ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 noiembrie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Voievozii de Șimian a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Șimian, solicitând instanței constatarea nulității absolute a înscrierii de sub B.10 efectuată în favoarea pârâtei, prin încheierea nr. 6611 din 17 iulie 1974, în CF Cheniz Voievozii de Șimian, cu privire la imobilele constând în lăcaș de cult, casă parohială și terenul aferent, identificate cu nr. top. 265 și 266, să se dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilele menționate. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilele au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 358/1948, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.

În raport de aceste dispoziții legale, reclamanta a procedat la convocarea Parohiei Ortodoxe Voievozii de Șimian, la conciliere, prin scrisoare recomandată, însă părțile nu au ajuns la un numitor comun. Reclamanta a susținut că înscrierea de sub B. 10 din C.F. Cheniz este lovită de nulitate absolută, deoarece nu are la bază niciun act juridic translativ, constitutiv sau declarativ care să justifice trecerea în proprietatea pârâtei a dreptului de proprietate și nici nu există o hotărâre definitivă în baza căreia să se fi putut face rectificarea. Prin întâmpinare, pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Șimian a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii, având în vedere vicierea procedurii prealabile obligatorii, procedură instituită prin art. 1 din O.G.

nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că repararea pagubei pricinuite reclamantei nu poate fi îndreptată printr-un abuz, ci numai avându-se în vedere voința credincioșilor majoritari. Pârâta a invocat și lipsa de identitate între imobilul asupra căruia a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamantei în anul 1888 și cel deținut de Biserica Ortodoxă din localitate și care a fost edificat în anul 1904-1905. Pe locul actualei biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată și astfel vechiul drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în C.F. Cheniz, se referă la acea biserică demolată.

În primul ciclu procesual, p rin decizia civilă nr. 75 din 2 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco - Catolică Voivozii de Șimian împotriva sentinței civile nr. 54/ C din 08 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost desființată, iar cauza trimisă la Tribunalul Bihor, pentru o nouă judecată. Curtea de Apel Oradea a reținut că, din cuprinsul convocatorului emis de către apelantă și adresate intimatei rezultă că Parohia Greco Catolică Voivozii de Șimian a convocat Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Șimian, în sensul de a se prezenta în comisie compusă din trei reprezentanți clericali, în data de 08 octombrie 2008, orele 14, la sediul Primăriei Șimian, sala de ședințe a Consiliului Local, în vederea clarificării problemelor legate de situația juridică și retrocedarea imobilelor în litigiu.

Curtea a mai reținut că procedura prealabilă obligatorie impusă de art. 1 din O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, nu a fost viciată. Constatând că prima instanță nu a analizat fondul pretențiilor reclamantei, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalului Bihor. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 962/ C din 13 mai 2011, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pe baza evaluării probatoriului administrat, instanța de fond a apreciat că între lăcașul de cult revendicat de Biserica Greco-Catolică Voivozii de Șimian în prezenta cauză, intabulat în CF sub B 1 în 1888 și cel deținut de Biserica Ortodoxă în prezent, edificat între anii 1903-1905, nu există identitate Din probatoriul administrat în cauză, instanța a concluzionat că pe locul actualei biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată, iar vechiul drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în CF 58 Cheniz, se referă la biserica demolată.

Chiar dacă s-ar reține că există identitate între lăcașul de cult revendicat de Biserica Greco-Catolică Voivozii de Șimian, intabulat în CF sub B 1 în 1888 și cel deținut de Biserica Ortodoxă din localitate, tribunalul a subliniat faptul că marea majoritate a credincioșilor, așa cum a rezultat din recensământul efectuat în anul 2002, au rămas ortodocși, și chiar comunitatea a decis că lăcașul de cult aparține tot Parohiei Ortodoxe Române Voivozii de Șimian. Prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, precum și împrejurarea că o măsură abuzivă nu poate fi reparată printr-un abuz, avându-se în vedere voința credincioșilor majoritari, ortodocși, în această biserică în prezent, conform tabelului depus la dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică Voivozii de Șimian. Prin întâmpinare, intimata Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Șimian a invocat excepția tardivității apelului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia. Prin încheierea din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins excepția tardivității apelului, iar prin decizia nr. 37/ A din 13 iunie 2012 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 962/ C din 13 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 6611 din 17 iulie 1974, a înscrierilor din coala de carte funciară nr. 58 Cheniz, foaia B nr. 1, B nr. 10, referitor la imobilele având nr. top.

265 - biserică și piață în intravilan cu 842 mp teren, nr. top. 266 - casă și curte în intravilan cu 1.320 mp teren, a dispus rectificarea înscrierilor din coala de carte funciară Cheniz, foaia B nr. 1, 10, în sensul radierii referitor la nr. top. 265, 266 a înscrierii mențiunii Parohia Ortodoxă din Cheniz, înscrisă în foaia B nr. 1 și a înscrierii de la foaia B nr. 10 referitor la aceste două numere topografice și a obligat-o pe pârâtă să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie aceste imobile. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, p otrivit copiei xerox a colii de C.F. Cheniz, imobilele revendicate au fost proprietatea apelantei Biserica Greco Catolică Voivozii de Șimian, dreptul său fiind intabulat în anul 1888. La data de 18 iulie 1954, în foaia de proprietate B nr. 10, în baza copiei de pe Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului de la foaia B nr. 1 în acela de Parohia Ortodoxă Română din Cheniz.

Prin convocatorul aflat în copie la dosar, apelanta i-a solicitat intimatei să se prezinte în comisie constituită din trei reprezentanți clericali la 08 octombrie 2008, orele 14, la sediul Primăriei Șimian, sala de ședințe a Consiliului Local, pentru clarificarea problemelor legate de situația juridică și retrocedarea imobilelor, convocare ce nu a fost finalizată cu un răspuns, deși a fost comunicată cu confirmare de primire. Instanța de apel a mai reținut că preluarea imobilelor în litigiu s-a făcut fără respectarea procedurii speciale reglementată de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Curtea a avut în vedere că, pentru același considerent, prin sentința civilă nr. 782 din 24 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Marghita s-a dispus, raportat la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierilor de la foaia B nr. 1, 10 din CF Cheniz, a mențiunilor privind Parohia Ortodoxă Română din Cheniz, cu privire la celelalte imobile din CF, cu excepția construcțiilor și terenului ce fac obiectul prezentului litigiu. În raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.U.G.

nr. 64/2004, prin care s-a prevăzut că, în situația în care reprezentanții celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, și având în vedere prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, curtea de apel, apreciind că actul normativ în baza căruia s-a rectificat numele proprietarului din cartea funciară a fost abrogat, considerându-se desființarea cultului greco-catolic ca abuzivă, iar procedura instituită de Decretul nr. 177/1948 la art. 37 nu a fost respectată la data înscrierii, a dispus rectificarea cărții funciare, în sensul solicitat de reclamantă.

În ceea ce privește apărarea pârâtei, în sensul că nu există identitate între imobilul proprietatea reclamantei și cel revendicat, curtea a avut în vedere raportul de expertiză construcții efectuat în apel, în care s-a constatat că lăcașul de cult a fost construit în anii 1904 - 1905 de credincioșii greco-catolici de atunci, pe locul unde a existat o biserică veche din lemn, în mijlocul satului Voivozii de Șimian. Curtea a apreciat ca fiind irelevant faptul că, după preluare, s-au efectuat lucrări de investiții, câtă vreme este o chestiune normală ca utilizatorul să întrețină imobilul, iar acest aspect nu este de natură a paraliza o acțiune în revendicare. Față de toate considerentele expuse, în baza art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a admis apelul reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 37 din 13 iunie 2013 și încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de Șimian, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă a arătat următoarele: În mod greșit s-a respins excepția de tardivitate a apelului, prin încheierea de ședință din data de 21 iunie 2012. Curtea de Apel Oradea a reținut faptul că nu s-a făcut o comunicare valabilă a hotărârii supuse apelului atunci când această corespondență s-a predat preotului D.A., care era locțiitorul părintelui M.P., preot paroh în localitatea Voivozii de Simian.

Această motivare are la baza exclusiv argumentele prezentate de către Parohia Greco-Catolică Voivozii de Simian, dar și de forul clerical ierarhic superior, respectiv de Episcopia Romană Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în baza unor înscrisuri, întocmite pro causa, în favoarea apelantei-reclamante, respectiv adeverința din 07 noiembrie 2011 și adresa din 13 iunie 2012. Instanța de apel a făcut, într-adevăr, demersuri pentru aflarea adevărului în cauză, punându-i în vedere apelantei-reclamante să depună la dosar, în măsura în care există la sediul Episcopiei Române Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, copia înscrisului emis cu ocazia detașării preotului D.A. în cadrul Parohiei Voivozi de Simian, din care să reiasă ce atribuții avea acesta în perioada în care l-a înlocuit pe preotul titular, precum și extras din Codul canonic referitor la dispoziția cuprinzând îndatoririle pe care le are un preot când înlocuiește un alt preot.

Răspunsul Episcopiei Greco-Catolice a fost evident formulat în sensul favorizării intimatei-reclamante, cele două entități având practic interese ce se identifică, rezultând faptul că atribuțiile preotului D.A. în perioada în care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. se refereau exclusiv la tinerea slujbelor religioase și că nu există înscrisuri privind detașarea preotului D.A. la Parohia Voivozii de Simian. Recurenta, făcând referire la prevederile 91 și art. 92 C. proc. civ., arată că, în cazul în care nu este găsită persoana căreia îi este adresat actul de procedură, corespondența se poate lăsa celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește, aceasta fiind o procedură valabilă. Nu este nevoie de înscrisuri care să ateste delegarea sau de un mandat special pentru a primi o astfel de corespondentă.

Astfel a procedat și factorul poștal din localitatea Voivozii de Simian, care a predat sentința primei instanțe preotului D.A.. Acesta, în calitatea sa de protopop, avea în subordine și Parohia Greco-Catolică Voivozii de Simian. De asemenea, era de notorietate că este persoana care, în mod obișnuit, îl înlocuiește pe preotul paroh M.P., când acesta este plecat din parohie. Acest fapt rezultă din însăși actele ce emană de la Episcopia Greco-Catolică, acte prin care nu se contestă faptul că preotul D.A. este persoana care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. o perioadă de timp. - Pe fondul recursului, recurenta pârâtă susține că dovezile de la dosar, respectiv, cartea funciară Cheniz, pe care se întemeiază acțiunea în revendicare a reclamantei, precum și expertiza tehnică dispusă în cauză, au fost analizate cu superficialitate.

Recurenta arată în continuare că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară în favoarea reclamantei la data de 16 septembrie1888. Din concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea construcții, efectuat în cauză de expertul tehnic S.E. reiese că vechimea construcției lăcaș de cult edificat pe nr. topografic este de 107 ani, respectiv momentul construirii acestuia, raportat la actele atașate și la declarațiile părților, odată cu efectuarea investigațiilor și constatărilor la fața locului, este în perioada anilor 1904-1905.

În ședința publică din data de 06 iunie 2013, atunci când a avut loc și dezbaterea cauzei, fiind termenul imediat următor ședinței de judecată în cadrul căreia s-a comunicat raportul de expertiză, văzând concluziile expertului, și raportat la obiectivul fixat, acela de a stabili vechimea construcției, anul construirii acesteia raportat la materialele folosite, recurenta susține că a solicitat revenirea cu adresa la expert, în vederea completării raportului de expertiză în acest sens. Instanța de apel a respins în mod injust această solicitare, apreciind în mod superficial că s-a răspuns obiectivelor fixate. Recurenta consideră că raportul de expertiză nu este lămuritor, deoarece nu se stabilește în mod indubitabil, pe baza de constatare științifica (prelevări de probe din materialele de construcție folosite) anul construirii bisericii.

Expertul nu a făcut altceva decât să insereze în raportul său concluziile care se desprind oricum din analiza înscrisurilor atașate în probațiune de către pârâtă, dar și din declarațiile părților. Or, îndrituirea de a interpreta actele și probele de la dosar revine exclusiv instanței de judecată învestită cu soluționarea cererii, și nu expertului, căruia i s-a cerut opinia specializată, exprimată pe baza de constatări tehnico-științifice. În condițiile în care se dovedește pe baze științifice că lăcașul de cult revendicat de cultul greco-catolic, înscris în CF Cheniz încă din anul 1888, a fost construit ulterior acestei date, respectiv cu 17-18 ani mai târziu, respectiv în anii 1904-1905, fiind indiferent de către cine a fost construit, nu există identitate intre imobilul-biserica din satul Voivozii de Simian revendicat de reclamantă și cel aflat astăzi în posesia parohiei ortodoxe din localitate.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită, în principal, casarea hotărârii instanței de apel cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea completării raportului de expertiză tehnică, în sensul stabilirii vechimii lăcașului de cult raportat la materialele de construcție folosite În subsidiar, solicită să se constate că susținerile sale au fost demonstrate parțial prin declarațiile martorilor audiați în cauză, prin sursele istorice (istoricul lăcașului de cult din 22 martie 1968, istoricul lăcașului de cult din 01 septembrie 1977, precum și Hrisovul, Sfințirea de către Episcopul V.C. din anul 1985), însă au fost confirmate și de concluziile expertizei tehnice întocmită de expertul tehnic S.E., care atestă că vechimea lăcașului de cult edificat pe nr. top.

265 înscris în CF Cheniz este de 107 ani, respectiv anul construirii acestuia este în perioada 1904-1905. Din expunerea motivelor de recurs se constată că acestea pot fi încadrate parțial în prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., așa încât este nefondată obiecția intimatei, privind neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de lege. De asemenea, se constată invocarea greșită, în motivarea recursului, a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Examinând decizia recurată, prin prisma și în limitele motivelor de recurs, astfel cum acestea se încadrează în prevederile art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei pârâte, raportată la încheierea din 21 iunie 2012, prin care instanța de apel a respins excepția tardivității apelului, se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 91 și 92 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că această critică nu este fondată. În considerentele încheierii recurate s-a reținut că hotărârea primei instanțe a fost comunicată preotului D.A., care, în perioada respectivă, doar l-a înlocuit pe preotul titular în săvârșirea slujbelor religioase, neavând atribuții de primire a actelor de procedură. Constatând că sentința apelată nu a fost comunicată reprezentantului legal al parohiei reclamante, curtea de apel a constatat că apelul nu a fost declarat cu depășirea termenului procedural, motiv pentru care a respins excepția tardivității apelului, invocată de pârâtă.

În recurs, pârâta susține că această concluzie a instanței de apel s-a bazat pe înscrisuri întocmite pro causa de forurile superioare ale apelantei reclamante. Această susținere nu poate fi primită, în condițiile în care însăși recurenta recunoaște chiar în motivarea recursului că răspunsul forului clerical superior a fost transmis ca urmare a solicitării de relații de către instanța de apel (adresa emisă la data de 30 ianuarie 2012, fila 41 dosar apel), pentru a se lămuri care erau limitele atribuțiilor preotului înlocuitor. Faptul că relațiile în acest sens au fost furnizate de forul superior al apelantei reclamante nu poate conduce de plano la înlăturarea acestora, ca fiind subiective. Recurenta nu a indicat un alt for care ar fi putut furniza relații obiective și nici nu a dovedit că împrejurările atestate prin răspunsul Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea ar fi contrare realității.

Având în vedere că, potrivit răspunsului emanând de la episcopie, preotul D.A., căruia i s-a comunicat sentința primei instanțe, nu avea delegate atribuții juridice de reprezentare a Parohiei Voivozii de Șimian în perioada în care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P., iar activitatea acestuia s-a limitat la ținerea slujbelor religioase, concluzia instanței de apel, în sensul că hotărârea a fost comunicată unei persoane care nu era abilitată să primească acte de procedură pentru apelanta reclamantă, este corectă. Invocarea prevederilor art. 91 cu referire la art. 92 alin. (3) C. proc. civ., de către recurenta pârâtă, este greșită, deoarece dispozițiile legale invocate reglementează ipoteze străine de cea în speță.

Art. 91 C. proc. civ. se referă la comunicarea actului de procedură ”funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței„. Din probele administrate de instanța de apel a rezultat că preotul D.A. nu îndeplinea vreuna dintre aceste calități în raport cu parohia reclamantă. Art. 92 alin. (3) C. proc. civ. reglementează două ipoteze distincte, ambele fără vreo legătură cu prezenta cauză. Prima este situația în care cel citat nu se găsește la domiciliu, caz în care citația se înmânează unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuiește cu dânsul, sau care, în mod obișnuit, primește corespondența (referirea textului legal la ”domiciliu”, ”persoană din familie”, ”persoană care locuiește cu dânsul”, conducând clar la concluzia că norma este aplicabilă în cazul în care cel citat este o persoană fizică, ceea ce nu este cazul în speță).

Cea de-a doua este situația hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu s-a indicat camera sau apartamentul în care cel citat locuiește, caz în care citația se comunică administratorului, portarului sau celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește (ipoteză inaplicabil în speță, deoarece imobilul la care s-a efectuat procedura de comunicare a sentinței nu este unul de felul celor indicate în textul legal). Calitatea de protopop a preotului D.A. nu-i conferă acestuia calitatea de reprezentant legal al parohiei, pentru a putea primi în mod valabil acte de procedură în numele acesteia, iar împrejurarea că obișnuia să îl înlocuiască pe preotul paroh M.P., când acesta era plecat din parohie, trebuie privită prin prisma limitelor în care opera această înlocuire, respectiv, pentru ținerea slujbelor religioase, așa cum rezultă din răspunsul episcopiei.

În ceea ce privește criticile ce vizează decizia pronunțată de instanța de apel, recurenta pârâtă susține, în esență, că în mod greșit i s-a respins cererea de completare a raportului de expertiză, nefiind lămurită situația de fapt cu privire la anul construirii lăcașului de cult. Recurenta susține că imobilul actual nu este același cu cel care a fost intabulat inițial în anul 1888 în proprietatea reclamantei. O astfel de critică poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează pretinsa greșeală a instanței de apel în aplicarea normelor legale referitoare la rectificarea cărții funciare și revendicare pentru alt imobil decât cel care a constituit proprietatea reclamantei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește anul construirii lăcașului de cult, între considerentele deciziei din apel și ceea ce se susține în motivarea recursului nu există nicio contradicție. La pagina 9 din decizia recurată, instanța de apel a reținut, în acord cu punctul de vedere al recurentei exprimat în motivarea recursului, că: ”Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert S.E. (…) lăcașul de cult a fost construit în anii 1904 - 1905 (…)”. Ca atare, situația de fapt sub aspectul anului construirii lăcașului de cult nu constituia o controversă, pentru a se justifica, așa cum a solicitat recurenta, revenirea la expert cu solicitarea de a se stabili vechimea construcției în funcție de materialele folosite.

Ceea ce instanța a reținut contrar susținerilor recurentei a fost împrejurarea că lăcașul de cult a fost construit de ”credincioșii greco-catolici de atunci, pe locul unde a existat o biserică veche din lemn”, iar în anii care au urmat preluării de către stat s-au efectuat doar lucrări de investiții. În recurs, recurenta pârâtă solicită a se reevalua probele administrate, pentru a se ajunge la o situație de fapt contrară celei reținute de instanța de apel, respectiv, pentru a se reține că lăcașul de cult a fost construit de credincioșii ortodocși în anii1904-1905. Pe de o parte, o astfel de solicitare este incompatibilă cu structura căii extraordinare de atac a recursului, care nu permite reanalizarea probelor, ci doar cenzurarea hotărârii recurate din perspectiva motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.

Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, iar recurenta nu a contestat în recurs, perioada în care lăcașul de cult a fost reconstruit (anii 1904-1905) este situată din punct de vedere cronologic anterior momentului preluării acestuia de către stat, moment până la care imobilul a continuat să rămână în proprietatea tabulară a reclamantei. Concluzia logică este aceea că la momentul preluării, lăcașul de cult era cel reconstruit. Or, verificarea identității de imobil trebuie raportată la situația acestuia la data preluării de către stat, neavând nicio relevanță împrejurarea că anterior, în anul 1888, pe locul bisericii reconstruite existase o altă biserică din lemn. În raport cu aceste considerente, constatând că recurenta nu a invocat alte critici de nelegalitate și nu se identifică motive de recurs de ordine publică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul a fost respins, ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată, constând în contravaloarea transportului (factura din 14 din 20 ianuarie 2014 emisă de C.N.T.A.R.T. SA) pentru reprezentatul acesteia, prezent la termenul de judecată din 6 februarie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de Șimian împotriva deciziei nr. 37 din 13 iunie 2013 și încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Obligă pe recurenta pârâtă la plata sumei de 706 lei, către intimata reclamantă Parohia Greco-Catolică Voievozii de Șimian. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2014.