ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1326/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1326/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.P.M.D.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului să desemneze

un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește imobilul

situat în București, str. M.B., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că nu a fost finalizată procedura administrativă pentru acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul anterior individualizat, deși

au trecut mai bine de 2 ani și jumătate de la emiterea dispoziției primarului.

Pârâtul Statul Român prin

C.C.S.D. a formulat întâmpinare în care a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției

din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București.

Pe fondul cauzei, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât dosarul reclamantului

a fost analizat în privința legalității cererii de restituire în natură a imobilului

și au fost constatate aspecte de nelegalitate (de ex: nu există documente care să

justifice preluarea abuzivă a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001).

În plus, pârâtul a arătat

că nu poate fi vorba de o tergiversare în soluționarea cauzei, deoarece trebuie

respectată ordinea de înregistrare a dosarelor, conform deciziei nr. 2815 din 16

septembrie 2008.

Pârâtul a formulat și

cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București prin Primarul General,

cu motivarea că această autoritate publică avea obligația legală să trimită dosarul

aferent notificării, însoțit de actele prevăzute de pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005.

De asemenea, pârâtul a

susținut faptul că, în lipsa individualizării imobilului, dosarul nu poate fi trimis

la evaluare, iar fără raportul de evaluare nu se poate emite decizia care reprezintă

titlu de despăgubire.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, Municipiul București prin Primarul General a invocat excepția de

inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, față de împrejurarea că dispoziția

aflată în discuție este emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și prin urmare, nu este

un act administrativ unilateral cu caracter individual.

Instanța a respins ca

inadmisibilă excepția de nelegalitate a dispoziției din 28 noiembrie 2006 emisă

de Primarul Municipiului București, cu motivarea că, în raport de prevederile

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, aceasta nu poate fi atacată

în procedura contenciosului administrativ, procedură din care face parte și excepția

de nelegalitate.

Curtea de Apel, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2962 din 29 septembrie

2009, a respins ca neîntemeiate acțiunea reclamantului L.P.M.D. și cererea de chemare

în garanție a Primăriei Municipiului București prin Primarul General.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În speță nu sunt incidente

prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care definesc

noțiunea de nesoluționare în termenul legal a unei cereri, întrucât desemnarea evaluatorului

pentru întocmirea raportului de evaluare se poate face numai în situația în care,

ulterior analizării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului,

se constată că petentul îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de măsurile

reparatorii prin echivalent pentru imobilul respectiv.

În urma parcurgerii primei

etape a procedurii administrative, reglementate de Capitolul V din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, pârâtul a constatat că dosarul reclamantului este incomplet,

fiind necesară depunerea mai multor înscrisuri, motiv ce a determinat restituirea

întregii documentații emitentului dispoziției din 28 noiembrie 2006 prin care s-a

propus acordarea despăgubirilor.

În opinia primei instanțe,

măsura propusă de pârât este legală, întrucât art. 13 alin. (1) lit. b) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 prevede că una dintre atribuțiile C.C.S.D. este aceea

de a lua măsurile necesare pentru aplicarea acestei legi.

Instanța de fond a reținut

faptul că reclamantul a depus la dosar, în vederea susținerii cererii sale de desemnare

a evaluatorului, declarația autentificată sub nr. 972 din 18 mai 2005 dată de numita

P.C. și V.E.M., care au arătat că au cunoștință de faptul că dl. S.N., decedat la

data de 23 iunie 1996, este una și aceeași persoană cu S.D., cu D.S.

De asemenea, reclamantul

a prezentat și procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3

septembrie 1942, în care se menționează că „imobilul este compus din teren în suprafață

de 1.636 m.p. și casă cu parter, având 7 camere și dependințe, în dreapta cum se

intră în curte și în continuare o magazie din zid și în stânga un alt corp cu o

cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependințe”.

Curtea a apreciat că actele

prezentate de reclamant nu fac referire la aspectul menționat în adresa de restituire

a documentației, respectiv acela că neplata impozitelor pentru imobil a avut motive

independente de voința proprietarului.

În plus, procesul-verbal

de carte funciară nu răspunde cerinței de individualizare a imobilului, în sensul

solicitat de pârât, întrucât nu conține mențiuni referitoare la anul construcției,

regimul de înălțime, suprafața construcției și celelalte elemente enumerate în adresa

C.C.S.D.

Prima instanță a concluzionat

că, în lipsa înscrisurilor solicitate în mod expres de către pârât, nu poate fi

parcursă cea de-a doua etapă a procedurii administrative, adică cea a evaluării

imobilului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul L.P.M.D., care a solicitat modificarea sa, în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut

faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici:

Prin actele pe care le-a

prezentat la dosarul de notificare, a făcut dovada că imobilul pentru care solicită

acordarea de despăgubiri a trecut în proprietatea statului pentru neplata impozitelor,

ca urmare a unor măsuri abuzive; în plus, imobilul în discuție a fost în mod corespunzător

individualizat prin următoarele înscrisuri: titlul de proprietate; procesul-verbal

de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942; fișa tehnică a imobilului.

Autoritatea intimată i-a

încălcat dreptul de soluționare în termen rezonabil a cererii sale, în condițiile

în care procedura administrativă a fost demarată în anul 2001.

Intimata C.C.S.D. a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prima instanță a realizat

o interpretare greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004,

modificată, atunci când a concluzionat în sensul că nu poate reține nesoluționarea

în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor,

întrucât documentația aferentă acestuia nu era completă.

Astfel, prin dispoziția

din 28 noiembrie 2006, Primarul Municipiului București a decis acordarea de despăgubiri

prin echivalent recurentului L.P.M.D. pentru imobilul situat în București, str.

M.B., compus din teren în suprafață de 972,00 m.p. și construcție demolată.

În preambulul dispoziției

anterior amintite se arată că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea

statului în baza decretului nr. 224/1951.

Este de menționat faptul

că art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobile preluate

în mod abuziv se înțelege „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor

ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului

nu puteau fi exercitate”.

În plus, pct. 2.3 din

Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 precizează faptul

că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea „neplata impozitelor ca urmare

a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau

fi exercitate” vizează, printre altele, arestarea persoanei pentru motive politice.

În speța de față, din

declarațiile notariale ale numitelor P.C. și V.E.M. rezultă faptul că neplata impozitelor

pentru imobilul litigios s-a datorat unor motive mai presus de voința fostului proprietar,

D.S. (autorul recurentului); în concret, este vorba de arestarea persoanei în cauză

din motive politice, fapt care a determinat lipsirea familiei de venituri și teama

acesteia de a mai declara proprietățile pe care le avea în perioada regimului comunist.

În opinia Înaltei Curți,

declarațiile notariale anterior arătate justifică preluarea abuzivă a imobilului,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar reține că imobilul în discuție a fost în mod corespunzător individualizat

prin actele prezentate de recurent la dosarul de notificare.

Astfel, în procesul-verbal

de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942 este descris cu exactitate

imobilul situat în București, str. M.B., ca fiind compus din „teren în suprafață

de 1.636 m.p. și casă cu parter, având 7 camere și dependințe, în dreapta cum se

intră în curte și în continuare o magazie din zid și în stânga un alt corp cu o

cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependințe”.

Totodată, din fișa tehnică

a imobilului, rezultă anul construirii sale, regimul de înălțime, starea construcției,

suprafața utilă/desfășurată a construcției, existența unor instalații sau elemente

ale construcției.

În concret, în acest act

se arată că imobilul era compus din teren în suprafață de 1.630 m.p. și trei corpuri

de clădiri, construite în anul 1900. Un corp avea destinația de locuință, iar celelalte

două corpuri erau depozite.

Descrierea corpului A,

cel cu destinația de locuință, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de

înălțime al imobilului – parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața

utilă – 233,43 m.p.; suprafața desfășurată – 312,80 m.p.; echiparea cu instalații

tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare

din tablă; instalații sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă.

Descrierea corpului B,

primul depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălțime al imobilului

– parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața utilă – 261,02 m.p.; suprafața

desfășurată – 302,84 m.p.; echiparea cu instalații tehnico-sanitare – încălzire

cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare din tablă; instalații sanitare

– WC, chiuvetă.

Descrierea corpului C,

al doilea depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălțime al

imobilului – parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața utilă – 514,05

m.p.; suprafața desfășurată – 683,69 m.p.; echiparea cu instalații tehnico-sanitare

– încălzire cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare din tablă; instalații

sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă.

Ca atare, în condițiile

în care documentația aferentă imobilului era completă, după cum rezultă din cele

anterior prezentate, Înalta Curte reține că în speța de față este vorba de nesoluționarea

în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor.

În același timp, este

indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005

pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt

proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă intimat,

mai sunt antrenate și alte entități (de pildă, evaluatorii), astfel încât, în mod

obiectiv nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului

administrativ.

În concepția Înaltei Curți,

omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea

publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de timp, întrucât

este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise

într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 CEDO, după cum s-a pronunțat

în mod constant și instanța supremă.

Termenul rezonabil se

referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul

necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza

funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru

ca persoana îndreptățită să poată beneficia în mod efectiv de protecția asigurată

de art. 6 CEDO.

În speță, Înalta Curte

apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data

emiterii dispoziției Primarului Municipiului București de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent – 28 noiembrie 2006 – perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la

transmiterea dosarului către evaluator, se poate concluziona că este vorba de o

încălcare evidentă a prevederilor art. 6 CEDO și a art. 1 din Primul Protocol adițional

la CEDO.

În plus, instanța de control

judiciar consideră că nu sunt concludente nici susținerile intimatei legate de faptul

că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită

restituirii dosarului recurentului la Primărie în vederea completării documentației.

În concepția Înaltei Curți,

un asemenea demers este contrar dispozițiilor legale, respectiv art. 16 alin.

(4) și (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, conform art. 16

alin. (4), pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea

de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii

de restituire în natură.

Alin. (5) al art. 16 prevede

că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute

la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură

a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății

de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte reține că este nefondată cererea de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București, întrucât această autoritate publică nu are competențe în

această etapă administrativă.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1)-(3) C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ,

modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va admite

acțiunea și va obliga pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator

în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în București,

str. M.B.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta la 4.119 RON cheltuieli de judecată

către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de L.P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 2962 din 29 septembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că:

- admite acțiunea, obligă

pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare pentru imobilul situat în București, str. M.B.

Respinge cererea de chemare

în garanție a Primăriei Municipiului București.

Obligă pârâta la 4.119

RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2009.