ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1326/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.P.M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește imobilul situat în București, str. M.B., cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că nu a fost finalizată procedura administrativă pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul anterior individualizat, deși au trecut mai bine de 2 ani și jumătate de la emiterea dispoziției primarului.

Pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a formulat întâmpinare în care a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât dosarul reclamantului a fost analizat în privința legalității cererii de restituire în natură a imobilului și au fost constatate aspecte de nelegalitate (de ex: nu există documente care să justifice preluarea abuzivă a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001).

În plus, pârâtul a arătat că nu poate fi vorba de o tergiversare în soluționarea cauzei, deoarece trebuie respectată ordinea de înregistrare a dosarelor, conform deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București prin Primarul General, cu motivarea că această autoritate publică avea obligația legală să trimită dosarul aferent notificării, însoțit de actele prevăzute de pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005. De asemenea, pârâtul a susținut faptul că, în lipsa individualizării imobilului, dosarul nu poate fi trimis la evaluare, iar fără raportul de evaluare nu se poate emite decizia care reprezintă titlu de despăgubire.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, Municipiul București prin Primarul General a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, față de împrejurarea că dispoziția aflată în discuție este emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și prin urmare, nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual. Instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a dispoziției din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, cu motivarea că, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, aceasta nu poate fi atacată în procedura contenciosului administrativ, procedură din care face parte și excepția de nelegalitate. Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2962 din 29 septembrie 2009, a respins ca neîntemeiate acțiunea reclamantului L.P.M.D.

și cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București prin Primarul General. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În speță nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care definesc noțiunea de nesoluționare în termenul legal a unei cereri, întrucât desemnarea evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare se poate face numai în situația în care, ulterior analizării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, se constată că petentul îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul respectiv.

În urma parcurgerii primei etape a procedurii administrative, reglementate de Capitolul V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul a constatat că dosarul reclamantului este incomplet, fiind necesară depunerea mai multor înscrisuri, motiv ce a determinat restituirea întregii documentații emitentului dispoziției din 28 noiembrie 2006 prin care s-a propus acordarea despăgubirilor. În opinia primei instanțe, măsura propusă de pârât este legală, întrucât art. 13 alin. (1) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că una dintre atribuțiile C.C.S.D. este aceea de a lua măsurile necesare pentru aplicarea acestei legi. Instanța de fond a reținut faptul că reclamantul a depus la dosar, în vederea susținerii cererii sale de desemnare a evaluatorului, declarația autentificată sub nr. 972 din 18 mai 2005 dată de numita P.C.

și V.E.M., care au arătat că au cunoștință de faptul că dl. S.N., decedat la data de 23 iunie 1996, este una și aceeași persoană cu S.D., cu D.S. De asemenea, reclamantul a prezentat și procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942, în care se menționează că „imobilul este compus din teren în suprafață de 1.636 m.p. și casă cu parter, având 7 camere și dependințe, în dreapta cum se intră în curte și în continuare o magazie din zid și în stânga un alt corp cu o cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependințe”. Curtea a apreciat că actele prezentate de reclamant nu fac referire la aspectul menționat în adresa de restituire a documentației, respectiv acela că neplata impozitelor pentru imobil a avut motive independente de voința proprietarului.

În plus, procesul-verbal de carte funciară nu răspunde cerinței de individualizare a imobilului, în sensul solicitat de pârât, întrucât nu conține mențiuni referitoare la anul construcției, regimul de înălțime, suprafața construcției și celelalte elemente enumerate în adresa C.C.S.D. Prima instanță a concluzionat că, în lipsa înscrisurilor solicitate în mod expres de către pârât, nu poate fi parcursă cea de-a doua etapă a procedurii administrative, adică cea a evaluării imobilului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul L.P.M.D., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici: Prin actele pe care le-a prezentat la dosarul de notificare, a făcut dovada că imobilul pentru care solicită acordarea de despăgubiri a trecut în proprietatea statului pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive; în plus, imobilul în discuție a fost în mod corespunzător individualizat prin următoarele înscrisuri: titlul de proprietate; procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942; fișa tehnică a imobilului. Autoritatea intimată i-a încălcat dreptul de soluționare în termen rezonabil a cererii sale, în condițiile în care procedura administrativă a fost demarată în anul 2001. Intimata C.C.S.D.

a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prima instanță a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, atunci când a concluzionat în sensul că nu poate reține nesoluționarea în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor, întrucât documentația aferentă acestuia nu era completă. Astfel, prin dispoziția din 28 noiembrie 2006, Primarul Municipiului București a decis acordarea de despăgubiri prin echivalent recurentului L.P.M.D.

pentru imobilul situat în București, str. M.B., compus din teren în suprafață de 972,00 m.p. și construcție demolată. În preambulul dispoziției anterior amintite se arată că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 224/1951. Este de menționat faptul că art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”. În plus, pct. 2.3 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 precizează faptul că, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege, formularea „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate” vizează, printre altele, arestarea persoanei pentru motive politice.

În speța de față, din declarațiile notariale ale numitelor P.C. și V.E.M. rezultă faptul că neplata impozitelor pentru imobilul litigios s-a datorat unor motive mai presus de voința fostului proprietar, D.S. (autorul recurentului); în concret, este vorba de arestarea persoanei în cauză din motive politice, fapt care a determinat lipsirea familiei de venituri și teama acesteia de a mai declara proprietățile pe care le avea în perioada regimului comunist. În opinia Înaltei Curți, declarațiile notariale anterior arătate justifică preluarea abuzivă a imobilului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că imobilul în discuție a fost în mod corespunzător individualizat prin actele prezentate de recurent la dosarul de notificare.

Astfel, în procesul-verbal de carte funciară, încheiat la data de 3 septembrie 1942 este descris cu exactitate imobilul situat în București, str. M.B., ca fiind compus din „teren în suprafață de 1.636 m.p. și casă cu parter, având 7 camere și dependințe, în dreapta cum se intră în curte și în continuare o magazie din zid și în stânga un alt corp cu o cameră pentru birou, un salon mare, un garaj, dependințe”. Totodată, din fișa tehnică a imobilului, rezultă anul construirii sale, regimul de înălțime, starea construcției, suprafața utilă/desfășurată a construcției, existența unor instalații sau elemente ale construcției. În concret, în acest act se arată că imobilul era compus din teren în suprafață de 1.630 m.p.

și trei corpuri de clădiri, construite în anul 1900. Un corp avea destinația de locuință, iar celelalte două corpuri erau depozite. Descrierea corpului A, cel cu destinația de locuință, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălțime al imobilului – parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața utilă – 233,43 m.p.; suprafața desfășurată – 312,80 m.p.; echiparea cu instalații tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare din tablă; instalații sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă. Descrierea corpului B, primul depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălțime al imobilului – parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața utilă – 261,02 m.p.; suprafața desfășurată – 302,84 m.p.; echiparea cu instalații tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare din tablă; instalații sanitare – WC, chiuvetă.

Descrierea corpului C, al doilea depozit, este următoarea: anul construirii 1900; regimul de înălțime al imobilului – parter; starea construcției – satisfăcătoare; suprafața utilă – 514,05 m.p.; suprafața desfășurată – 683,69 m.p.; echiparea cu instalații tehnico-sanitare – încălzire cu sobă teracotă; instalații electrice; învelitoare din tablă; instalații sanitare – cazan baie, cadă baie, lavoar, WC, chiuvetă. Ca atare, în condițiile în care documentația aferentă imobilului era completă, după cum rezultă din cele anterior prezentate, Înalta Curte reține că în speța de față este vorba de nesoluționarea în termenul legal a cererii recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor.

În același timp, este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă intimat, mai sunt antrenate și alte entități (de pildă, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

În concepția Înaltei Curți, omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 CEDO, după cum s-a pronunțat în mod constant și instanța supremă. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia în mod efectiv de protecția asigurată de art. 6 CEDO.

În speță, Înalta Curte apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziției Primarului Municipiului București de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent – 28 noiembrie 2006 – perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, se poate concluziona că este vorba de o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 CEDO și a art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. În plus, instanța de control judiciar consideră că nu sunt concludente nici susținerile intimatei legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită restituirii dosarului recurentului la Primărie în vederea completării documentației.

În concepția Înaltei Curți, un asemenea demers este contrar dispozițiilor legale, respectiv art. 16 alin. (4) și (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Alin. (5) al art. 16 prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că este nefondată cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, întrucât această autoritate publică nu are competențe în această etapă administrativă. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va admite acțiunea și va obliga pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în București, str. M.B.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta la 4.119 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de L.P.M.D. împotriva sentinței civile nr. 2962 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că: - admite acțiunea, obligă pârâta C.C.S.D. să procedeze la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în București, str. M.B. Respinge cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București. Obligă pârâta la 4.119 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2009.