ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4922/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 287 pronunțată în data de 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.S.Ș. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și, pe cale de consecință, a obligat pe acesta din urmă să transmită Dosarul nr. 16505/ CC către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamanta A.S.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.

a solicitat obligarea acestuia din urmă să transmită Dosarul înregistrat sub nr. 16505/ CC către evaluator sau societate de evaluatori desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Dispoziția din 8 septembrie 2005, Primarul Municipiului București a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și pentru cota de te ren aferentă în suprafață de 91 m.p., imobil situat în București, sector 1. A mai susținut reclamanta că această dispoziție a fost comunicată C.C.S.D. și înregistrată sub nr. 16505/ CC, în prezent Dosarul aflându-se în continuare în așteptare, deși dispoziția a fost emisă în anul 2005, astfel că acest aspect reprezintă un refuz nejustificat în soluționarea cererii sale, în temeiul legal prevăzut de Lege.

Pârâtul, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Instanța a constatat, potrivit art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 că legiuitorul nu a prevăzut un termen de analizare a dosarelor privind propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și nici de transmitere a acestora către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, însă acest aspect nu este de natură a justifica tergiversarea soluționării cererii de către autoritatea pârâtă. Concluzionând, instanța a reținut că intervalul de timp de peste 3 ani scurs de la data înregistrării dosarului reclamantei la A.M.R.P. și până la sesizarea instanței, nu poate fi considerat un termen rezonabil în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Calea de atac exercitată. Împotriva sus menționatei sentințe a promovat recurs pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. invocând în drept dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., susținând critici pe care le-a circumscris motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunțată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurenta susține, cu alte cuvinte, că instanța de fond a reținut în mod greșit că ar exista un refuz nejustificat care ar impune obligarea acesteia la transmiterea Dosarului nr. 16505/ CC către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Astfel, argumentează recurenta, potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale, astfel că cererea reclamantului ca dosarul său să fie transmis la evaluator fără respectarea acestor dispoziții este nelegală și netemeinică. De asemene a, mai argumentează recurenta, instanța de fond a reținut în mod greșit că, în cauză, ar fi fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei, fără a avea în vedere complexitatea cauzei, conduita reclamantei și importanța litigiului, alături de conduita autorităților competente.

3. Soluția instanței de recurs. În cauză, este necontestat că procedura administrativă, de restituire a imobilului trecut în proprietatea Statului Român prin Decizia nr. 711/1962, a început cu Notificarea din 2001 făcută de intimata-reclamantă prin executorul judecătoresc. Ca urmare, prin Dispoziția Primarului General din 8 septembrie 2005, pentru motivul că apartamentele imobilului respectiv fuseseră vândute în condițiile Legii nr. 112/1995, se acordă măsuri reparatorii în echivalent, dispoziția fiind transmisă împreună cu dosarul la secretariatul C.C.S.D. unde este înregistrată la 24 noiembrie 2005 (nr. 35079/ CC).

Admițând acțiunea formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a susținut, în esență, că cererea acesteia nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la un evaluator să reprezinte un refuz nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției (…), cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum și că, în raport cu dispozițiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente. Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale. Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante. De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D.

- 8 septembrie 2005, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă. Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să transmită dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizării procedurii administrative și emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante, potrivit Dispoziției din 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București.

În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul formulat este neîntemeiat, urmând să fie respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 287 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.