ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. 375/83/2009, reclamanta P.B.G.C. Pomi a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Pomi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină posesie și folosință imobilele înscrise în C.F. nr. x Pomi cu nr. top a, b, c, d, e, f și g, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin mijloace dolosive, pârâta a reușit să-și înscrie în C.F. nr. x Pomi dreptul de proprietate asupra imobilelor care au fost și sunt proprietatea cultului greco-catolic din comuna Pomi, iar prin hotărâre judecătorească s-a rectificat înscrierea în cartea funciară, astfel că s-a restabilit situația anterioară, dreptul de proprietate al reclamantei nemaiputând fi contestat.

Bazat pe înscrierea din cartea funciară, dar fără o analiză obiectivă a dreptului subiectiv și cu obediență față de cultul ortodox, Comisiile de aplicarea Legii fondului funciar au emis titlu de proprietate cu nr. cadastrale noi, dar, în esență, este vorba de imobilele proprietatea reclamantei. Astfel, reclamanta a cerut anularea titlului respectiv. În drept, a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. Prin cererea reconvențională formulată, P.O.R. Pomi a solicitat să se dispună rectificarea cărții funciare C.F. nr. x Pomi, nr. cadastral a, b, c, d, e, f și g Pomi, în sensul radierii dreptului de proprietate al P.G.C.

Pomi, cu titlu juridic restabilire, prin Încheierea nr. 37.265 din 12 august 2008, deoarece prin Sentința civilă nr. 1.262/2007 s-a dispus radierea înscrierii unei încheieri de carte funciară și nu restabilirea situației anterioare, deci înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei s-a realizat prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat art. 115 și urm. C. proc. civ., art. 118 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 47/1992, art. 480 C. civ. Prin cererea de restrângere a cererii de chemare în judecată, reclamanta P.G.C. Pomi a susținut în continuare cererea pentru nr. top d în suprafață de 1.597 mp, pe care este situată biserica, precum și pentru nr. top g, casă și teren în suprafață de 2.831 mp, ambele înscrise în C.F.

nr. x Pomi, iar pentru restul imobilelor, obiect al cererii inițiale, a arătat că renunță la judecată, întrucât pe rolul instanțelor, Judecătoria Satu Mare și Curtea de Apel Oradea, se află litigii ale căror soluții au înrâurire asupra naturii juridice a posesiei lor. În drept, a invocat art. 246 C. proc. civ. Prin răspunsul la întâmpinare și prin întâmpinarea formulată la cererea reconvențională, reclamanta a arătat că își susține în continuare cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată; că solicită înlăturarea susținerilor din întâmpinare, precum și respingerea cererii reconvenționale, ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată. A solicitat respingerea excepția timbrării ridicată de pârâta-reclamantă.

Prin notele de ședință, P.O.R. Pomi a arătat că instanța este obligată în cazul în care normele de drept comun, C. civ., vin în contradicție cu legea specială, Decretul-Lege nr. 126/1990, să aplice normele legii speciale și a invocat excepția lipsei calității procesuale active a P.B.U.R.G.C. Pomi în acțiunea în revendicare, întrucât nu există identitate de persoană între reclamata P.B.U.R.G.C. Pomi, înființată și înregistrată în anul 1992 la Primăria Pomi, în baza Decretului-Lege nr. 126/1990, și persoana proprietar tabular al imobilelor înscrise în C.F. nr. x Pomi cu titlu de cumpărare și posesie faptică prin încheierile din C.F. din anul 1890 și anul 1905, care este B.G.C. Pomi desființată prin Decretul nr. 358/1948.

În drept, a invocat art. 136 și art. 137 C. proc. civ. Prin răspunsul la restrângerea cererii de chemare în judecată, pârâta P.O.R. Pomi a arătat că biserica actuală, prin lucrările efectuate, are o valoare cu 75% mai mare decât simplul zid de cărămidă rămas după preluarea din anul 1948, astfel că este considerată altă clădire; că se impune constatarea dreptului de retenție sau o acțiune de accesiune imobiliară; că se are în vedere și aplicarea legii speciale, respectiv, Decretul-Lege nr. 126/1990 privind dorința majorității credincioșilor care dețin biserica, raportată la prevederile dreptului comun; că atât casa parohială, cât și anexa intabulată în C.F. nr. x Pomi nu mai există, fiind degradate, distruse și demolate în baza autorizațiilor legale de desființare a construcțiilor, și că, în baza autorizației de construcție, a fost construită o casă parohială cu etaj de către P.O.R.

Pomi, iar aceasta nu poate fi revendicată de către reclamantă. Conform art. 23 din Legea nr. 18/1991 și terenul aferent acestei case revine P.O., cu obligația de a acorda teren în schimb, dacă reclamanta va dovedi că este una și aceeași persoană cu proprietarul tabular. Prin răspunsul la notele de ședință depuse de pârâtă, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și cele expuse în notele de ședință prin care pârâta își "manifestă dorința ca și în viitor lăcașul de cult și casa parohială să rămână în folosința P.O. Pomi". Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a arătat că, raportat la Sentința civilă nr. 3.030/2007 a Judecătoriei Satu Mare, Decizia nr. 1.072 din 19 iunie 2008, dată de Curtea de Apel Oradea în Dos.

nr. 10.100/296/2006 și Sentința civilă nr. 319/2007 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, excepția ridicată de pârâtă este neîntemeiată și a solicitat respingerea acesteia ca atare. Cu privire la pretenția pârâtei ca și pe viitor lăcașul de cult și casa parohială - proprietatea tabulară a reclamantei - să rămână în folosința acesteia, a arătat că, în argumentațiile aduse prin conținutul notei de ședință, pârâta ignoră un aspect esențial și anume acela că reclamanta este proprietarul tabular al imobilelor pe care pârâta încearcă să și le apropie, practic, doar în calitatea sa de uzurpator. Ori, dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituție, care poate și trebuie să fie ocrotit de justiție.

În privința aplicării art. 3 din Decretul nr. 126/1990, a arătat că doctrina și jurisprudența în materie au apreciat în mod constant faptul că lăcașul de cult aparține bisericii, deci cultului, nu ca și o comunitate de credincioși, adică fiecăruia în parte, și că este ilogic să condiționezi restituirea unui imobil proprietarului său de drept invocând opțiunea unei anumite majorități. Prin notele de ședință depuse, P.O.R. Pomi a invocat excepția prematurității înregistrării acțiunii de revendicare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, articol ce a fost modificat prin O.G.

nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005, cu motivarea că, prin dispozițiile modificate și completate ale art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, legiuitorul și-a manifestat voința de a asigura o procedură prealabilă sesizării instanței, iar reclamanta nu a făcut, prealabil introducerii acțiunii în justiție, dovada îndeplinirii procedurii obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. În drept, a invocat art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Prin memoriul privind poziția pârâtei B.O.R. expusă în "note" și "răspuns", P.G.C. Pomi a solicitat respingerea susținerilor formulate sub toate aspectele invocate.

Prin cererea de intervenție formulată de 225 de persoane, foștii credincioși greco-catolici și actuali ortodocși, s-a solicitat să fie aplicate prevederile legii speciale, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în raport cu prevederile dreptului comun, art. 480 din C. civ., și, drept consecință, s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantei; de asemenea, s-a solicitat respingerea ca fiind fără obiect material cererea de revendicare a casei parohiale, înscrisă în C.F. nr. x Pomi, cu nr. top. g, deoarece aceasta nu există, fiind demolată în anul 1987 în baza autorizației legale, iar, în subsidiar, să se aibă în vedere că terenul aferent și casele parohiale fac obiectul legii speciale, deci nu pot fi revendicate pe procedura dreptului comun, cerere fiind inadmisibilă, și că lăcașul de cult, biserica, intabulat în anul 1905 și preluat de către P.O.R.

Pomi în anul 1948, nu mai există în prezent în starea și forma respectivă, deoarece prin lucrările de renovare, întreținere, dezvoltare și adăugire efectuate în perioada 1954 - 2008, care reprezintă 70% din valoare actuală, a devenit o altă construcție decât cea preluată, investițiile fiind efectuate de către pârâtă din contribuția financiară și prin munca asigurată exclusiv din fondurile intervenienților. În cazul în care se vor respinge cererile intervenienților, aceștia au solicitat să se constate dreptul de retenție în favoarea pârâtei până la achitarea tuturor cheltuielilor de întreținere, renovare, extindere, dotare cu instalații electrice, instalații de încălzire și de înlocuire a picturii interioare și exterioare: În drept, au invocat art. 4 și art. 5 C. proc.

civ., art. 2.945 - 2.499 din Noul C. civ. Prin întâmpinarea la cererea de intervenție, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenție, ca neîntemeiată, cu obligarea intervenienților la plata cheltuielilor de judecată, și a ridicat excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților apreciată prin prisma lipsei interesului juridic din perspectiva lipsei dreptului actual și cert al acestora asupra obiectului litigiului. Prin Sentința civilă nr. 3.056 din 28 septembrie 2012, Tribunalul Satu Mare a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa procedurii prealabile la comisia mixtă a reprezentanților celor două culte religioase și a prematurității acțiunii, invocate de către pârâta P.O.R.

Pomi; a respins acțiunea civilă în revendicare imobiliară formulată de reclamanta P.G.C. Pomi, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei P.O.R. Pomi, asupra imobilului biserică amplasată pe nr. top d și casa parohială de pe nr. top g din C.F. nr. x Pomi, alături de terenul aferent imobilelor; a luat act de renunțarea la acțiune, privind imobilele din C.F. 391 Pomi, cu nr. top a, b, c, f; a respins în principiu cererea de intervenție în nume propriu a credincioșilor foști greco-catolici și actuali ortodocși din localitatea Pomi; a respins capătul de cerere din acțiunea reconvențională a pârâtei-reclamante P.O.R. Pomi privind rectificarea cărții funciare nr. x Pomi; a dispus disjungerea din cererea reconvențională a capătului de cerere ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenție și, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., a fost suspendată judecarea cererii până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, și a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 5.323 RON, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele: Din cuprinsul extrasului de C.F. nr. x Pomi, rezultă că persoana proprietar tabular a imobilelor în litigiu de sub nr. top d și nr. top g este B.G.C. Pomi, iar acțiunea a fost exercitată de către P.B.U.R.G.C. Pomi. Potrivit adresei nr. C 796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, B.R.U.R.G.C., reintrată în legalitate prin Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990 și menționată în anexa Legii nr. 489/2006, privind libertatea religioasă, respectiv reclamanta, este una și aceeași persoană juridică cu B.G.C.

care a funcționat legal până la 1 decembrie 1948. Actualele P.G.C., ca structuri religioase, sunt componente locale al cultului greco-catolic recunoscut prin art. 51 din Legea nr. 489/2009 și continuatoarele proprietarului tabular, fără a avea relevanță juridică modificarea parțială a denumirii, important este că acestea (parohiile) aparțin cultului greco-catolic, care la nivel central au ca reprezentant B.G.C. din România. În considerarea celor de mai sus, s-a concluzionat că există identitate între titularul dreptului și cel care îl pretinde, condiții în care excepția apare, ca nefondată, fiind astfel respinsă. Referitor la excepția considerată ca fine de neprimire, în temeiul art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., adică lipsa procedurii prealabile la comisia mixtă constituită din reprezentanții celor două culte religioase, tribunalul, în acord cu ceea ce există deja stabilit pe cale jurisprudențială, a respins și această excepție, apreciind că o astfel de procedură, atunci cânt litigiul este inițiat pe calea dreptului comun, nu poate fi considerată obligatorie. Obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, în prealabil introducerii acțiunii în justiție intervine atunci când litigiul intră sub incidența unei legi speciale, cum este cea a contenciosului administrativ. S-a apreciat, așadar, ca nefondată și această excepție ce constituie pe fond și apărare, însă strict din perspectiva art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., tribunalul a reținut că norma de la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 teza întâi este de recomandare, ceea ce nu înseamnă că lipsește de efecte aplicarea textului de lege precizat în fața instanței. Cât privește excepția prematurității acțiunii, susținută prin prisma neîndeplinirii procedurii prealabile, s-a reținut că, de vreme ce aceasta din urmă nu a fost găsită întemeiată, aceeași soartă va avea și această excepție, care se subordonează celei analizate anterior. Prin urmare, tribunalul, în baza art. 137 C. proc. civ., a respins excepțiile de procedură susținute de pârâtă. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta a devenit proprietar tabular asupra imobilelor teren și supraedificate înscrise în C.F.

nr. x Pomi, prin rectificare C.F. în baza Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă și irevocabilă. Odată ce instanțele au dispus rectificarea intrată în puterea lucrului judecat, litigiul fiind purtat în contradictoriu între aceleași părți, o nouă cerere susținută de pârâtă în vederea rectificării C.F. nr. x nu mai poate fi primită, operând excepția de lucru judecat. Prin urmare, capătul de cerere cu acest obiect din cererea reconvențională a fost respins. Din această perspectivă, s-a reținut că este evident că reclamanta își păstrează în continuare calitatea de proprietar tabular, ceea ce ar justifica exercitarea deplină a celor trei atribute privind: folosința, uzul și dreptul de dispoziție asupra imobilelor din litigiu: biserica și casa parohială situate în localitatea Pomi.

Față de apărările susținute de pârâta reclamantă, tribunalul a analizat dacă instanța de contencios constituțional a verificat norma de drept pe care pârâta își sprijină susținerile și se opune admiterii acțiunii, și a constatat că, prin Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Curtea Constituțională, cu ocazia analizării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, care, în prealabil, a fost verificată prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, a statuat că: "Acțiunea în revendicare privind bunurile menționate (n. red. - lăcașurile de cult și casele parohiale care au aparținut B.R.U.G.C.) sau orice alt mijloc juridic de apărare a acestora, folosite de recurentă (în cauza de față pârâta - P.O.R.

Pomi), nu ar putea fi soluționate numai pe baza înregistrărilor de carte funciară, fără a se ține seama de actele normative arătate, care au semnificația juridică precizată, în ce privește titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu". În considerentele precizate, cât și din cele ulterioare Curtea Constituțională a arătat fără echivoc că "precizarea pe care o face ultima parte a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, rezultă clar aplicarea principiului majorității pe care îl presupune democrația, deoarece instituie criteriul opțiunii majorități enoriașilor pentru determinarea folosinței religioase a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale." Același raționament juridic de aplicare a legii speciale constând în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a criteriului majorității în privința folosinței lăcașurilor de cult și a caselor parohiale este reluat și ulterior tot de instanța de contencios constituțional, asupra aceleiași chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1.202 din 11 noiembrie 2008. Aplicarea acestei reguli presupune verificarea datelor de recensământ din care rezultă că în anul 2011, la nivelul localității Pomi, s-au declarat la religia ortodoxă un număr de 892 persoane, iar la nivelul anului 2002 existau 1.116 credincioși ortodocși,

1.017 credincioși romano-catolici și 86 credincioși greco-catolici. Aplicarea legii speciale, art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, în sensul stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, reprezintă o excepție de la aplicarea art. 480 C. civ. sau art. 563 din Noul C. civ. Limitarea dreptului de proprietate se regăsește și prin norma instituită de art. 602 din Noul C. civ.

în conformitate cu care "Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat" aflată în concordanță cu art. 53 din Constituție "restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți". Această interpretare, de verificare a legalității și temeiniciei acțiunii în revendicare inițiată de reprezentanții unuia dintre cele două culte prin prisma legii speciale, a fost stabilită prin Decizia nr. 127/1994 a Curții Constituționale, decizie obligatorie pentru instanță, în considerentele căreia s-a reținut cu autoritate de lucru interpretat că "instanțele de judecată nu pot să soluționeze cauza pe fond, decât în condițiile actelor normative menționate, adică: Decretul nr. 358/1948 (în prezent Legea cultelor nr. 489/2006 subl.

ns.), Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul - Lege 126/1990, fără posibilitatea de a se referi la dispozițiile C. civ. și la mențiunile din cartea funciară, dacă este vorba de lăcașuri de cult și casele parohiale la care se referă art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990". Limitarea dreptului de proprietate din perspectiva lipsirii titularului dreptului de unul dintre atributele sale, respectiv folosința, creează premisa de a se recurge la inițierea unei acțiuni de natura celei prevăzute la art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Textul de lege evocat pornește de la ipoteza insuficienței lăcașurilor de cult în raport cu numărul credincioșilor, cum este și cazul în speță, întrucât în localitatea Pomi există un singur lăcaș de cult pentru cultul greco-catolic și ortodox, situație în care statul este dator să sprijine construirea de noi lăcașuri de cult în condițiile arătate de norma de drept evocată.

În acord cu motivele de mai sus, tribunalul a considerat că, întemeiat pe art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ținând seama de dorința credincioșilor majoritari, acțiunea reclamantei nu poate fi primită, întrucât "înlăturarea vechilor neajunsuri aduse (n. red. prin deposedare abuzivă) nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, adică repararea vechilor nedreptăți nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechități (cauza Pincova vs. Republica Cehă - Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului). De asemenea, s-a reținut aspectul nefondat al acțiunii față de probele administrate în cauză.

Astfel, biserica a fost renovată de comunitatea ortodoxă încă din anul 1954, cât și recent, relevante fiind în acest sens înscrisurile depuse de pârâtă, inclusiv actul din 20 iunie 1954, dar și pictura murală realizată în anul 2008. Apoi, în privința casei parohiale, situația juridică veche nu mai coincide cu cea actuală, vechiul imobil a fost demolat și, potrivit autorizațiilor de demolare și construire, s-a ridicat un nou imobil, cu construcții noi, conform autorizației pentru executarea lucrărilor din 1997. Amplasamentul topografic al imobilelor din litigiu s-a realizat prin expertiza întocmită de expert K.Z., iar pentru terenul aferent nr. top d și g din C.F. nr. x Pomi nu s-a eliberat titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Coroborând toate argumentele expuse, tribunalul a găsit nefondată acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată și a respins-o, în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. În urma respingerii acțiunii principale, a fost respinsă în principiu și intervenția celor 225 de credincioși cu familiile acestora, întrucât, deși aceștia justifică un interes legitim și actual privind libertatea religioasă, s-a considerat că același drept îl susține și pârâta în numele credincioșilor, astfel că nu se mai justifică împrocesuarea acestora câtă vreme și apărările pe fond sunt comune. Fiind în culpă procesuală, au fost acordate cheltuieli de judecată conform dispozitivului și dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. Cu privire la pretențiile pârâtei reclamante P.O.R. Pomi, referitoare la dreptul de retenție, s-a reținut că vor fi soluționate după rămânerea irevocabilă a prezentei cauze, astfel că se justifică măsura suspendării acestui capăt de cerere întemeiat pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 67 din 23 septembrie 2013, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta P.B.G.C. Pomi și de pârâta P.O.R. Pomi, reținând, în esență, următoarele; Acțiunea în revendicare formulată de reclamanta P.B.G.C. Pomi, jud. Satu Mare împotriva pârâtei P.O.R. Pomi, jud. Satu Mare, astfel cum a fost precizată la data de 13 ianuarie 2012, privește biserica și casa parohială din localitatea Pomi, jud. Satu Mare, precum și suprafețele de teren de 1.597 mp, și de 2.831 mp, pe care sunt amplasate lăcașurile de cult, evidențiate în C.F.

nr. x Pomi, la numerele de top d și g. Temeiul legal al acțiunii în revendicare l-a constituit art. 480 C. civ., textul fiind menționat expres în cererea de chemare în judecată introdusă la data de 13 februarie 2009 și înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. 375/83/2009. Prin cererea reconvențională, pârâta P.O.R. Pomi a solicitat radierea înscrierilor din C.F. nr. x Pomi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei P.B.G.C. Pomi, înscrieri făcute în baza Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, susținând că biserica și casa parohială aparțin credincioșilor majoritari, respectiv cultului ortodox. Ulterior, prin notele de ședință depuse la dosar, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precizând că imobilul casă parohială reprezentat de construcția P + 1 a fost edificat de P.O.R.

Pomi în baza autorizației de construcție din 20 aprilie 1987, iar terenul intravilan de 6.600 mp, a devenit proprietatea acestei parohii în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. x/1997. La data de 13 ianuarie 2012, prin notele de ședință depuse la dosar, pârâta a invocat ca temei legal prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990, susținând că acest act normativ constituie legea specială în ceea ce privește lăcașurile de cult și casele parohiale, și că instanța este obligată să aplice normele legii speciale în cazul în care normele de drept comun (C. civ.) vin în contradicție cu legea specială. Dată fiind învestirea făcută atât prin acțiunea introductivă precizată ulterior, cât și prin cererea reconvențională completată prin notele de ședință s-a concluzionat că, în mod corect, prima instanță a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ.

(care constituie norma cu caracter general în materia revendicării), întrucât sunt incidente dispozițiile legii speciale cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990. Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.R.U.R.G.C. și au fost preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G.

nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în sensul că la art. 3 sau fost adăugate alte trei alineate, respectiv alin. (2) - (4). Faptul că, prin art. 3 alin. (2) din decretul menționat, s-a prevăzut că, în situația în care nu se ajunge la niciun rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu echivalează cu transformarea cererii de restituire reglementată de o lege specială într-o cerere în revendicare de drept comun, cenzurabilă prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ. Instanța de judecată, învestită cu o astfel de cerere, are obligația să constate că în cauză își găsesc incidența reglementările speciale în materia restituirii lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, și, potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant", să aplice dispozițiile legii speciale, deoarece norma specială derogă de la legea generală.

Chiar dacă procedura prealabilă prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost finalizată, instanța de judecată trebuie să examineze cauza pe fond, în limitele impuse de legea specială, așa după cum în mod corect a procedat Tribunalul Satu Mare. În cauză, pretențiile reclamantei P.B.G.C. Pomi nu puteau fi examinate decât prin prisma Decretului-Lege nr. 126/1990, deoarece acest act normativ constituie legea specială în ceea ce privește restituirea lăcașurilor de cult și a caselor parohiale. În partea finală a art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a stipulat expres că restituirea locașurilor de cult și a caselor parohiale se face "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Prin urmare, legea specială stabilește drept criteriu de preferință în examinarea cererii de restituire (având ca obiect lăcașurile de cult și casele parohiale) criteriul opțiunii credincioșilor din comunitate.

Deși în lege nu se uzitează expres termenul de "majoritate", este incontestabil că, făcând trimitere la "dorința credincioșilor", art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 are în vedere voința majorității credincioșilor.

În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 23/1993, ce a avut ca obiect analiza excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, precum și prin Decizia nr. 127/1994, privind soluționarea recursului împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 23/1993, statuând că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase", iar în condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici "criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe". Or, în speță, cu înscrisurile existente la dosar, s-a demonstrat că, la nivelul anului 2002, în localitatea Pomi, jud. Satu Mare, din totalul de 1.116 locuitori existau 1.017 credincioși ortodocși, 9 credincioși romano-catolici, 86 credincioși greco-catolici și 2 credincioși reformați, iar în urma recensământului din anul 2011, s-au declarat la religia ortodoxă un număr de 892 persoane.

Examinând cauza prin prisma criteriului opțiunii majorității credincioșilor din comunitate, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a reținut că acțiunea promovată de reclamantă nu este întemeiată și că în mod legal a fost respinsă. Instanța de fond a analizat pe larg pretențiile reclamantei din punctul de vedere al actului normativ cu caracter special și a arătat succint considerentele pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. În condițiile în care acțiunea a fost cenzurată prin prisma reglementărilor speciale prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța de fond trebuia să se raporteze la cerințele legii speciale, înscrierile din Cartea funciară putând fi apreciate ca dovezi în sprijinul dreptului de proprietate pretins de reclamantă, numai dacă acțiunea ar fi fost supusă reglementărilor cu caracter general, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, prin Decizia nr. 127/1994, Curtea Constituțională a tranșat și această chestiune, statuând că acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din C.F. "fără a ține seama de actele normative arătate" (Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990), iar "soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor". Deciziile Curții Constituționale și dezlegările date de aceasta prin aceste decizii sunt general obligatorii "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, acestea au efect asupra cauzelor în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Având în vedere situația expusă, instanța de apel a constatat că prima instanță a analizat susținerile reclamantei referitoare la faptul că aceasta este proprietar tabular și a înlăturat argumentat aceste susțineri, raportându-se la normele speciale incidente în cauză, precum și la deciziile Curții Constituționale. Susținerea apelantei reclamante cu privire la opinia contrară Deciziei Curții Constituționale nr. 23/1993, s-a apreciat că este lipsită de relevanță juridică, întrucât din dispozitivul acestei decizii rezultă că instanța de contencios constituțional a respins ca vădit nefondate excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ridicate de către E.R.U.R.G.C.

din Cluj-Napoca în Dos. nr. 7.967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către E.R.U.R.G.C. Lugoj în Dos. nr. 64 /C/1993 al Tribunalului Timiș. S-a mai reținut, că prima instanță a cercetat cauza pe fond în limitele impuse de legea specială, făcând referire și la probatoriul administrat în cauză, așa încât nu se confirmă critica potrivit căreia instanța nu ar fi făcut o examinare pe fond și că s-a limitat doar să constate că litigiile având ca obiect lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte. S-a concluzionat, că nu se poate reține că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 21 raportat la art. 41 din Constituția României, respectiv a art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește susținerea referitoare la sancționarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza privind P.G.C. Sâmbăta Bihor, pentru încălcarea art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că și această critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea din 12 ianuarie 2010 în cauza P.G.C. Sâmbăta Bihor împotriva României nu este aplicabilă în cauză, având în vedere că acțiunea în revendicare de față a fost cercetată și soluționată pe fond, fiind respinsă de prima instanță, ca nefondată.

În cauza Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată anterior, Curtea de Apel Oradea, ca urmare a admiterii recursului, a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă, reținând că litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești, fiind de competența comisiilor mixte, însă prezenta cauză nu este similară cu cauza pentru care România a fost sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, situație în care criticile apelantei reclamante din acest punct de vedere nu se justifică. Referitor la motivarea sentinței, Curtea a reținut că aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanță arătând în cuprinsul considerentelor hotărârii argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției.

Raportarea primei instanțe la cauza Pincova vs. Republica Cehă, în sensul că "înlăturarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate" ține de raționamentul juridic al acesteia și constituie un argument suplimentar alături de toate celelalte argumente de fapt și de drept pe care tribunalul și-a fundamentat hotărârea. Așadar, această motivare a instanței nu constituie un motiv de apel justificat care, prin el însuși (adică luat în mod singular), să aibă drept consecință schimbarea sentinței instanței de fond, câtă vreme nu sunt îndeplinite cerințele legii speciale pentru admiterea acțiunii.

Modalitatea de soluționare a capătului de cerere reconvențională privind dreptul de retenție nu o vatămă în niciun fel pe apelanta reclamantă, câtă vreme acțiunea în revendicare a fost respinsă, iar în sarcina pârâtei nu a fost stabilită obligația de restituire a imobilelor revendicate, astfel încât Curtea a apreciat că nu există interes în formularea acestei critici. De asemenea, s-a reținut că soluția primei instanțe este legală și raportat la modalitatea de interpretare a probatoriilor ținând seama și de situația actuală a imobilelor-construcții revendicate, respectiv, biserica și casa parohială. Astfel, în ceea ce privește biserica situată în localitatea Pomi, Curtea a reținut că aceasta a fost renovată pe cheltuiala comunității ortodoxe încă din anul 1954, iar în anul 2008 aceeași comunitate a suportat cheltuielile pentru pictura murală, aspect ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Referitor la casa parohială în litigiu, Curtea a reținut că vechea construcție a fost demolată și că în prezent există un imobil construcție P +1, edificat de pârâta P.O.R. în baza autorizației de construcție din 25 aprilie 1987. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul K.Z., biserica este construită pe parcela cu nr. top d în suprafață de 1.597 mp, iar casa parohială este construită pe parcela cu nr. top g în suprafață de 2.831 mp, terenuri pentru care până în prezent nu a fost eliberat titlu definitiv de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Față de considerentele expuse, s-a concluzionat că reclamanta P.B.G.C. Pomi nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la bunurile revendicate, situație în care prima instanță în mod corect a respins acțiunea promovată de aceasta.

Referitor la apelul declarat de pârâtă, Curtea a reținut că este, de asemenea, nefondat și că aspectele ce vizează fondul litigiului nu au mai fost analizate, întrucât instanța de apel, răspunzând criticilor formulate de reclamantă, implicit, a răspuns și susținerilor formulate de apelanta pârâtă din acest punct de vedere. În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea a apreciat că nu este fondat, având în vedere mențiunilor făcute în C.F. nr. x Pomi, potrivit cărora proprietar tabular al imobilelor în litigiu este B.G.C. Pomi. B.G.C. este una și aceeași persoană juridică cu B.R.U.R.G.C., reintrată în legalitate în baza Decretului-Lege nr. 9/1989 și Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum rezultă din adresa nr. C796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor.

P.B.G.C. Pomi este componentă a cultului greco-catolic, care la nivel central are ca reprezentant B.G.C. din România, iar în condițiile în care aceasta a ridicat pretenții cu privire la imobilele descrise în cererea de chemare în judecată precizată, prevalându-se de mențiunile din C.F., este incontestabil că are calitate procesuală activă în prezenta cauză, așa cum corect a reținut și prima instanță. Referitor la motivul de apel prin care se susține că prima instanță, în mod greșit, a reținut calitatea de proprietar tabular a reclamantei raportându-se la Sentința civilă nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr. 10.100/296/2006, Curtea a constatat că este, de asemenea, nefondat, întrucât, observând considerentele Sentinței civile nr. 1.262/2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, definitivă și irevocabilă, se constată că instanța a motivat că acțiunea reclamantei B.G.C.

Pomi în rectificare carte funciară este întemeiată, deoarece reclamanta este proprietara imobilelor înscrise în C.F. nr. x, iar prin dispozitivul sentinței menționate s-a dispus rectificarea înscrierilor făcute în C.F. nr. x Pomi de sub B 8 prin Încheierea nr. 2.797 din 5 octombrie 1976 și restabilirea situației anterioare în C.F. În prima parte a considerentelor sentinței ce constituie obiectul apelurilor de față, prima instanță a reținut cu exactitate situația rezultată din considerentele și dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, subliniind faptul că nu se poate cere o nouă rectificare a cărții funciare, operând excepția autorității de lucru judecat.

În atare situație, susținerile formulate de apelanta pârâtă în sensul că există contradicție între motivarea primei instanțe și dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, au fost apreciate ca nefondate și au fost înlăturate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.B.G.C. Pomi, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea pronunțată în apel este rezultatul unei analize vădit superficiale, cuprinzând doar o reluare succintă a unor pasaje din motivarea instanței de fond, și că, potrivit art. 298 raportat la art. 261 C. proc.

civ., hotărârea instanței de apel trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, însă, în speță, tot ce au realizat judecătorii instanței de apel a fost să reia motivarea instanței de fond și să dea aviz favorabil considerentelor care au stat la baza sentinței, fără a motiva, prin prisma criticilor aduse prin motivele de apel, concluzia la care s-a ajuns. Raportat la aceste considerente, s-a conchis că este întemeiată critica adusă prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se solicită modificarea în tot a deciziei recurate. În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a arătat că aceasta este evidentă prin prisma obstinației instanței de a ignora realitatea faptică și temeiul de drept invocat, cu referire la un text legal neaplicabil în speță, și că aceste aspecte nu sunt tocmai surprinzătoare, întrucât sistemul de publicitate imobiliară este oarecum străin instanțelor din afara Ardealului, dar culpa instanței în pronunțarea hotărârii vine "din comoditatea cu care a acceptat de bună hotărârea de fond, fără a analiza motivarea apelului" reclamantei și lămuririle aduse de aceasta. Problema de drept a speței este aceea a aplicabilității sau neaplicabilității în speță a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Or, simpla lectură a textului de lege mai sus amintit duce la concluzia clară că acesta nu își poate găsi aplicarea în speța dedusă judecății raportat la dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intrată în puterea lucrului judecat, întrucât situația juridică a obiectului material al raportului juridic dedus judecății este, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, clară, respectiv, proprietar tabular al imobilului este reclamanta recurentă P.G.C. Pomi. Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, iar acestea se dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară. Deci, ulterior clarificării situației juridice a proprietarului de carte funciară, pe lângă faptul că intimata P.O.

Pomi a devenit un detentor precar și abuziv al unui bun proprietatea unei alte persoane, este exclusă aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, întrucât, în speță, nu se discută stabilirea situației juridice, ci pur și simplu predarea "posesiei" de către un posesor neproprietar către un proprietar neposesor. S-a mai arătat, că, în concret, prin cererea dedusă judecății, instanța de fond a fost sesizată cu o cerere în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și, prin urmare, în baza acestei dispoziții legale se impunea a fi analizată acțiunea reclamantei, aceasta fiind limita învestirii instanței, însă, în speță, s-au ignorat cu desăvârșire atât caracterul revendicativ al cererii, cât și probele administrate ce scot în evidență calitatea de proprietar tabular al reclamantei asupra imobilelor revendicate, calitate înscrisă în C.F.

urmare a dispoziției instanței de judecată care a rectificat abuzul comis în vremea vechiului regim. A nega reclamantei dreptul de a revendica pe calea dreptului comun un bun preluat abuziv nu se poate face decât cu riscul încălcării dreptului recunoscut acesteia prin art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat, că aplicarea criteriului "dorinței credincioșilor" (art. 3 din Decretul nr. 126/1990) trebuie exclusă pentru considerentele expuse mai sus; că, textul de lege nefiind aplicabil speței deduse judecății, nu se poate face o aplicare parțială a unui criteriu conținut de o dispoziție legală în mod arbitrar; că simpla dorință a unui grup particular nu poate duce la ignorarea unui drept legal dobândit de o terță persoană externă grupului, și, cu atât mai puțin, nu poate duce la ignorarea de către o instanță de judecată a unor norme legale imperative, întrucât, atât în doctrină, cât și în jurisprudența în materie, s-a apreciat în mod constant faptul că lăcașul de cult aparține cultului, nu ca și o comunitate de credincioși, adică fiecăruia în parte, ci bisericii ca entitate și persoană juridică.

S-a mai arătat, că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat (nu o dată) România pentru încălcarea art. 6 și art. 14 în cazul litigiilor referitoare la restituirea proprietăților B.G.C., statuând, în jurisprudența sa constantă, că este inadmisibil a se conferi un caracter perpetuu unei situații care, la nașterea sa, s-a întemeiat pe un abuz, chiar dacă în timp aceasta a îmbrăcat o formă de aparentă legalitate; că nu subzistă niciun temei în considerarea căruia titulara de acțiune, în calitatea sa de proprietar, să nu-și poată recupera bunurile ajunse prin forța împrejurărilor în posesia unui depozitar, bunuri ce-au ieșit din patrimoniul său fără voia sa, în mod abuziv, în temeiul puterii fostului stat comunist, și că dreptul de proprietate, respectarea și ocrotirea acestuia, nu pot fi lăsate la îndemâna unor terți, în concret a comisiilor mixte, care, pe lângă faptul că nu reprezintă un organ jurisdicțional în înțelesul legii, nu pot fi nici obiective câtă vreme sunt ținuți de o așa numită "opțiune majoritară". În privința capătului de cerere privind dreptul de retenție, s-a arătat că soluția adoptată de instanță, de a disjunge soluționarea sa, este nelegală.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată că recursul declarat de reclamanta P.B.G.C. Pomi este nefondat. Astfel, prin criticile formulate, recurenta reclamantă, indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanței de apel trebuia să cuprindă motivele pe care se sprijină, însă, tot ceea ce a realizat instanța de apel a fost să reia motivarea instanței de fond și să dea aviz favorabil considerentelor care au stat la baza sentinței, fără a motiva concluzia la care aceasta a ajuns prin prisma motivelor de apel. Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu trimitere la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În speță, recurenta reclamantă invocă prima ipoteză reglementată de acest text de lege, respectiv lipsa motivelor pe care se sprijină soluția instanței de apel, raportat la motivele de apel formulate de aceasta, și însușirea nelegală a motivării primei instanței de către instanța de apel. Acest motiv de recurs, în condițiile art. 261 C. proc. civ., urmează a fi apreciat în raport de obligația instanței de a-și motiva în fapt și în drept hotărârea pronunțată, respectiv, de a arăta în scris rațiunile care i-au determinat pe judecători să respingă apelul în speță, întrucât motivarea hotărârii clară, convingătoare și pertinentă este singurul mijloc prin care se dă posibilitate instanței superioare să exercite controlul judiciar.

De asemenea, cu privire la motivarea hotărârii din apel, se constată că în situația în care instanța de apel păstrează soluția primei instanțe aceasta poate să-și însușească motivarea primei instanțe dacă situația de fapt și apărările formulate înaintea acesteia au rămas neschimbate. Or, în speță, se constată că instanța de apel a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, iar câtă vreme situația de fapt și apărările formulate înaintea primei instanțe nu s-au schimbat în apel, legal, instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe, astfel că motivul de recurs formulat de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecință. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este, de asemenea, nefondat.

Astfel, sintetizând criticile formulate de recurenta reclamantă, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, se constată că aceasta a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în sensul că procedura specială care reglementează regimul juridic al imobilelor în litigiu, prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în baza căreia s-a făcut aplicarea criteriului dorinței majorității credincioșilor, nu își găsește aplicarea în speță, întrucât, raportat la dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intră în puterea lucrului judecat, situația juridică a obiectului material al raportului juridic dedus judecății este clară, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, în sensul că proprietar tabular este reclamanta recurentă; că instanța de apel a soluționat litigiul ignorând temeiul de drept invocat de reclamantă, în sensul că cererea dedusă judecății este o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.; că, în baza acestei dispoziții legale, se impunea a fi analizată acțiunea promovată de reclamantă în limita învestirii instanței, și că, în speță, s-au ignorat cu desăvârșire probele administrate ce scot în evidență calitatea de proprietar tabular al reclamantei asupra imobilelor revendicate.

Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.U.R.G.C. și au fost preluate de B.O.R. se va stabili de o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în sensul că i s-au mai adăugat încă trei alineate, iar la alin. (2) se prevede că "în situația în care nu se ajunge la niciun rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun". Prin urmare, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, privind restituirea lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 și urm., C. civ.

se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului "specialia generalibus derogant". Cu alte cuvinte, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât prin norme speciale, cât și prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale.

Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text de lege nu ajunge la niciun rezultat "partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun", nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, adresată justiției, poate promova o acțiune în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., ci că procedura prealabilă este continuată cu o procedură jurisdicțională, care, însă, se desfășoară tot potrivit normei speciale, respectiv, că soluționarea acestor litigii pe fond, în justiție, se face tot în cadrul dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, "ținând seama de dorința credincioșilor" din comunitatea care deține imobilul, care în speță sunt majoritari credincioși ortodocși.

De aceea, câtă vreme regimul juridic al imobilelor în litigiu este reglementat printr-o lege specială, se constată că, legal, a reținut instanța de apel că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. Mai mult, asupra conflictului ivit între legea specială și dreptul comun, în dreptul intern, în soluționarea raporturilor juridice litigioase de natura celui de față, se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul că acesta se soluționează în favoarea legii speciale, prin mai multe decizii, obligatorii pentru instanțele de drept comun, în analizarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Astfel, soluționând recursul împotriva Deciziei nr. 23/1993 a Curții Constituționale, ce a avut ca obiect analizarea excepției de neconstituționalitate a textului de lege indicat mai sus și care reprezintă norma specială, prin Decizia nr. 127/1994, Curtea Constituțională a statuat că "acțiunea în revendicare privind bunurile menționate (n. red. - lăcașurile de cul