ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1145/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Satu

Mare sub nr. 375/83/2009, reclamanta P.B.G.C. Pomi a chemat în judecată pe

pârâta P.O.R. Pomi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligată pârâta să lase reclamantei în deplină posesie și folosință imobilele

înscrise în C.F. nr. x Pomi cu nr. top a, b, c, d, e, f și g, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin mijloace dolosive, pârâta a reușit să-și

înscrie în C.F. nr. x Pomi dreptul de proprietate asupra imobilelor care au

fost și sunt proprietatea cultului greco-catolic din comuna Pomi, iar prin

hotărâre judecătorească s-a rectificat înscrierea în cartea funciară, astfel că

s-a restabilit situația anterioară, dreptul de proprietate al reclamantei

nemaiputând fi contestat.

Bazat pe înscrierea

din cartea funciară, dar fără o analiză obiectivă a dreptului subiectiv și cu

obediență față de cultul ortodox, Comisiile de aplicarea Legii fondului funciar

au emis titlu de proprietate cu nr. cadastrale noi, dar, în esență, este vorba

de imobilele proprietatea reclamantei. Astfel, reclamanta a cerut anularea

titlului respectiv.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin cererea

reconvențională formulată, P.O.R. Pomi a solicitat să se dispună rectificarea

cărții funciare C.F. nr. x Pomi, nr. cadastral a, b, c, d, e, f și g Pomi, în

sensul radierii dreptului de proprietate al P.G.C. Pomi, cu titlu juridic

restabilire, prin Încheierea nr. 37.265 din 12 august 2008, deoarece prin

Sentința civilă nr. 1.262/2007 s-a dispus radierea înscrierii unei încheieri de

carte funciară și nu restabilirea situației anterioare, deci înscrierea

dreptului de proprietate al reclamantei s-a realizat prin eludarea

dispozițiilor Legii nr. 7/1996, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat

art. 115 și urm. C. proc. civ., art. 118 și urm. C. proc. civ., Legea nr.

47/1992, art. 480 C. civ.

Prin cererea de

restrângere a cererii de chemare în judecată, reclamanta P.G.C. Pomi a susținut

în continuare cererea pentru nr. top d în suprafață de 1.597 mp, pe care este

situată biserica, precum și pentru nr. top g, casă și teren în suprafață de

2.831 mp, ambele înscrise în C.F. nr. x Pomi, iar pentru restul imobilelor,

obiect al cererii inițiale, a arătat că renunță la judecată, întrucât pe rolul

instanțelor, Judecătoria Satu Mare și Curtea de Apel Oradea, se află litigii

ale căror soluții au înrâurire asupra naturii juridice a posesiei lor.

În drept, a invocat

art. 246 C. proc. civ.

Prin răspunsul la

întâmpinare și prin întâmpinarea formulată la cererea reconvențională,

reclamanta a arătat că își susține în continuare cererea de chemare în judecată

așa cum a fost formulată; că solicită înlăturarea susținerilor din întâmpinare,

precum și respingerea cererii reconvenționale, ca inadmisibilă, cu cheltuieli

de judecată. A solicitat respingerea excepția timbrării ridicată de

pârâta-reclamantă.

Prin notele de

ședință, P.O.R. Pomi a arătat că instanța este obligată în cazul în care

normele de drept comun, C. civ., vin în contradicție cu legea specială,

Decretul-Lege nr. 126/1990, să aplice normele legii speciale și a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a P.B.U.R.G.C. Pomi în acțiunea în

revendicare, întrucât nu există identitate de persoană între reclamata

P.B.U.R.G.C. Pomi, înființată și înregistrată în anul 1992 la Primăria Pomi, în

baza Decretului-Lege nr. 126/1990, și persoana proprietar tabular al imobilelor

înscrise în C.F. nr. x Pomi cu titlu de cumpărare și posesie faptică prin

încheierile din C.F. din anul 1890 și anul 1905, care este B.G.C. Pomi

desființată prin Decretul nr. 358/1948.

În drept, a invocat

art. 136 și art. 137 C. proc. civ.

Prin răspunsul la

restrângerea cererii de chemare în judecată, pârâta P.O.R. Pomi a arătat că

biserica actuală, prin lucrările efectuate, are o valoare cu 75% mai mare decât

simplul zid de cărămidă rămas după preluarea din anul 1948, astfel că este

considerată altă clădire; că se impune constatarea dreptului de retenție sau o

acțiune de accesiune imobiliară; că se are în vedere și aplicarea legii

speciale, respectiv, Decretul-Lege nr. 126/1990 privind dorința majorității

credincioșilor care dețin biserica, raportată la prevederile dreptului comun;

că atât casa parohială, cât și anexa intabulată în C.F. nr. x Pomi nu mai

există, fiind degradate, distruse și demolate în baza autorizațiilor legale de

desființare a construcțiilor, și că, în baza autorizației de construcție, a

fost construită o casă parohială cu etaj de către P.O.R. Pomi, iar aceasta nu

poate fi revendicată de către reclamantă.

Conform art. 23 din

Legea nr. 18/1991 și terenul aferent acestei case revine P.O., cu obligația de

a acorda teren în schimb, dacă reclamanta va dovedi că este una și aceeași

persoană cu proprietarul tabular.

Prin răspunsul la

notele de ședință depuse de pârâtă, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și cele expuse

în notele de ședință prin care pârâta își "manifestă dorința ca și în

viitor lăcașul de cult și casa parohială să rămână în folosința P.O.

Pomi".

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a arătat că,

raportat la Sentința civilă nr. 3.030/2007 a Judecătoriei Satu Mare, Decizia

nr. 1.072 din 19 iunie 2008, dată de Curtea de Apel Oradea în Dos. nr.

10.100/296/2006 și Sentința civilă nr. 319/2007 a Tribunalului Bistrița-Năsăud,

excepția ridicată de pârâtă este neîntemeiată și a solicitat respingerea

acesteia ca atare.

Cu privire la

pretenția pârâtei ca și pe viitor lăcașul de cult și casa parohială -

proprietatea tabulară a reclamantei - să rămână în folosința acesteia, a arătat

că, în argumentațiile aduse prin conținutul notei de ședință, pârâta ignoră un

aspect esențial și anume acela că reclamanta este proprietarul tabular al

imobilelor pe care pârâta încearcă să și le apropie, practic, doar în calitatea

sa de uzurpator. Ori, dreptul de proprietate este un drept fundamental,

garantat de art. 41 din Constituție, care poate și trebuie să fie ocrotit de

justiție.

În privința aplicării

art. 3 din Decretul nr. 126/1990, a arătat că doctrina și jurisprudența în

materie au apreciat în mod constant faptul că lăcașul de cult aparține

bisericii, deci cultului, nu ca și o comunitate de credincioși, adică fiecăruia

în parte, și că este ilogic să condiționezi restituirea unui imobil

proprietarului său de drept invocând opțiunea unei anumite majorități.

Prin notele de

ședință depuse, P.O.R. Pomi a invocat excepția prematurității înregistrării

acțiunii de revendicare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute

de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, articol ce a fost modificat prin O.G.

nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005, cu motivarea că, prin dispozițiile

modificate și completate ale art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, legiuitorul

și-a manifestat voința de a asigura o procedură prealabilă sesizării instanței,

iar reclamanta nu a făcut, prealabil introducerii acțiunii în justiție, dovada

îndeplinirii procedurii obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990.

În drept, a invocat

art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Prin memoriul privind

poziția pârâtei B.O.R. expusă în "note" și "răspuns",

P.G.C. Pomi a solicitat respingerea susținerilor formulate sub toate aspectele

invocate.

Prin cererea de

intervenție formulată de 225 de persoane, foștii credincioși greco-catolici și

actuali ortodocși, s-a solicitat să fie aplicate prevederile legii speciale,

art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în raport cu prevederile dreptului

comun, art. 480 din C. civ., și, drept consecință, s-a solicitat respingerea,

ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantei; de asemenea, s-a solicitat respingerea

ca fiind fără obiect material cererea de revendicare a casei parohiale,

înscrisă în C.F. nr. x Pomi, cu nr. top. g, deoarece aceasta nu există, fiind

demolată în anul 1987 în baza autorizației legale, iar, în subsidiar, să se aibă

în vedere că terenul aferent și casele parohiale fac obiectul legii speciale,

deci nu pot fi revendicate pe procedura dreptului comun, cerere fiind

inadmisibilă, și că lăcașul de cult, biserica, intabulat în anul 1905 și

preluat de către P.O.R. Pomi în anul 1948, nu mai există în prezent în starea

și forma respectivă, deoarece prin lucrările de renovare, întreținere,

dezvoltare și adăugire efectuate în perioada 1954 - 2008, care reprezintă 70%

din valoare actuală, a devenit o altă construcție decât cea preluată,

investițiile fiind efectuate de către pârâtă din contribuția financiară și prin

munca asigurată exclusiv din fondurile intervenienților.

În cazul în care se

vor respinge cererile intervenienților, aceștia au solicitat să se constate

dreptul de retenție în favoarea pârâtei până la achitarea tuturor cheltuielilor

de întreținere, renovare, extindere, dotare cu instalații electrice, instalații

de încălzire și de înlocuire a picturii interioare și exterioare:

În drept, au invocat

art. 4 și art. 5 C. proc. civ., art. 2.945 - 2.499 din Noul C. civ.

Prin întâmpinarea la

cererea de intervenție, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea în principiu a

cererii de intervenție, ca neîntemeiată, cu obligarea intervenienților la plata

cheltuielilor de judecată, și a ridicat excepția lipsei calității procesuale

active a intervenienților apreciată prin prisma lipsei interesului juridic din

perspectiva lipsei dreptului actual și cert al acestora asupra obiectului

litigiului.

Prin Sentința civilă

nr. 3.056 din 28 septembrie 2012, Tribunalul Satu Mare a respins excepțiile

privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa procedurii

prealabile la comisia mixtă a reprezentanților celor două culte religioase și a

prematurității acțiunii, invocate de către pârâta P.O.R. Pomi; a respins

acțiunea civilă în revendicare imobiliară formulată de reclamanta P.G.C. Pomi,

astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei P.O.R. Pomi, asupra imobilului

biserică amplasată pe nr. top d și casa parohială de pe nr. top g din C.F. nr.

x Pomi, alături de terenul aferent imobilelor; a luat act de renunțarea la

acțiune, privind imobilele din C.F. 391 Pomi, cu nr. top a, b, c, f; a respins

în principiu cererea de intervenție în nume propriu a credincioșilor foști

greco-catolici și actuali ortodocși din localitatea Pomi; a respins capătul de

cerere din acțiunea reconvențională a pârâtei-reclamante P.O.R. Pomi privind

rectificarea cărții funciare nr. x Pomi; a dispus disjungerea din cererea

reconvențională a capătului de cerere ce are ca obiect stabilirea dreptului de

retenție și, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată

judecarea cererii până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, și a

obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 5.323 RON, cheltuieli de

judecată, reținând, în esență, următoarele:

Din cuprinsul

extrasului de C.F. nr. x Pomi, rezultă că persoana proprietar tabular a

imobilelor în litigiu de sub nr. top d și nr. top g este B.G.C. Pomi, iar

acțiunea a fost exercitată de către P.B.U.R.G.C. Pomi.

Potrivit adresei nr.

C 796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, B.R.U.R.G.C.,

reintrată în legalitate prin Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr.

126/1990 și menționată în anexa Legii nr. 489/2006, privind libertatea

religioasă, respectiv reclamanta, este una și aceeași persoană juridică cu

B.G.C. care a funcționat legal până la 1 decembrie 1948.

Actualele P.G.C., ca

structuri religioase, sunt componente locale al cultului greco-catolic

recunoscut prin art. 51 din Legea nr. 489/2009 și continuatoarele

proprietarului tabular, fără a avea relevanță juridică modificarea parțială a

denumirii, important este că acestea (parohiile) aparțin cultului

greco-catolic, care la nivel central au ca reprezentant B.G.C. din România.

În considerarea celor

de mai sus, s-a concluzionat că există identitate între titularul dreptului și

cel care îl pretinde, condiții în care excepția apare, ca nefondată, fiind

astfel respinsă.

Referitor la excepția

considerată ca fine de neprimire, în temeiul art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

adică lipsa procedurii prealabile la comisia mixtă constituită din

reprezentanții celor două culte religioase, tribunalul, în acord cu ceea ce

există deja stabilit pe cale jurisprudențială, a respins și această excepție,

apreciind că o astfel de procedură, atunci cânt litigiul este inițiat pe calea

dreptului comun, nu poate fi considerată obligatorie.

Obligativitatea

parcurgerii acestei proceduri, în prealabil introducerii acțiunii în justiție

intervine atunci când litigiul intră sub incidența unei legi speciale, cum este

cea a contenciosului administrativ.

S-a apreciat, așadar,

ca nefondată și această excepție ce constituie pe fond și apărare, însă strict

din perspectiva art. 109 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a reținut că norma

de la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 teza întâi este de recomandare,

ceea ce nu înseamnă că lipsește de efecte aplicarea textului de lege precizat

în fața instanței.

Cât privește excepția

prematurității acțiunii, susținută prin prisma neîndeplinirii procedurii

prealabile, s-a reținut că, de vreme ce aceasta din urmă nu a fost găsită

întemeiată, aceeași soartă va avea și această excepție, care se subordonează

celei analizate anterior.

Prin urmare,

tribunalul, în baza art. 137 C. proc. civ., a respins excepțiile de procedură

susținute de pârâtă.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că reclamanta a devenit proprietar tabular asupra

imobilelor teren și supraedificate înscrise în C.F. nr. x Pomi, prin

rectificare C.F. în baza Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu

Mare, definitivă și irevocabilă.

Odată ce instanțele

au dispus rectificarea intrată în puterea lucrului judecat, litigiul fiind

purtat în contradictoriu între aceleași părți, o nouă cerere susținută de

pârâtă în vederea rectificării C.F. nr. x nu mai poate fi primită, operând

excepția de lucru judecat.

Prin urmare, capătul

de cerere cu acest obiect din cererea reconvențională a fost respins.

Din această

perspectivă, s-a reținut că este evident că reclamanta își păstrează în

continuare calitatea de proprietar tabular, ceea ce ar justifica exercitarea

deplină a celor trei atribute privind: folosința, uzul și dreptul de dispoziție

asupra imobilelor din litigiu: biserica și casa parohială situate în

localitatea Pomi.

Față de apărările

susținute de pârâta reclamantă, tribunalul a analizat dacă instanța de

contencios constituțional a verificat norma de drept pe care pârâta își

sprijină susținerile și se opune admiterii acțiunii, și a constatat că, prin

Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Curtea Constituțională, cu ocazia

analizării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, care, în prealabil, a fost verificată prin Decizia

nr. 23 din 27 aprilie 1993, a statuat că: "Acțiunea în revendicare privind

bunurile menționate (n. red. - lăcașurile de cult și casele parohiale care au

aparținut B.R.U.G.C.) sau orice alt mijloc juridic de apărare a acestora,

folosite de recurentă (în cauza de față pârâta - P.O.R. Pomi), nu ar putea fi

soluționate numai pe baza înregistrărilor de carte funciară, fără a se ține

seama de actele normative arătate, care au semnificația juridică precizată, în

ce privește titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor în

litigiu".

În considerentele

precizate, cât și din cele ulterioare Curtea Constituțională a arătat fără

echivoc că "precizarea pe care o face ultima parte a art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri, rezultă clar aplicarea principiului majorității

pe care îl presupune democrația, deoarece instituie criteriul opțiunii

majorități enoriașilor pentru determinarea folosinței religioase a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale."

Același raționament

juridic de aplicare a legii speciale constând în art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990 și a criteriului majorității în privința folosinței lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale este reluat și ulterior tot de instanța de

contencios constituțional, asupra aceleiași chestiuni de drept, prin Decizia

nr. 1.202 din 11 noiembrie 2008.

Aplicarea acestei

reguli presupune verificarea datelor de recensământ din care rezultă că în anul

2011, la nivelul localității Pomi, s-au declarat la religia ortodoxă un număr

de 892 persoane, iar la nivelul anului 2002 existau 1.116 credincioși

ortodocși, 1.017 credincioși romano-catolici și 86 credincioși greco-catolici.

Aplicarea legii

speciale, art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, în sensul stabilirii

situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, reprezintă

o excepție de la aplicarea art. 480 C. civ. sau art. 563 din Noul C. civ.

Limitarea dreptului

de proprietate se regăsește și prin norma instituită de art. 602 din Noul C.

civ. în conformitate cu care "Legea poate limita exercitarea dreptului de

proprietate fie în interes public, fie în interes privat" aflată în

concordanță cu art. 53 din Constituție "restrângerea unor drepturi sau a

unor libertăți".

Această interpretare,

de verificare a legalității și temeiniciei acțiunii în revendicare inițiată de

reprezentanții unuia dintre cele două culte prin prisma legii speciale, a fost

stabilită prin Decizia nr. 127/1994 a Curții Constituționale, decizie

obligatorie pentru instanță, în considerentele căreia s-a reținut cu autoritate

de lucru interpretat că "instanțele de judecată nu pot să soluționeze

cauza pe fond, decât în condițiile actelor normative menționate, adică:

Decretul nr. 358/1948 (în prezent Legea cultelor nr. 489/2006 subl. ns.),

Decretul-Lege nr. 9/1989 și Decretul - Lege 126/1990, fără posibilitatea de a

se referi la dispozițiile C. civ. și la mențiunile din cartea funciară, dacă

este vorba de lăcașuri de cult și casele parohiale la care se referă art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990".

Limitarea dreptului

de proprietate din perspectiva lipsirii titularului dreptului de unul dintre

atributele sale, respectiv folosința, creează premisa de a se recurge la

inițierea unei acțiuni de natura celei prevăzute la art. 4 din Decretul-Lege

nr. 126/1990.

Textul de lege evocat

pornește de la ipoteza insuficienței lăcașurilor de cult în raport cu numărul

credincioșilor, cum este și cazul în speță, întrucât în localitatea Pomi există

un singur lăcaș de cult pentru cultul greco-catolic și ortodox, situație în

care statul este dator să sprijine construirea de noi lăcașuri de cult în

condițiile arătate de norma de drept evocată.

În acord cu motivele

de mai sus, tribunalul a considerat că, întemeiat pe art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990, ținând seama de dorința credincioșilor majoritari, acțiunea

reclamantei nu poate fi primită, întrucât "înlăturarea vechilor neajunsuri

aduse (n. red. prin deposedare abuzivă) nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate, adică repararea vechilor nedreptăți nu se poate face într-o

manieră în care să se creeze noi inechități (cauza Pincova vs. Republica Cehă -

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului).

De asemenea, s-a

reținut aspectul nefondat al acțiunii față de probele administrate în cauză.

Astfel, biserica a

fost renovată de comunitatea ortodoxă încă din anul 1954, cât și recent,

relevante fiind în acest sens înscrisurile depuse de pârâtă, inclusiv actul din

20 iunie 1954, dar și pictura murală realizată în anul 2008.

Apoi, în privința

casei parohiale, situația juridică veche nu mai coincide cu cea actuală,

vechiul imobil a fost demolat și, potrivit autorizațiilor de demolare și

construire, s-a ridicat un nou imobil, cu construcții noi, conform autorizației

pentru executarea lucrărilor din 1997. Amplasamentul topografic al imobilelor

din litigiu s-a realizat prin expertiza întocmită de expert K.Z., iar pentru

terenul aferent nr. top d și g din C.F. nr. x Pomi nu s-a eliberat titlu de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Coroborând toate

argumentele expuse, tribunalul a găsit nefondată acțiunea reclamantei astfel

cum a fost precizată și a respins-o, în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990.

În urma respingerii

acțiunii principale, a fost respinsă în principiu și intervenția celor 225 de

credincioși cu familiile acestora, întrucât, deși aceștia justifică un interes

legitim și actual privind libertatea religioasă, s-a considerat că același

drept îl susține și pârâta în numele credincioșilor, astfel că nu se mai

justifică împrocesuarea acestora câtă vreme și apărările pe fond sunt comune.

Fiind în culpă

procesuală, au fost acordate cheltuieli de judecată conform dispozitivului și

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Cu privire la

pretențiile pârâtei reclamante P.O.R. Pomi, referitoare la dreptul de retenție,

s-a reținut că vor fi soluționate după rămânerea irevocabilă a prezentei cauze,

astfel că se justifică măsura suspendării acestui capăt de cerere întemeiat pe

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă, prin Decizia nr. 67 din 23 septembrie 2013, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta P.B.G.C. Pomi și de

pârâta P.O.R. Pomi, reținând, în esență, următoarele;

Acțiunea în

revendicare formulată de reclamanta P.B.G.C. Pomi, jud. Satu Mare împotriva

pârâtei P.O.R. Pomi, jud. Satu Mare, astfel cum a fost precizată la data de 13

ianuarie 2012, privește biserica și casa parohială din localitatea Pomi, jud.

Satu Mare, precum și suprafețele de teren de 1.597 mp, și de 2.831 mp, pe care

sunt amplasate lăcașurile de cult, evidențiate în C.F. nr. x Pomi, la numerele

de top d și g.

Temeiul legal al

acțiunii în revendicare l-a constituit art. 480 C. civ., textul fiind menționat

expres în cererea de chemare în judecată introdusă la data de 13 februarie 2009

și înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. 375/83/2009.

Prin cererea

reconvențională, pârâta P.O.R. Pomi a solicitat radierea înscrierilor din C.F.

nr. x Pomi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei P.B.G.C. Pomi,

înscrieri făcute în baza Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu

Mare, susținând că biserica și casa parohială aparțin credincioșilor

majoritari, respectiv cultului ortodox.

Ulterior, prin notele

de ședință depuse la dosar, pârâta a invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, precizând că imobilul casă parohială

reprezentat de construcția P + 1 a fost edificat de P.O.R. Pomi în baza

autorizației de construcție din 20 aprilie 1987, iar terenul intravilan de

6.600 mp, a devenit proprietatea acestei parohii în baza Legii nr. 18/1991,

conform titlului de proprietate nr. x/1997.

La data de 13

ianuarie 2012, prin notele de ședință depuse la dosar, pârâta a invocat ca

temei legal prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990, susținând că acest act

normativ constituie legea specială în ceea ce privește lăcașurile de cult și

casele parohiale, și că instanța este obligată să aplice normele legii speciale

în cazul în care normele de drept comun (C. civ.) vin în contradicție cu legea

specială.

Dată fiind învestirea

făcută atât prin acțiunea introductivă precizată ulterior, cât și prin cererea

reconvențională completată prin notele de ședință s-a concluzionat că, în mod

corect, prima instanță a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile

art. 480 C. civ. (care constituie norma cu caracter general în materia

revendicării), întrucât sunt incidente dispozițiile legii speciale cu privire

la lăcașurile de cult și casele parohiale, respectiv Decretul-Lege nr.

126/1990.

Astfel, potrivit art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a

caselor parohiale care au aparținut B.R.U.R.G.C. și au fost preluate de B.O.R.

se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai

celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri.

Decretul-Lege nr.

126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr.

182/2005, în sensul că la art. 3 sau fost adăugate alte trei alineate, respectiv

alin. (2) - (4).

Faptul că, prin art.

3 alin. (2) din decretul menționat, s-a prevăzut că, în situația în care nu se

ajunge la niciun rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are

deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu echivalează cu

transformarea cererii de restituire reglementată de o lege specială într-o

cerere în revendicare de drept comun, cenzurabilă prin prisma dispozițiilor

art. 480 C. civ.

Instanța de judecată,

învestită cu o astfel de cerere, are obligația să constate că în cauză își

găsesc incidența reglementările speciale în materia restituirii lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale, și, potrivit principiului de drept "specialia

generalibus derogant", să aplice dispozițiile legii speciale, deoarece

norma specială derogă de la legea generală.

Chiar dacă procedura

prealabilă prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost finalizată,

instanța de judecată trebuie să examineze cauza pe fond, în limitele impuse de

legea specială, așa după cum în mod corect a procedat Tribunalul Satu Mare.

În cauză, pretențiile

reclamantei P.B.G.C. Pomi nu puteau fi examinate decât prin prisma

Decretului-Lege nr. 126/1990, deoarece acest act normativ constituie legea

specială în ceea ce privește restituirea lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale.

În partea finală a

art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a stipulat expres că

restituirea locașurilor de cult și a caselor parohiale se face "ținând

seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri".

Prin urmare, legea

specială stabilește drept criteriu de preferință în examinarea cererii de

restituire (având ca obiect lăcașurile de cult și casele parohiale) criteriul

opțiunii credincioșilor din comunitate.

Deși în lege nu se

uzitează expres termenul de "majoritate", este incontestabil că,

făcând trimitere la "dorința credincioșilor", art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 are în vedere voința majorității credincioșilor.

În acest sens, s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 23/1993, ce a avut ca

obiect analiza excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, precum și prin Decizia nr. 127/1994, privind

soluționarea recursului împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 23/1993,

statuând că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor

față de stat, dar și libertatea credințelor religioase", iar în condițiile

în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și

greco-catolici "criteriul social al majorității enoriașilor pentru

determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde

principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în

funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe".

Or, în speță, cu

înscrisurile existente la dosar, s-a demonstrat că, la nivelul anului 2002, în

localitatea Pomi, jud. Satu Mare, din totalul de 1.116 locuitori existau 1.017

credincioși ortodocși, 9 credincioși romano-catolici, 86 credincioși greco-catolici

și 2 credincioși reformați, iar în urma recensământului din anul 2011, s-au

declarat la religia ortodoxă un număr de 892 persoane.

Examinând cauza prin

prisma criteriului opțiunii majorității credincioșilor din comunitate, astfel

cum prevăd expres dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a

reținut că acțiunea promovată de reclamantă nu este întemeiată și că în mod

legal a fost respinsă.

Instanța de fond a

analizat pe larg pretențiile reclamantei din punctul de vedere al actului normativ

cu caracter special și a arătat succint considerentele pentru care în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ.

În condițiile în care

acțiunea a fost cenzurată prin prisma reglementărilor speciale prevăzute de

Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța de fond trebuia să se raporteze la

cerințele legii speciale, înscrierile din Cartea funciară putând fi apreciate

ca dovezi în sprijinul dreptului de proprietate pretins de reclamantă, numai

dacă acțiunea ar fi fost supusă reglementărilor cu caracter general, ceea ce nu

este cazul în speță.

De altfel, prin

Decizia nr. 127/1994, Curtea Constituțională a tranșat și această chestiune,

statuând că acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele

parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din C.F.

"fără a ține seama de actele normative arătate" (Decretul nr.

358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-Lege nr. 126/1990), iar

"soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra

bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu

nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor".

Deciziile Curții

Constituționale și dezlegările date de aceasta prin aceste decizii sunt general

obligatorii "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești și

au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, acestea au

efect asupra cauzelor în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Având în vedere

situația expusă, instanța de apel a constatat că prima instanță a analizat

susținerile reclamantei referitoare la faptul că aceasta este proprietar

tabular și a înlăturat argumentat aceste susțineri, raportându-se la normele

speciale incidente în cauză, precum și la deciziile Curții Constituționale.

Susținerea apelantei

reclamante cu privire la opinia contrară Deciziei Curții Constituționale nr.

23/1993, s-a apreciat că este lipsită de relevanță juridică, întrucât din

dispozitivul acestei decizii rezultă că instanța de contencios constituțional a

respins ca vădit nefondate excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 ridicate de către E.R.U.R.G.C. din Cluj-Napoca în

Dos. nr. 7.967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către E.R.U.R.G.C. Lugoj

în Dos. nr. 64 /C/1993 al Tribunalului Timiș.

S-a mai reținut, că

prima instanță a cercetat cauza pe fond în limitele impuse de legea specială,

făcând referire și la probatoriul administrat în cauză, așa încât nu se

confirmă critica potrivit căreia instanța nu ar fi făcut o examinare pe fond și

că s-a limitat doar să constate că litigiile având ca obiect lăcașurile de cult

sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte.

S-a concluzionat, că

nu se poate reține că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 21 raportat la

art. 41 din Constituția României, respectiv a art. 6 parag. 1 și art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește

susținerea referitoare la sancționarea României la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza privind P.G.C. Sâmbăta Bihor, pentru încălcarea

art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că și această

critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea din 12 ianuarie 2010 în cauza

P.G.C. Sâmbăta Bihor împotriva României nu este aplicabilă în cauză, având în

vedere că acțiunea în revendicare de față a fost cercetată și soluționată pe

fond, fiind respinsă de prima instanță, ca nefondată.

În cauza Curții

Europene a Drepturilor Omului, invocată anterior, Curtea de Apel Oradea, ca

urmare a admiterii recursului, a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă,

reținând că litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești, fiind de

competența comisiilor mixte, însă prezenta cauză nu este similară cu cauza

pentru care România a fost sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, situație în care criticile apelantei reclamante din acest punct de

vedere nu se justifică.

Referitor la

motivarea sentinței, Curtea a reținut că aceasta s-a făcut cu respectarea

prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanță arătând în cuprinsul

considerentelor hotărârii argumentele de fapt și de drept care au condus la

pronunțarea soluției.

Raportarea primei

instanțe la cauza Pincova vs. Republica Cehă, în sensul că "înlăturarea

vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate" ține de raționamentul juridic al acesteia și constituie

un argument suplimentar alături de toate celelalte argumente de fapt și de

drept pe care tribunalul și-a fundamentat hotărârea.

Așadar, această

motivare a instanței nu constituie un motiv de apel justificat care, prin el

însuși (adică luat în mod singular), să aibă drept consecință schimbarea

sentinței instanței de fond, câtă vreme nu sunt îndeplinite cerințele legii

speciale pentru admiterea acțiunii.

Modalitatea de

soluționare a capătului de cerere reconvențională privind dreptul de retenție

nu o vatămă în niciun fel pe apelanta reclamantă, câtă vreme acțiunea în

revendicare a fost respinsă, iar în sarcina pârâtei nu a fost stabilită

obligația de restituire a imobilelor revendicate, astfel încât Curtea a

apreciat că nu există interes în formularea acestei critici.

De asemenea, s-a

reținut că soluția primei instanțe este legală și raportat la modalitatea de

interpretare a probatoriilor ținând seama și de situația actuală a

imobilelor-construcții revendicate, respectiv, biserica și casa parohială.

Astfel, în ceea ce

privește biserica situată în localitatea Pomi, Curtea a reținut că aceasta a

fost renovată pe cheltuiala comunității ortodoxe încă din anul 1954, iar în

anul 2008 aceeași comunitate a suportat cheltuielile pentru pictura murală,

aspect ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Referitor la casa

parohială în litigiu, Curtea a reținut că vechea construcție a fost demolată și

că în prezent există un imobil construcție P +1, edificat de pârâta P.O.R. în

baza autorizației de construcție din 25 aprilie 1987.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit în cauză de expertul K.Z., biserica este construită pe

parcela cu nr. top d în suprafață de 1.597 mp, iar casa parohială este

construită pe parcela cu nr. top g în suprafață de 2.831 mp, terenuri pentru

care până în prezent nu a fost eliberat titlu definitiv de proprietate în baza

Legii nr. 18/1991.

Față de

considerentele expuse, s-a concluzionat că reclamanta P.B.G.C. Pomi nu a făcut

dovada dreptului de proprietate cu privire la bunurile revendicate, situație în

care prima instanță în mod corect a respins acțiunea promovată de aceasta.

Referitor la apelul

declarat de pârâtă, Curtea a reținut că este, de asemenea, nefondat și că

aspectele ce vizează fondul litigiului nu au mai fost analizate, întrucât

instanța de apel, răspunzând criticilor formulate de reclamantă, implicit, a

răspuns și susținerilor formulate de apelanta pârâtă din acest punct de vedere.

În ceea ce privește

motivul de apel prin care se critică soluționarea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, Curtea a apreciat că nu este fondat, având în

vedere mențiunilor făcute în C.F. nr. x Pomi, potrivit cărora proprietar

tabular al imobilelor în litigiu este B.G.C. Pomi.

B.G.C. este una și

aceeași persoană juridică cu B.R.U.R.G.C., reintrată în legalitate în baza

Decretului-Lege nr. 9/1989 și Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum rezultă

din adresa nr. C796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor.

P.B.G.C. Pomi este

componentă a cultului greco-catolic, care la nivel central are ca reprezentant

B.G.C. din România, iar în condițiile în care aceasta a ridicat pretenții cu

privire la imobilele descrise în cererea de chemare în judecată precizată,

prevalându-se de mențiunile din C.F., este incontestabil că are calitate

procesuală activă în prezenta cauză, așa cum corect a reținut și prima

instanță.

Referitor la motivul

de apel prin care se susține că prima instanță, în mod greșit, a reținut

calitatea de proprietar tabular a reclamantei raportându-se la Sentința civilă

nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr.

10.100/296/2006, Curtea a constatat că este, de asemenea, nefondat, întrucât,

observând considerentele Sentinței civile nr. 1.262/2007, pronunțată de

Judecătoria Satu Mare, definitivă și irevocabilă, se constată că instanța a

motivat că acțiunea reclamantei B.G.C. Pomi în rectificare carte funciară este

întemeiată, deoarece reclamanta este proprietara imobilelor înscrise în C.F.

nr. x, iar prin dispozitivul sentinței menționate s-a dispus rectificarea

înscrierilor făcute în C.F. nr. x Pomi de sub B 8 prin Încheierea nr. 2.797 din

5 octombrie 1976 și restabilirea situației anterioare în C.F.

În prima parte a

considerentelor sentinței ce constituie obiectul apelurilor de față, prima

instanță a reținut cu exactitate situația rezultată din considerentele și

dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunțată de

Judecătoria Satu Mare, subliniind faptul că nu se poate cere o nouă rectificare

a cărții funciare, operând excepția autorității de lucru judecat.

În atare situație,

susținerile formulate de apelanta pârâtă în sensul că există contradicție între

motivarea primei instanțe și dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262 din 5

martie 2007, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, au fost apreciate ca

nefondate și au fost înlăturate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.B.G.C. Pomi, indicând art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea

pronunțată în apel este rezultatul unei analize vădit superficiale, cuprinzând

doar o reluare succintă a unor pasaje din motivarea instanței de fond, și că,

potrivit art. 298 raportat la art. 261 C. proc. civ., hotărârea instanței de

apel trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, însă, în speță, tot ce

au realizat judecătorii instanței de apel a fost să reia motivarea instanței de

fond și să dea aviz favorabil considerentelor care au stat la baza sentinței,

fără a motiva, prin prisma criticilor aduse prin motivele de apel, concluzia la

care s-a ajuns.

Raportat la aceste

considerente, s-a conchis că este întemeiată critica adusă prin raportare la

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se solicită modificarea

în tot a deciziei recurate.

În ceea ce privește

nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel, în raport de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că aceasta este evidentă prin prisma

obstinației instanței de a ignora realitatea faptică și temeiul de drept

invocat, cu referire la un text legal neaplicabil în speță, și că aceste

aspecte nu sunt tocmai surprinzătoare, întrucât sistemul de publicitate

imobiliară este oarecum străin instanțelor din afara Ardealului, dar culpa

instanței în pronunțarea hotărârii vine "din comoditatea cu care a

acceptat de bună hotărârea de fond, fără a analiza motivarea apelului"

reclamantei și lămuririle aduse de aceasta.

Problema de drept a

speței este aceea a aplicabilității sau neaplicabilității în speță a art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990.

Or, simpla lectură a

textului de lege mai sus amintit duce la concluzia clară că acesta nu își poate

găsi aplicarea în speța dedusă judecății raportat la dispozitivul Sentinței

civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intrată în puterea lucrului

judecat, întrucât situația juridică a obiectului material al raportului juridic

dedus judecății este, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, clară,

respectiv, proprietar tabular al imobilului este reclamanta recurentă P.G.C.

Pomi.

Drepturile reale

imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, iar acestea se

dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte

funciară.

Deci, ulterior

clarificării situației juridice a proprietarului de carte funciară, pe lângă

faptul că intimata P.O. Pomi a devenit un detentor precar și abuziv al unui bun

proprietatea unei alte persoane, este exclusă aplicarea prevederilor art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, întrucât, în speță, nu se discută stabilirea

situației juridice, ci pur și simplu predarea "posesiei" de către un

posesor neproprietar către un proprietar neposesor.

S-a mai arătat, că,

în concret, prin cererea dedusă judecății, instanța de fond a fost sesizată cu

o cerere în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și, prin urmare, în baza

acestei dispoziții legale se impunea a fi analizată acțiunea reclamantei,

aceasta fiind limita învestirii instanței, însă, în speță, s-au ignorat cu

desăvârșire atât caracterul revendicativ al cererii, cât și probele

administrate ce scot în evidență calitatea de proprietar tabular al reclamantei

asupra imobilelor revendicate, calitate înscrisă în C.F. urmare a dispoziției

instanței de judecată care a rectificat abuzul comis în vremea vechiului regim.

A nega reclamantei

dreptul de a revendica pe calea dreptului comun un bun preluat abuziv nu se

poate face decât cu riscul încălcării dreptului recunoscut acesteia prin art.

21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat, că

aplicarea criteriului "dorinței credincioșilor" (art. 3 din Decretul

nr. 126/1990) trebuie exclusă pentru considerentele expuse mai sus; că, textul

de lege nefiind aplicabil speței deduse judecății, nu se poate face o aplicare

parțială a unui criteriu conținut de o dispoziție legală în mod arbitrar; că

simpla dorință a unui grup particular nu poate duce la ignorarea unui drept

legal dobândit de o terță persoană externă grupului, și, cu atât mai puțin, nu

poate duce la ignorarea de către o instanță de judecată a unor norme legale

imperative, întrucât, atât în doctrină, cât și în jurisprudența în materie, s-a

apreciat în mod constant faptul că lăcașul de cult aparține cultului, nu ca și

o comunitate de credincioși, adică fiecăruia în parte, ci bisericii ca entitate

și persoană juridică.

S-a mai arătat, că

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat (nu o dată) România pentru

încălcarea art. 6 și art. 14 în cazul litigiilor referitoare la restituirea

proprietăților B.G.C., statuând, în jurisprudența sa constantă, că este

inadmisibil a se conferi un caracter perpetuu unei situații care, la nașterea

sa, s-a întemeiat pe un abuz, chiar dacă în timp aceasta a îmbrăcat o formă de

aparentă legalitate; că nu subzistă niciun temei în considerarea căruia

titulara de acțiune, în calitatea sa de proprietar, să nu-și poată recupera

bunurile ajunse prin forța împrejurărilor în posesia unui depozitar, bunuri

ce-au ieșit din patrimoniul său fără voia sa, în mod abuziv, în temeiul puterii

fostului stat comunist, și că dreptul de proprietate, respectarea și ocrotirea

acestuia, nu pot fi lăsate la îndemâna unor terți, în concret a comisiilor

mixte, care, pe lângă faptul că nu reprezintă un organ jurisdicțional în

înțelesul legii, nu pot fi nici obiective câtă vreme sunt ținuți de o așa

numită "opțiune majoritară".

În privința capătului

de cerere privind dreptul de retenție, s-a arătat că soluția adoptată de

instanță, de a disjunge soluționarea sa, este nelegală.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., instanța constată că recursul declarat de reclamanta P.B.G.C. Pomi

este nefondat.

Astfel, prin

criticile formulate, recurenta reclamantă, indicând art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a arătat că hotărârea instanței de apel trebuia să cuprindă motivele pe

care se sprijină, însă, tot ceea ce a realizat instanța de apel a fost să reia

motivarea instanței de fond și să dea aviz favorabil considerentelor care au

stat la baza sentinței, fără a motiva concluzia la care aceasta a ajuns prin

prisma motivelor de apel.

Aceste critici sunt

nefondate, pentru cele ce succed:

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cu trimitere la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii".

În speță, recurenta

reclamantă invocă prima ipoteză reglementată de acest text de lege, respectiv

lipsa motivelor pe care se sprijină soluția instanței de apel, raportat la

motivele de apel formulate de aceasta, și însușirea nelegală a motivării primei

instanței de către instanța de apel.

Acest motiv de

recurs, în condițiile art. 261 C. proc. civ., urmează a fi apreciat în raport

de obligația instanței de a-și motiva în fapt și în drept hotărârea pronunțată,

respectiv, de a arăta în scris rațiunile care i-au determinat pe judecători să

respingă apelul în speță, întrucât motivarea hotărârii clară, convingătoare și

pertinentă este singurul mijloc prin care se dă posibilitate instanței

superioare să exercite controlul judiciar.

De asemenea, cu

privire la motivarea hotărârii din apel, se constată că în situația în care

instanța de apel păstrează soluția primei instanțe aceasta poate să-și însușească

motivarea primei instanțe dacă situația de fapt și apărările formulate înaintea

acesteia au rămas neschimbate.

Or, în speță, se

constată că instanța de apel a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată,

ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs,

iar câtă vreme situația de fapt și apărările formulate înaintea primei instanțe

nu s-au schimbat în apel, legal, instanța de apel și-a însușit motivarea primei

instanțe, astfel că motivul de recurs formulat de reclamantă în temeiul art.

304 pct. 7 C. proc. civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecință.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că este, de asemenea, nefondat.

Astfel, sintetizând

criticile formulate de recurenta reclamantă, ce se circumscriu acestui motiv de

recurs, se constată că aceasta a formulat critici de nelegalitate împotriva

deciziei recurate în sensul că procedura specială care reglementează regimul

juridic al imobilelor în litigiu, prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990, în baza căreia s-a făcut aplicarea criteriului dorinței majorității

credincioșilor, nu își găsește aplicarea în speță, întrucât, raportat la

dispozitivul Sentinței civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intră în

puterea lucrului judecat, situația juridică a obiectului material al raportului

juridic dedus judecății este clară, conform prevederilor Decretului-Lege nr.

115/1938, în sensul că proprietar tabular este reclamanta recurentă; că instanța

de apel a soluționat litigiul ignorând temeiul de drept invocat de reclamantă,

în sensul că cererea dedusă judecății este o acțiune în revendicare întemeiată

pe art. 480 C. civ.; că, în baza acestei dispoziții legale, se impunea a fi

analizată acțiunea promovată de reclamantă în limita învestirii instanței, și

că, în speță, s-au ignorat cu desăvârșire probele administrate ce scot în

evidență calitatea de proprietar tabular al reclamantei asupra imobilelor

revendicate.

Aceste critici sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult și a caselor parohiale

care au aparținut B.U.R.G.C. și au fost preluate de B.O.R. se va stabili de o

comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

Art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată

prin Legea nr. 182/2005, în sensul că i s-au mai adăugat încă trei alineate,

iar la alin. (2) se prevede că "în situația în care nu se ajunge la niciun

rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acțiunii

în justiție potrivit dreptului comun".

Prin urmare, în

dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, privind restituirea

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, normele generale cuprinse în art.

480 și urm., C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate

potrivit principiului "specialia generalibus derogant".

Cu alte cuvinte,

potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport

juridic este reglementat atât prin norme speciale, cât și prin norme generale,

conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii

speciale.

Sintagma cuprinsă în

art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situația în

care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text de lege nu ajunge la

niciun rezultat "partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun", nu înseamnă că partea interesată de formularea

unei cereri de restituire a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale,

adresată justiției, poate promova o acțiune în revendicare pe dreptul comun,

potrivit art. 480 C. civ., ci că procedura prealabilă este continuată cu o

procedură jurisdicțională, care, însă, se desfășoară tot potrivit normei

speciale, respectiv, că soluționarea acestor litigii pe fond, în justiție, se

face tot în cadrul dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, "ținând

seama de dorința credincioșilor" din comunitatea care deține imobilul,

care în speță sunt majoritari credincioși ortodocși.

De aceea, câtă vreme

regimul juridic al imobilelor în litigiu este reglementat printr-o lege

specială, se constată că, legal, a reținut instanța de apel că în speță nu sunt

incidente dispozițiile art. 480 C. civ.

Mai mult, asupra

conflictului ivit între legea specială și dreptul comun, în dreptul intern, în

soluționarea raporturilor juridice litigioase de natura celui de față, se

constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul că

acesta se soluționează în favoarea legii speciale, prin mai multe decizii,

obligatorii pentru instanțele de drept comun, în analizarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Astfel, soluționând

recursul împotriva Deciziei nr. 23/1993 a Curții Constituționale, ce a avut ca

obiect analizarea excepției de neconstituționalitate a textului de lege indicat

mai sus și care reprezintă norma specială, prin Decizia nr. 127/1994, Curtea

Constituțională a statuat că "acțiunea în revendicare privind bunurile

menționate (n. red. - lăcașurile de cul