ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 21 noiembrie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Voievozii

de Șimian a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Șimian,

solicitând instanței constatarea nulității absolute a înscrierii de sub B.10

efectuată în favoarea pârâtei, prin încheierea nr. 6611 din 17 iulie 1974, în

CF Cheniz Voievozii de Șimian, cu privire la imobilele constând în lăcaș de

cult, casă parohială și terenul aferent, identificate cu nr. top. 265 și 266,

să se dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu obligarea

pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilele menționate.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilele au fost preluate de Statul

Român în baza Decretului nr. 358/1948, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr.

9/1989. În raport de aceste dispoziții legale, reclamanta a procedat la

convocarea Parohiei Ortodoxe Voievozii de Șimian, la conciliere, prin scrisoare

recomandată, însă părțile nu au ajuns la un numitor comun. Reclamanta a susținut

că înscrierea de sub B. 10 din C.F. Cheniz este lovită de nulitate absolută, deoarece

nu are la bază niciun act juridic translativ, constitutiv sau declarativ care

să justifice trecerea în proprietatea pârâtei a dreptului de proprietate și

nici nu există o hotărâre definitivă în baza căreia să se fi putut face

rectificarea.

Prin

întâmpinare, pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Șimian a invocat excepția

prematurității introducerii acțiunii, având în vedere vicierea procedurii

prealabile obligatorii, procedură instituită prin art. 1 din O.G. nr. 64/2004

aprobată prin Legea nr. 182/2005. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii,

arătând că repararea pagubei pricinuite reclamantei nu poate fi îndreptată

printr-un abuz, ci numai avându-se în vedere voința credincioșilor majoritari. Pârâta

a invocat și lipsa de identitate între imobilul asupra căruia a fost intabulat

dreptul de proprietate în favoarea reclamantei în anul 1888 și cel deținut de

Biserica Ortodoxă din localitate și care a fost edificat în anul 1904-1905. Pe locul

actualei biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată și

astfel vechiul drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în C.F.

Cheniz, se referă la acea biserică demolată.

În

primul ciclu procesual, p

rin

decizia civilă nr. 75 din 2 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco -

Catolică Voivozii de Șimian împotriva sentinței civile nr. 54/ C din 08 martie 2010,

pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost desființată, iar cauza trimisă la

Tribunalul Bihor, pentru o nouă judecată.

Curtea

de Apel Oradea a reținut că, din cuprinsul convocatorului emis de către

apelantă și adresate intimatei rezultă că Parohia Greco Catolică Voivozii de

Șimian a convocat Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Șimian, în sensul de a se

prezenta în comisie compusă din trei reprezentanți clericali, în data de 08

octombrie 2008, orele 14, la sediul Primăriei Șimian, sala de ședințe a Consiliului

Local, în vederea clarificării problemelor legate de situația juridică și retrocedarea

imobilelor în litigiu. Curtea a mai reținut că procedura prealabilă obligatorie

impusă de art. 1 din O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, nu a

fost viciată. Constatând că prima instanță nu a analizat fondul pretențiilor reclamantei,

fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel

a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalului Bihor.

În

rejudecare, prin sentința civilă nr. 962/ C din 13 mai 2011, Tribunalul Bihor a

respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pe baza

evaluării probatoriului administrat, instanța de fond a apreciat că între

lăcașul de cult revendicat de Biserica Greco-Catolică Voivozii de Șimian în

prezenta cauză, intabulat în CF sub B 1 în 1888 și cel deținut de Biserica

Ortodoxă în prezent, edificat între anii 1903-1905, nu există identitate

Din

probatoriul administrat în cauză, instanța a concluzionat că pe locul actualei

biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată, iar vechiul

drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în CF 58 Cheniz, se

referă la biserica demolată.

Chiar

dacă s-ar reține că există identitate între lăcașul de cult revendicat de

Biserica Greco-Catolică Voivozii de Șimian, intabulat în CF sub B 1 în 1888 și

cel deținut de Biserica Ortodoxă din localitate, tribunalul a subliniat faptul

că marea majoritate a credincioșilor, așa cum a rezultat din recensământul

efectuat în anul 2002, au rămas ortodocși, și chiar comunitatea a decis că

lăcașul de cult aparține tot Parohiei Ortodoxe Române Voivozii de Șimian.

Prima

instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948

privind regimul general al cultelor religioase, precum și împrejurarea că o

măsură abuzivă nu poate fi reparată printr-un abuz, avându-se în vedere voința

credincioșilor majoritari, ortodocși, în această biserică în prezent, conform

tabelului depus la dosar.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică Voivozii de Șimian.

Prin întâmpinare,

intimata Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Șimian a invocat excepția

tardivității apelului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Prin

încheierea din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins

excepția tardivității apelului, iar prin decizia nr. 37/ A din 13 iunie 2012 a

admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 962/ C din

13 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în întregime

în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea absolută

a încheierii de intabulare nr. 6611 din 17 iulie 1974, a înscrierilor din coala

de carte funciară nr. 58 Cheniz, foaia B nr. 1, B nr. 10, referitor la imobilele

având nr. top. 265 - biserică și piață în intravilan cu 842 mp teren, nr. top.

266 - casă și curte în intravilan cu 1.320 mp teren, a dispus rectificarea înscrierilor

din coala de carte funciară Cheniz, foaia B nr. 1, 10, în sensul radierii

referitor la nr. top. 265, 266 a înscrierii mențiunii Parohia Ortodoxă din

Cheniz, înscrisă în foaia B nr. 1 și a înscrierii de la foaia B nr. 10

referitor la aceste două numere topografice și a obligat-o pe pârâtă să-i lase

reclamantei, în deplină proprietate și posesie aceste imobile.

În

considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, p

otrivit copiei xerox

a colii de C.F. Cheniz, imobilele revendicate au fost proprietatea apelantei

Biserica Greco Catolică Voivozii de Șimian, dreptul său fiind intabulat în anul

1888.

La data

de 18 iulie 1954, în foaia de proprietate B nr. 10, în baza copiei de pe

Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului de la foaia B nr. 1

în acela de Parohia Ortodoxă Română din Cheniz.

Prin

convocatorul aflat în copie la dosar, apelanta i-a solicitat intimatei să se prezinte

în comisie constituită din trei reprezentanți clericali la 08 octombrie 2008,

orele 14, la sediul Primăriei Șimian, sala de ședințe a Consiliului Local,

pentru clarificarea problemelor legate de situația juridică și retrocedarea imobilelor,

convocare ce nu a fost finalizată cu un răspuns, deși a fost comunicată cu

confirmare de primire.

Instanța

de apel a mai reținut că preluarea imobilelor în litigiu s-a făcut fără

respectarea procedurii speciale reglementată de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Curtea a avut în vedere că, pentru același considerent, prin sentința civilă nr.

782 din 24 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Marghita s-a dispus, raportat la

dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 115/1938,

rectificarea înscrierilor de la foaia B nr. 1, 10 din CF Cheniz, a mențiunilor

privind Parohia Ortodoxă Română din Cheniz, cu privire la celelalte imobile din

CF, cu excepția construcțiilor și terenului ce fac obiectul prezentului

litigiu.

În

raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat

prin O.U.G. nr. 64/2004, prin care s-a prevăzut că, în situația în care reprezentanții

celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte,

partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului

comun, și având în vedere prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938, curtea de apel, apreciind că actul normativ în baza căruia s-a

rectificat numele proprietarului din cartea funciară a fost abrogat, considerându-se

desființarea cultului greco-catolic ca abuzivă, iar procedura instituită de

Decretul nr. 177/1948 la art. 37 nu a fost respectată la data înscrierii, a

dispus rectificarea cărții funciare, în sensul solicitat de reclamantă.

În ceea

ce privește apărarea pârâtei, în sensul că nu există identitate între imobilul

proprietatea reclamantei și cel revendicat, curtea a avut în vedere raportul de

expertiză construcții efectuat în apel, în care s-a constatat că lăcașul de

cult a fost construit în anii 1904 - 1905 de credincioșii greco-catolici de

atunci, pe locul unde a existat o biserică veche din lemn, în mijlocul satului

Voivozii de Șimian. Curtea a apreciat ca fiind irelevant faptul că, după

preluare, s-au efectuat lucrări de investiții, câtă vreme este o chestiune

normală ca utilizatorul să întrețină imobilul, iar acest aspect nu este de

natură a paraliza o acțiune în revendicare.

Față de

toate considerentele expuse, în baza art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938, art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

instanța de apel a admis apelul reclamantei.

Împotriva

deciziei nr. 37 din 13 iunie 2013 și încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de

Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs

pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de

Șimian, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă a arătat

următoarele:

În mod

greșit s-a respins excepția de tardivitate a apelului, prin încheierea de

ședință din data de 21 iunie 2012. Curtea de Apel Oradea a reținut faptul că nu

s-a făcut o comunicare valabilă a hotărârii supuse apelului atunci când această

corespondență s-a predat preotului D.A., care era locțiitorul părintelui M.P.,

preot paroh în localitatea Voivozii de Simian. Această motivare are la baza

exclusiv argumentele prezentate de către Parohia Greco-Catolică Voivozii de

Simian, dar și de forul clerical ierarhic superior, respectiv de Episcopia

Romană Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în baza unor înscrisuri, întocmite

pro causa, în favoarea apelantei-reclamante, respectiv adeverința din 07

noiembrie 2011 și adresa din 13 iunie 2012.

Instanța

de apel a făcut, într-adevăr, demersuri pentru aflarea adevărului în cauză,

punându-i în vedere apelantei-reclamante să depună la dosar, în măsura în care

există la sediul Episcopiei Române Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, copia

înscrisului emis cu ocazia detașării preotului D.A. în cadrul Parohiei Voivozi

de Simian, din care să reiasă ce atribuții avea acesta în perioada în care l-a

înlocuit pe preotul titular, precum și extras din Codul canonic referitor la

dispoziția cuprinzând îndatoririle pe care le are un preot când înlocuiește un

alt preot. Răspunsul Episcopiei Greco-Catolice a fost evident formulat în

sensul favorizării intimatei-reclamante, cele două entități având practic

interese ce se identifică, rezultând faptul că atribuțiile preotului D.A. în

perioada în care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. se refereau exclusiv la

tinerea slujbelor religioase și că nu există înscrisuri privind detașarea

preotului D.A. la Parohia Voivozii de Simian.

Recurenta,

făcând referire la prevederile 91 și art. 92 C. proc. civ., arată că, în cazul

în care nu este găsită persoana căreia îi este adresat actul de procedură,

corespondența se poate lăsa celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește, aceasta

fiind o procedură valabilă. Nu este nevoie de înscrisuri care să ateste

delegarea sau de un mandat special pentru a primi o astfel de corespondentă.

Astfel a procedat și factorul poștal din localitatea Voivozii de Simian, care a

predat sentința primei instanțe preotului D.A.. Acesta, în calitatea sa de

protopop, avea în subordine și Parohia Greco-Catolică Voivozii de Simian. De

asemenea, era de notorietate că este persoana care, în mod obișnuit, îl

înlocuiește pe preotul paroh M.P., când acesta este plecat din parohie. Acest

fapt rezultă din însăși actele ce emană de la Episcopia Greco-Catolică, acte prin care nu se contestă faptul că preotul D.A. este persoana

care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. o perioadă de timp.

- Pe

fondul recursului, recurenta pârâtă susține că dovezile de la dosar, respectiv,

cartea funciară Cheniz, pe care se întemeiază acțiunea în revendicare a

reclamantei, precum și expertiza tehnică dispusă în cauză, au fost analizate cu

superficialitate.

Recurenta

arată în continuare că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris

în cartea funciară în favoarea reclamantei la data de 16 septembrie1888. Din

concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea construcții,

efectuat în cauză de expertul tehnic S.E. reiese că vechimea construcției lăcaș

de cult edificat pe nr. topografic este de 107 ani, respectiv momentul construirii

acestuia, raportat la actele atașate și la declarațiile părților, odată cu

efectuarea investigațiilor și constatărilor la fața locului, este în perioada

anilor 1904-1905.

În

ședința publică din data de 06 iunie 2013, atunci când a avut loc și dezbaterea

cauzei, fiind termenul imediat următor ședinței de judecată în cadrul căreia

s-a comunicat raportul de expertiză, văzând concluziile expertului, și raportat

la obiectivul fixat, acela de a stabili vechimea construcției, anul construirii

acesteia raportat la materialele folosite, recurenta susține că a solicitat

revenirea cu adresa la expert, în vederea completării raportului de expertiză

în acest sens.

Instanța

de apel a respins în mod injust această solicitare, apreciind în mod

superficial că s-a răspuns obiectivelor fixate.

Recurenta

consideră că raportul de expertiză nu este lămuritor, deoarece nu se stabilește

în mod indubitabil, pe baza de constatare științifica (prelevări de probe din

materialele de construcție folosite) anul construirii bisericii. Expertul nu a

făcut altceva decât să insereze în raportul său concluziile care se desprind

oricum din analiza înscrisurilor atașate în probațiune de către pârâtă, dar și

din declarațiile părților. Or, îndrituirea de a interpreta actele și probele de

la dosar revine exclusiv instanței de judecată învestită cu soluționarea

cererii, și nu expertului, căruia i s-a cerut opinia specializată, exprimată pe

baza de constatări tehnico-științifice.

În

condițiile în care se dovedește pe baze științifice că lăcașul de cult

revendicat de cultul greco-catolic, înscris în CF Cheniz încă din anul 1888, a fost construit ulterior acestei date, respectiv cu 17-18 ani mai târziu, respectiv în anii

1904-1905, fiind indiferent de către cine a fost construit, nu există identitate

intre imobilul-biserica din satul Voivozii de Simian revendicat de reclamantă

și cel aflat astăzi în posesia parohiei ortodoxe din localitate.

Pentru

aceste considerente, recurenta solicită, în principal, casarea hotărârii

instanței de apel cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea

completării raportului de expertiză tehnică, în sensul stabilirii vechimii

lăcașului de cult raportat la materialele de construcție folosite

În

subsidiar, solicită să se constate că susținerile sale au fost demonstrate

parțial prin declarațiile martorilor audiați în cauză, prin sursele istorice

(istoricul lăcașului de cult din 22 martie 1968, istoricul lăcașului de cult

din 01 septembrie 1977, precum și Hrisovul, Sfințirea de către Episcopul V.C. din

anul 1985), însă au fost confirmate și de concluziile expertizei tehnice

întocmită de expertul tehnic S.E., care atestă că vechimea lăcașului de cult

edificat pe nr. top. 265 înscris în CF Cheniz este de 107 ani, respectiv anul

construirii acestuia este în perioada 1904-1905.

Din expunerea

motivelor de recurs se constată că acestea pot fi încadrate parțial în

prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., așa încât este nefondată obiecția

intimatei, privind neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de

lege.

De asemenea, se

constată invocarea greșită, în motivarea recursului, a prevederilor art. 304 pct.

8 C. proc. civ., întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar

fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau

înțelesul.

Examinând decizia

recurată, prin prisma și în limitele motivelor de recurs, astfel cum acestea se

încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Critica recurentei

pârâte, raportată la încheierea din 21 iunie 2012, prin care instanța de apel a

respins excepția tardivității apelului, se încadrează în prevederile art. 304 pct.

5 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel a aplicat greșit

prevederile art. 91 și 92 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta

Curte constată că această critică nu este fondată. În considerentele încheierii

recurate s-a reținut că hotărârea primei instanțe a fost comunicată preotului D.A.,

care, în perioada respectivă, doar l-a înlocuit pe preotul titular în

săvârșirea slujbelor religioase, neavând atribuții de primire a actelor de

procedură. Constatând că sentința apelată nu a fost comunicată reprezentantului

legal al parohiei reclamante, curtea de apel a constatat că apelul nu a fost

declarat cu depășirea termenului procedural, motiv pentru care a respins excepția

tardivității apelului, invocată de pârâtă.

În

recurs, pârâta susține că această concluzie a instanței de apel s-a bazat pe

înscrisuri întocmite pro causa de forurile superioare ale apelantei reclamante.

Această

susținere nu poate fi primită, în condițiile în care însăși recurenta recunoaște

chiar în motivarea recursului că răspunsul forului clerical superior a fost

transmis ca urmare a solicitării de relații de către instanța de apel (adresa

emisă la data de 30 ianuarie 2012, fila 41 dosar apel), pentru a se lămuri care

erau limitele atribuțiilor preotului înlocuitor.

Faptul

că relațiile în acest sens au fost furnizate de forul superior al apelantei

reclamante nu poate conduce de plano la înlăturarea acestora, ca fiind subiective.

Recurenta nu a indicat un alt for care ar fi putut furniza relații obiective și

nici nu a dovedit că împrejurările atestate prin răspunsul

Episcopiei Române

Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea ar fi contrare realității.

Având în

vedere că, potrivit răspunsului emanând de la episcopie, preotul D.A., căruia i

s-a comunicat sentința primei instanțe, nu avea delegate atribuții juridice de

reprezentare a Parohiei Voivozii de Șimian în perioada în care l-a înlocuit pe

preotul paroh M.P., iar activitatea acestuia s-a limitat la ținerea slujbelor

religioase, concluzia instanței de apel, în sensul că hotărârea a fost

comunicată unei persoane care nu era abilitată să primească acte de procedură

pentru apelanta reclamantă, este corectă.

Invocarea

prevederilor art. 91 cu referire la art. 92 alin. (3) C. proc. civ., de către

recurenta pârâtă, este greșită, deoarece dispozițiile legale invocate

reglementează ipoteze străine de cea în speță.

Art. 91 C.

proc. civ. se referă la comunicarea actului de procedură ”funcționarului sau

persoanei însărcinate cu primirea corespondenței„. Din probele administrate de

instanța de apel a rezultat că preotul D.A. nu îndeplinea vreuna dintre aceste

calități în raport cu parohia reclamantă.

Art. 92 alin.

(3) C. proc. civ. reglementează două ipoteze distincte, ambele fără vreo

legătură cu prezenta cauză. Prima este situația în care cel citat nu se găsește

la domiciliu, caz în care citația se înmânează unei persoane din familie, sau,

în lipsă, oricărei alte persoane care locuiește cu dânsul, sau care, în mod obișnuit,

primește corespondența (referirea textului legal la ”domiciliu”, ”persoană din

familie”, ”persoană care locuiește cu dânsul”, conducând clar la concluzia că

norma este aplicabilă în cazul în care cel citat este o persoană fizică, ceea

ce nu este cazul în speță). Cea de-a doua este situația hotelurilor sau

clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu s-a indicat camera sau

apartamentul în care cel citat locuiește, caz în care citația se comunică

administratorului, portarului sau celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește

(ipoteză inaplicabil în speță, deoarece imobilul la care s-a efectuat procedura

de comunicare a sentinței nu este unul de felul celor indicate în textul

legal).

Calitatea

de protopop a preotului D.A. nu-i conferă acestuia calitatea de reprezentant

legal al parohiei, pentru a putea primi în mod valabil acte de procedură în

numele acesteia, iar împrejurarea că obișnuia să îl înlocuiască pe preotul

paroh M.P., când acesta era plecat din parohie, trebuie privită prin prisma

limitelor în care opera această înlocuire, respectiv, pentru ținerea slujbelor

religioase, așa cum rezultă din răspunsul episcopiei.

În ceea

ce privește criticile ce vizează decizia pronunțată de instanța de apel,

recurenta pârâtă susține, în esență, că în mod greșit i s-a respins cererea de completare

a raportului de expertiză, nefiind lămurită situația de fapt cu privire la anul

construirii lăcașului de cult. Recurenta susține că imobilul actual nu este

același cu cel care a fost intabulat inițial în anul 1888 în proprietatea

reclamantei. O astfel de critică poate fi încadrată în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează pretinsa greșeală a

instanței de apel în aplicarea normelor legale referitoare la rectificarea cărții

funciare și revendicare pentru alt imobil decât cel care a constituit

proprietatea reclamantei.

Cu

privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește anul

construirii lăcașului de cult, între considerentele deciziei din apel și ceea

ce se susține în motivarea recursului nu există nicio contradicție. La pagina 9

din decizia recurată, instanța de apel a reținut, în acord cu punctul de vedere

al recurentei exprimat în motivarea recursului, că: ”Potrivit raportului de expertiză

întocmit de expert S.E. (…) lăcașul de cult a fost construit în anii 1904 -

1905 (…)”.

Ca

atare, situația de fapt sub aspectul anului construirii lăcașului de cult nu

constituia o controversă, pentru a se justifica, așa cum a solicitat recurenta,

revenirea la expert cu solicitarea de a se stabili vechimea construcției în

funcție de materialele folosite.

Ceea ce

instanța a reținut contrar susținerilor recurentei a fost împrejurarea că lăcașul

de cult a fost construit de ”credincioșii greco-catolici de atunci, pe locul

unde a existat o biserică veche din lemn”, iar în anii care au urmat preluării

de către stat s-au efectuat doar lucrări de investiții.

În

recurs, recurenta pârâtă solicită a se reevalua probele administrate, pentru a

se ajunge la o situație de fapt contrară celei reținute de instanța de apel,

respectiv, pentru a se reține că lăcașul de cult a fost construit de credincioșii

ortodocși în anii1904-1905.

Pe de o

parte, o astfel de solicitare este incompatibilă cu structura căii extraordinare

de atac a recursului, care nu permite reanalizarea probelor, ci doar cenzurarea

hotărârii recurate din perspectiva motivelor de nelegalitate limitativ

prevăzute de lege.

Pe de

altă parte, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, iar recurenta nu

a contestat în recurs, perioada în care lăcașul de cult a fost reconstruit

(anii 1904-1905) este situată din punct de vedere cronologic anterior

momentului preluării acestuia de către stat, moment până la care imobilul a

continuat să rămână în proprietatea tabulară a reclamantei. Concluzia logică

este aceea că la momentul preluării, lăcașul de cult era cel reconstruit. Or,

verificarea identității de imobil trebuie raportată la situația acestuia la

data preluării de către stat, neavând nicio relevanță împrejurarea că anterior,

în anul 1888, pe locul bisericii reconstruite existase o altă biserică din

lemn.

În

raport cu aceste considerente, constatând că recurenta nu a invocat alte

critici de nelegalitate și nu se identifică motive de recurs de ordine publică,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca

nefondat.

În

temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată către intimată, constând în contravaloarea

transportului (factura din 14 din 20 ianuarie 2014 emisă de C.N.T.A.R.T. SA)

pentru reprezentatul acesteia, prezent la termenul de judecată din 6 februarie

2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de Șimian împotriva deciziei

nr. 37 din 13 iunie 2013 și încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de Apel Oradea,

secția I civilă.

Obligă pe recurenta

pârâtă la plata sumei de 706 lei, către intimata reclamantă Parohia

Greco-Catolică Voievozii de Șimian.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 februarie 2014.