclamant a formulat contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 1303/20.02.2018 a A.N.A.F. - D.G.R.F.P. București.

Prin aceste acte administrativ - fiscale organul fiscal a reținut că neplata datoriilor societății la scadență, coroborată cu neprezentarea recurentului la audiere demonstrează faptul că acesta a acționat cu rea credință, cu o intenție prejudiciabilă, care să genereze o stare de insolvabilitate a societății prin neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Sub acest aspect, din conținutul Deciziei a cărei anulare se solicită, rezultă că ANAF- DGRFP București a tras concluzia incidenței dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală din următoarele împrejurări de fapt: atitudinea pasivă și ignorantă a administratorului față de actele de executare silită emise de organul fiscal, administrarea necorespunzătoare a societății, neefectuarea de plăți către bugetul consolidat al statului, nedepunerea declarațiilor fiscale obligatorii, precum și nedeclararea din proprie inițiativă a insolvenței societății.

Or, instanța de control judiciar observă că aceste circumstanțe de fapt au fost descrise într-un mod general și impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile recurentului-reclamant.

Forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, recurentul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care recurentul și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății, iar sub aspect volițional această conduită să fie caracterizată de reaua credință a reclamantului.

În considerentele Deciziei ce face obiectul prezentului litigiu, se arată că responsabilitatea exclusivă pentru existența în continuare a obligațiilor fiscale revine administratorului societății, care a acumulat debite restante la bugetul consolidat de stat, cu rea-credință.

Or, legiuitorul a prevăzut că doar buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință, care pentru a fi reținută, trebuie probată. Intimata-pârâta nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei recurentului-reclamant, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme din nici un mijloc de probă nu rezultă că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Prin urmare, din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, în calitate de administrator la B. S.R.L., organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, se observă că nu se indică în concret și nu se dovedește implicarea recurentului-reclamant în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății.

În concluzie, susținerea intimatei-pârâte potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, nu poate fi reținută, având în vedere că prevederea legală incidență nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credințe.

Reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Or, așa cum s-a arătat în precedent intimata-pârâtă nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

2.2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza va admite acțiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 5296 din 12 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza, admite acțiunea formulată de reclamantul A..

Anulează Decizia nr. 1303/20.02.2018, de soluționare a contestației, emisă de ANAF-DGRFP București și Decizia nr. 356625/16.10.2017, de angajare a răspunderii solidare, emisă de AFP Sector 2 .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 ianuarie 2020.