ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3087/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.11.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare emise sub nr. x/11.12.2018, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Prin sentința nr. 86 din 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 86 din 29 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare a executării deciziei până la pronunțarea instanței de fond, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sunt îndeplinite toate cele trei condiții impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a contestat decizia atacată, sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente. Mai arată că aparența dreptului este în favoarea sa, întrucât procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent și cu aplicarea unui temei juridic abrogat; audierea prealabilă emiterii deciziei atacate a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, ceea ce echivalează cu lipsa acesteia, iar executarea scrisorii de garanție a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deținea dreptul de creanță.

În ceea ce privește paguba iminentă, arată că împotriva societății au fost demarate procedurile de executare silită, iar în lunile anterioare emiterii deciziei, nu a înregistrat venituri nete care să-i permită achitarea sumei stabilite prin decizie, iar executarea sumei de 93.121.501 RON ar pune în pericol raporturile de muncă ale angajaților și chiar existența societății ori pierderea licențelor/autorizațiilor legale de funcționare, imposibilitatea achitării salariilor personalului și a colaboratorilor.

Recurenta-reclamantă susține că motivarea instanței de fond este contradictorie, având în vedere că, deși instanța a apreciat că aspectele invocate țin de fondul cauzei și nu pot fi dezlegate în procedura suspendării executării, ulterior a analizat materialul probator, concluzionând că aceste aspecte nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă de legalitate a actului administrativ.

Mai arată că argumentele privind necompetența organului fiscal care a instrumentat procedura de atragere a răspunderii au fost respinse cu o motivare străină de criticile reclamantei, cu aplicarea unor principii de drept în detrimentul normelor juridice exprese și prin aplicarea unei prorogări de competență artificiale, fără suport legal. Susține că prima instanță nu s-a pronunțat pe unul dintre motivele de nelegalitate cu care a fost sesizată, dar a apreciat că procedura de atragere a răspunderii s-a desfășurat conform Codului de procedură fiscală, iar, pe de altă parte, critica privind lipsa audierii, ca efect al necompetenței organului instrumentator, nu a fost analizată prin raportare la cele invocate de reclamantă.

Critică faptul că instanța de fond s-a raportat în mod eronat la capacitatea administrativă a intimatei-pârâte, reținând că aparența de drept nu ar fi în favoarea reclamantei, deși a fost chemată să analizeze dacă cererea de plată necesita personalitatea juridică a intimatei-pârâte.

Precizează că argumentele instanței privind paguba iminentă sunt contradictorii și nelegale, întrucât inițial instanța a reținut că această condiție este îndeplinită, însă, ulterior, a invocat o pretinsă rea credință, instanța reținând eronat că nu ar exista nici un indiciu temeinic cu privire la acordul organelor fiscale privind înlocuirea scrisorii de garanție bancară emise de recurenta-reclamantă cu o nouă garanție (B.), aspect contrazis de probele de la dosar.

De asemenea, susține că în mod greșit a apreciat instanța de fond că aspectele invocate în argumentarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat țin de fondul cauzei și nu pot fi analizate, câtă vreme acestea vizau abrogarea temeiului de drept al procedurii de angajare a răspunderii solidare, lipsa audierii ca efect al necompetenței organului instrumentator și lipsa personalității juridice a intimatei-pârâte în formularea cererii de plată, și nu în emiterea actului administrativ.

Critică argumentul instanței de fond conform căruia reclamanta A. S.A. este garant al S.C. C. S.R.L., contribuabil titular al obligațiilor fiscale în discuție, în raport cu care se aplică art. 30 și art. 31 din Codul de procedură fiscală, apreciind că, întrucât decizia a cărei suspendare o solicită se întemeiază pe Ordinul ANAF nr. 127/2014, iar acesta a fost abrogat ca urmare a abrogării actului normativ în aplicarea căruia a fost emis, în lipsa unui act normativ nou după intrarea în vigoare a noului Codul de procedură fiscală, organul competent pentru gestionarea procedurii de angajare a răspunderii solidare nu mai poate fi determinat conform prevederilor Ordinului ANAF nr. 127/2014, ci exclusiv potrivit normelor Codului de procedură fiscală.

Susține aplicarea eronată a prevederilor art. 30 și 31 din Codul de procedură fiscală față de raportul juridic principal dintre C. și intimata-pârâtă, neexistând vreo prevedere legală de prorogare a competenței de administrare fiscală în raport cu poziționarea debitorului principal. Apreciază că instanța de fond trebuia să stabilească competența organului fiscal în raport cu prevederile art. 30 alin. (1) lit. c) și art. 31 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală, în funcție de criteriul localizării plătitorului, în speță sediul social al recurentei, respectiv la Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice. Astfel, arată că instanța a operat o prorogare artificială de competență în favoarea intimatei-pârâte, care contravine dispozițiilor legale invocate de către instanță.

Consideră că este lipsit de relevanță raționamentul instanței că recurenta nu a contestat niciodată că intimata-pârâtă reprezintă organul competent să administreze fiscal societatea.

Critică faptul că prima instanță nu a analizat susținerea sa privind motivarea deciziei a cărei suspendare a executării se solicită în baza unui act juridic abrogat, pe motiv că această analiză urmează a fi făcută în cadrul acțiunii în anulare, câtă vreme nu este necesară antamarea fondului cauzei.

De asemenea, critică motivarea instanței cu privire la audierea sa de către un organ fiscal necompetent, aceasta apreciind că audierea este oricum reglementată, ca procedură, de normele Codului de procedură fiscală, recurenta-reclamantă susținând că aceasta echivalează cu lipsa audierii, sancțiunea nulității fiind în mod expres prevăzută de art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"Prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea". Astfel, apreciază că în mod nelegal a reținut instanța de fond că nu a suferit nici un prejudiciu ca efect al lipsei audierii prealabile, întrucât nulitatea reglementată de art. 26 alin. (3) Error! Not a valid link. nu este condiționată de existența unei vătămări.

Recurenta-reclamantă invocă executarea scrisorii de garanție de un organ fiscal fără personalitate juridică și care nu deținea dreptul de creanță, având în vedere că aceste raporturi juridice au natură civilă, fiind stabilite între recurentă, în calitate de emitent, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, entitate a cărei personalitate juridică îi permitea executarea scrisorii de garanție. Aceasta întrucât litigiul dintre părți întrunește exclusiv caracteristici civile și nu administrativ-fiscale și câtă vreme scrisoarea de garanție de bancară, deși este emisă în cadrul unor proceduri fiscale, își păstrează comercialitatea, respectiv caracterul civil, ceea ce face nerelevantă împrejurarea că Administrația Finanțelor Publice Sector 6 are capacitate de drept administrativ ori împrejurarea că aceeași entitate este organul fiscal care se ocupă de administrarea fiscală a C. S.R.L., ordonatorul scrisorii de garanție, deoarece în lipsa personalității juridice și a unui patrimoniu propriu, Administrația Finanțelor Publice Sector 6 nu are nici dreptul și nici capacitatea de exercițiu a dreptului de a solicita executarea scrisorii de garanție.

Mai arată că cererea de plată nu este un act administrativ, ci unul exclusiv civil, constituind expresia dreptului la urmărire al unui creditor civil, fie el și autoritate publică, deoarece cererea de plată se putea manifesta exclusiv în cadrul unui raport juridic de drept civil.

În acest sens, susține că cererea de plată trebuia formulată de titularul dreptului, și anume Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Referitor la paguba iminentă, susține că motivarea instanței de fond este contradictorie, având în vedere că instanța a reținut că reclamanta a depus documente privind situația sa financiar-contabilă, din care reiese că nu dispune de fondurile necesare pentru acoperirea creanței, ceea ce ar conduce la concluzia că executarea actului administrativ fiscal ar determina intrarea sa în insolvență ori blocarea activității, iar pe de altă parte, a reținut că aceleași documente relevă că situația nu s-a schimbat în mod esențial în raport cu data emiterii scrisorii de garanție.

Consideră că pretinsa sa rea credință nu face obiectul cauzei și nu poate fi analizată în procedura suspendării executării, întrucât nu reprezintă o condiție prevăzută de lege, iar pe de altă parte, apreciază că raționamentul instanței de fond este viciat, întrucât nu acordă relevanța cuvenită înscrisurilor de la dosar.

Susține că sentința recurată este nelegală și raportat la faptul că este rezultatul alterării evoluției actelor fiscale, instanța concluzionând în mod eronat că nu ar exista niciun indiciu temeinic cu privire la acordul organelor fiscale privind înlocuirea scrisorii de garanție bancară cu o nouă garanție (B.), astfel cum reiese din adresa nr. x/23.07.2018, prin care Administrația Finanțelor Publice Sector 6 a răspuns solicitării S.C. C. S.R.L. din data de 7.06.2018 privind înlocuirea scrisorii de garanție, exprimându-și acordul de principiu pentru înlocuirea acesteia, aspect recunoscut de intimata-pârâtă prin răspunsul la interogatoriu depus în dosarul x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect acțiunea în constatarea inexistenței dreptului intimatei-pârâte de a solicita executarea scrisorii de garanție bancară.

Arată că prin adresa nr. x/03.09.2018, înregistrată în evidențele Administrației Finanțelor Publice Sector 6 sub nr. x/03.09.2018, S.C. C. S.R.L. a comunicat organului fiscal scrisoarea de garanție bancară Seria x nr. x din data de 31.08.2018 emisă de B. S.A. pentru suma de 88.686.315 RON, solicitând restituirea originalului scrisorii de garanție emise de recurentă, după executarea parțială conform solicitării. Consideră că în mod greșit a reținut instanța că reclamanta a dat dovadă de rea-credință.

Precizează că S.C. C. S.R.L. a înaintat Administrației Finanțelor Publice Sector 6 scrisoarea de garanție bancară seria x nr. x din data de 31.08.2018 emisă de B. S.A. în valoare de 88.686.315 RON, iar recurenta a executat în parte obligația de plată a ratelor din eșalonare, urmând să achite și diferența până la data de 15.10.2018, dar în aceeași zi în care a efectuat plata parțială din suma de 2.741.207 RON, Administrația Finanțelor Publice Sector 6 a emis decizia de pierdere a eșalonării, pe motiv că debitorul nu și-a onorat obligațiile de plată, iar garanția nou depusă nu este acoperitoare, motiv pentru care a solicitat executarea scrisorii de garanție.

Deși a fost legal citată, intimata-pârâtă Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Cu titlu prealabil se constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat și critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie, având în vedere că inițial instanța a apreciat că aspectele invocate țin de fondul cauzei, dar ulterior a analizat materialul probator, concluzionând că aceste aspecte nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă de legalitate a actului administrativ.

Înalta Curte constată că susținerea recurentei-reclamante nu este fondată, având în vedere că instanța nu a reținut că toate aspectele invocate cu privire la cazul bine justificat țin de fondul cauzei, ci doar aspectul vizând abrogarea OPANAF nr. 127/2014, care va fi analizat de instanța învestită cu anularea deciziei.

De asemenea, se reține că motivarea respingerii argumentului privind necompetența organului fiscal nu este străină de criticile reclamantei. Instanța de fond a avut în vedere art. 30 și art. 31 din noul Codul de procedură fiscală, care se referpă la contribuabil. Or, calitatea de contribuabil o are S.C. C. și nu reclamanta care are calitatea de garant.

Recurenta-reclamantă a mai invocat contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate și cu privire la îndeplinirea condiției pagubei iminente, întrucât inițial instanța a reținut că această condiție este îndeplinită, însă, ulterior, a invocat reaua credință a reclamantei.

Nici sub acest aspect critica nu este fondată, având în vedere că instanța a reținut că, deși reclamanta a depus documente din care reiese că nu dispune de fondurile necesare pentru acoperirea creanței asumate prin scrisoarea de garanție nr. x/29.12.2017, situația nu era diferită în raport cu momentul emiterii scrisorii de garanție, aceasta fiind premisa de la care instanța a concluzionat asupra aparenței de rea-credință a reclamantei, care, deși dispune de aproximativ aceleași fonduri, s-a angajat necondiționat și irevocabil sa plătească suma fără nicio altă formalitate suplimentară.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare emise sub nr. x/11.12.2018, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Analizând cererea de suspendare a executării, se constată că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura suspendării executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care sunt identificate argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe cel puțin un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia, iar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Prin urmare, instanța poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

În speță, recurenta-reclamantă a invocat faptul că: procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent și cu aplicarea unui temei juridic abrogat; audierea prealabilă emiterii deciziei atacate a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, ceea ce echivalează cu lipsa acesteia, iar executarea scrisorii de garanție a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deținea dreptul de creanță.

În ceea ce privește faptul că procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, Înalta Curte constată că Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice este organul fiscal competent în administrarea obligațiilor fiscale ale debitorului S.C. C. S.R.L., aspect recunoscut, de altfel, și de către recurentă, ceea ce îi conferă acestuia și prerogativa executării creanțelor societății C. S.R.L., ale cărei obligații fiscale le administrează și pentru realizarea cărora recurenta a garantat, același organ având și competența de a proceda la audierea reclamantei.

În cauză nu este vorba despre obligațiile fiscale directe ale recurentei-reclamante, care cad în sarcina Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, ci de obligațiile fiscale ale debitorului S.C. C. S.R.L., pe care recurenta-reclamantă le-a garantat.

Prin urmare, neconturându-se necompetența organului fiscal, nu se pune nici problema nulității audierii contribuabilului, în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală, care vizează nulitatea deciziei de atragere a răspunderii solidare emise fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea, în speță audierea având loc, dar, în opinia recurentei, de un organ fiscal necompetent, situație ce nu este incidentă în speță.

Referitor la aplicarea unui temei juridic abrogat în ceea ce privește audierea reprezentanților societății recurente, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute și de către prima instanță, că, din analiza deciziei de angajare a răspunderii solidare a cărei suspendare a executării se solicită și a celorlalte înscrisuri de la dosar, rezultă cu evidență că această procedură s-a derulat în baza Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, și nu a unui text de lege abrogat.

Menționarea la pct. 3 din decizia a cărei suspendare a executării se solicită a faptului că audierea s-a efectuat în conformitate cu dispozițiile OPANAF nr. 127/2014 nu este de natură să conducă la concluzia existenței unui element de aparentă nelegalitate a actului administrativ fiscal, în condițiile în care audierea contribuabilului este prevăzută și la art. 9 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la momentul emiterii deciziei. De asemenea, în același paragraf sunt menționate și dispozițiile art. 25 și 27 din Legea nr. 207/2015, aspect de natură a confirma faptul că acesta este actul normativ în baza căruia s-a efectuat audierea.

De altfel, prima instanță a reținut în mod corect că nu poate analiza referirea organului fiscal la dispozițiile OPANAF nr. 127/2014, acest aspect urmând a face obiectul acțiunii în anulare, apreciind, cu toate acestea, că audierea s-a făcut în mod legal, cu respectarea normelor de drept.

Referitor la critica potrivit căreia executarea scrisorii de garantare a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deținea dreptul de creanță, Înalta Curte constată că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorității publice, ci capacitatea sa administrativă, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogativele de putere publică asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii. Capacitatea administrativă conferă capacitate autorității publice să administreze obligațiile fiscale ale societății C. S.R.L. și, implicit, să executa scrisorile de garanție depuse pentru această societate.

Prin urmare, nici din această perspectivă nu se conturează, la nivel de aparență, vreun element de nelegalitate a actului supus procedurii de suspendare a executării, prima instanță apreciind în mod corect faptul că, referitor la condiția cazului bine justificat, reclamanta nu a expus nicio împrejurare legată de starea de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, după cum cer prevederile art. 14 alin. (1) și art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, reținute de instanță în temeiul prevederilor art. 15 din același act normativ.

În privința susținerii că disputa dintre părți întrunește exclusiv caracteristici civile și nu administrativ fiscal, Înalta Curte reține că scrisoarea de garantare bancară a fost emisă pentru garantarea unor obligații fiscale, a căror contestare se face potrivit materiei contenciosului administrativ și fiscal. De altfel, chiar recurenta-reclamantă a adresat cererea de chemare în judecată instanței de contencios administrativ și fiscal și a invocat în susținerea acesteia dispoziții din dreptul fiscal.

Referirea instanței de fond la principiul accesorium sequitur principale nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței câtă vreme dispozițiile art. 30 și art. 31 din noul Codul de procedură fiscală se referă la competența organului fiscal teritorial în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului. Astfel, nu se poate considera că instanța s-a referit la acest principiu de drept în detrimentul art. 30 și 31 din noul Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte mai reține, contrar susținerii recurentei, că disputa dintre părți nu întrunește exclusiv caracteristici civile. În mod corect prima instanță a considerat că este vorba despre un raport juridic de drept public în cadrul căruia prezintă relevanță capacitatea de drept administrativ a intimatei-pârâte. Litigiul are ca obiect suspendarea executării unui act administrativ fiscal emis în temeiul Legii nr. 207/2015, fiind evident că ne aflăm în prezența unui raport juridic de drept public.

Cu privire la susținerea recurentei că cererea de plată nu este un act administrativ, ci unul exclusiv civil, Înalta Curte reține, fără a antama fondul cauzei, că Notificarea nr. x/04.10.2019 este emisă în temeiul art. 25 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar cererea nr. x/24.09.2018, prin care se solicită recurentei virarea sumei de 93.121.501 RON, reprezentând valoarea scrisorii de garantare pentru eșalonarea la plată nr. x, este, de asemenea, emisă în baza Legii nr. 207/2015 (art. 199, art. 202).

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte constată că, în speță, criticile recurentei-reclamante sub acest aspect nu sunt relevante din perspectiva ambelor motive de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.), în condițiile în care nu există un caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, iar cele două condiții (cazul bine justificat și paguba iminentă) trebuie îndeplinite cumulativ.

Critica privind înlocuirea scrisorii de garanție bancară emise de recurentă cu o nouă garanție emisă de B. se încadrează argumentelor vizând paguba iminentă, astfel că toate criticile din recurs vizând această înlocuire nu se mai impun a fi analizate.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reținute, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente, cerute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiții pentru suspendarea executării actului administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 86 din 29 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 86 din 29 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2020.