ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 23/2020

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Timișoara, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara să se constatate că pe terenul situat în Timișoara, județul Timiș, întabulat în CF x Timișoara (nr. CF vechi x Timișoara), erau edificate construcțiile: casă în regim P+E și extindere (clădire de la strada), casă în regim P și casă in regim P+E (clădire din spatele parcelei); să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor construcții prin edificare si accesiune; să se dispună întabularea în CF x Timișoara în favoarea reclamantei a construcțiilor în modalitatea existentă la această dată, respectiv C1: casă în regim P+E cu extindere, C2: casă în regim P, C3: casă în regim P+E.

Prin sentința civilă nr. 761 din 6 iunie 2017, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar. Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a noului proprietar al imobilului, și anume C., care a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 31 octombrie 2016.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2017, instanța de apel a extins cadrul procesual față de numita C., dispunând citarea acesteia.

La termenul de la 14 decembrie 2017 reprezentantul reclamantei S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar a precizat că noul proprietar, C., și-a însușit poziția de co-apelantă și co-reclamantă, având interes în cauză.

Prin decizia civilă nr. 218 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a I civilă a respins apelul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar și de C..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar și C., solicitând în principal casarea deciziei civile recurate și a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Timișoara.

Motivele invocate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar și de C. sunt, în esență, următoarele:

Recurentele-reclamante susțin că ambele hotărâri sunt emise cu încălcarea legii deoarece cuprind motive care nu corespund realității și fac referire la o pretinsă autoritate de lucru judecat, care, în opinia recurentelor-reclamante, nu există. În memoriul de recurs se precizează că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a achiziționat un imobil format din teren și clădire reprezentând corpul 1 de clădire, astfel cum este precizat în petitul cererii de chemare în judecată. Ambele bunuri imobile erau întabulate. Ulterior achiziționării a fost construit un imobil în regim P+E în spatele parcelei, imobil pentru care s-a eliberat certificat de urbanism, dar nu s-a eliberat autorizație de construire. Din acest motiv, proprietarul a fost sancționat prin intermediul procesului-verbal de constatare a contravențiilor nr. x/196/20 martie 2007. În ceea ce privește construcția deja existentă pe teren, a fost eliberată autorizația de construire nr. x din 13 martie 2007, având ca scop extinderea acestei construcții și realizarea unei construcții noi în curte. Având în vedere că aceasta autorizație nu a fost respectată (șarpantele ambelor construcții nefiind conforme cu proiectul depus), proprietarul imobilului a fost sancționat prin intermediul procesului-verbal de constatare a contravențiilor nr. x/339/12 aprilie 2007 exclusiv cu privire la modalitatea de executare a șarpantelor.

Recurentele-reclamante arată că instanța de fond și cea de apel au reținut în mod eronat o autoritate de lucru judecat care nu există având în vedere că sentința civilă nr. 8330 din 27 martie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2009, a cărei autoritate de lucru judecat a fost invocată, nu se referă la imobilul din spatele parcelei, iar legat de celelalte două imobile, obligația de desființare vizează numai șarpantele acestor imobile construite cu încălcarea autorizației de construire. Aceste critici sunt subsumate de recurentele-reclamante motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea unui alt motiv de recurs, se afirmă că motivarea instanțelor inferioare bazată pe o presupusă autoritate de lucru judecat este străină de natura cauzei deoarece nu are legătură cu imobilele despre care se face vorbire în cererea de chemare în judecată. Mai susțin recurentele-reclamante că instanța de fond ar fi soluționat cauza în temeiul unei excepții de inadmisibilitate, fără a fi pus această excepție în discuția părților. Aceste critici sunt subsumate de recurentele-reclamante motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceleași critici legate de invocarea presupusei autorități de lucru judecat de către instanțele de fond și de apel sunt susținute și în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În acest context, recurentele-reclamante apreciază că instanțele inferioare au interpretat greșit normele de drept privitoare la accesiunea imobiliară, art. 482 și art. 488-492 C. civ. din 1864, normele de drept referitoare la proprietate și prevederile Legii nr. 50/1991. Recurentele-reclamantele afirmă că jurisprudența în materie ar fi statuat că lipsa autorizației de construire nu echivalează cu lipsa construcției, iar Legea nr. 50/1991 reglementează raporturi de drept de administrativ pentru executarea lucrărilor de construire și nu privesc fondul dreptului de proprietate.

În opinia recurentelor-reclamante, modul de soluționare a cauzei a echivalat cu o nepronunțare asupra fondului cauzei, de către ambele instanțe, având în vedere și respingerea întregului probatoriu, atât a cererii de omologare a expertizelor efectuate în dosarul de cercetare penală, dar și de efectuare a unei noi expertize în prezentul dosar, precum și faptul că nu a fost analizată situația fiecărei construcții în parte, situații diferite despre care nu s-a făcut vorbire în niciuna dintre motivări, aspect din care ar rezulta că fondul cauzei nu a fost analizat propriu-zis.

În drept, recurentele-reclamante au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs și a actelor din dosar, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 13 iunie 2018, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurentele-reclamantele au depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată la 6 noiembrie 2019, în vederea soluționării acestuia. La acel termen, recurentele-reclamante au invocat neconstituționalitatea prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 în interpretarea dată în Decizia nr. 13/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect recurs în interesul legii. Cauza a fost amânată la 15 ianuarie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante au afirmat că motivarea instanțelor inferioare bazată pe o presupusă autoritate de lucru judecat este străină de natura cauzei deoarece hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat a fost invocată de instanța de apel ar privi numai două din cele trei corpuri de clădire despre care s-a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, instanța de fond ar fi soluționat cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii fără ca această excepție să fi fost pusă în discuția părților. S-a mai afirmat că instanța de apel nu ar fi motivat soluția de respingere a apelului cu privire la toate imobilele care fac obiectul litigiului.

Criticile sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, instanța de apel a motivat corespunzător hotărârea. Astfel, cu privire la corpurile de clădire care au făcut obiectul autorizației de construire nr. x din 13 martie 2007 și al procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/339 din 17 aprilie 2007, instanța de apel a reținut că autorizația de construire nu a fost respectată și că recurentele-reclamante nu au respectat nici prevederile procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor privind intrarea în legalitate. Aceste aspecte rezultă atât din actele depuse la dosarul cauzei, cât și din sentința nr. 8300 din 27 martie 2012, rămasă definitivă, prin care recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a fost obligată să desființeze lucrările ilegal executate. Cu privire la imobilul pentru care recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a început lucrările fără a avea autorizație de construire, instanța de apel l-a inclus în considerentul în care face referire la dosarul de cercetare penală nr. 7658/P/2009, dosar care a avut ca obiect toate construcțiile despre care face vorbire recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, și a reținut concluziile dosarului penal și anume că recurenta-reclamantă a săvârșit faptele imputate, respectiv executarea lucrărilor de construcție cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, fără autorizație de construire sau cu nerespectarea în totalitate a acesteia.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. deoarece instanța de fond nu a soluționat acțiunea în temeiul unei excepții de inadmisibilitate, ci a analizat fondul cauzei, reținând că un fapt ilegal nu poate avea valențe legale în anumite circumstanțe de drept și că nu se poate obține un drept real prin eludarea dispozițiilor legale. Instanța de apel face trimitere și la celelalte considerente reținute de instanța de fond prin care aceasta s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a invocat că instanțele inferioare au reținut în mod greșit că sentința nr. 8300 din 27 martie 2012 are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Astfel recurentele-reclamante invocă de fapt inexistența autorității de lucru judecat.

Critica este nefondată. Efectele lucrului judecat prezintă, conform dispozițiile art. 431 C. proc. civ., un aspect pozitiv și unul negativ, împiedicând partea să mai repună în discuție aceleași chestiuni dezlegate anterior și permițând ca lucrul judecat anterior să fie opozabil într-un alt litigiu. În mod corect, instanța de apel a constatat că, în ceea ce privește construcțiile pentru care s-a obținut autorizație, există o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat care a stabilit că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a respectat prevederile respectivei autorizații de construire.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a invocat aplicarea greșită a normelor privind noțiunea autorității și a puterii de lucru judecat și a normelor privitoare la accesiunea imobiliară, art. 482 și art. 488-492 C. civ. din 1864.

Critica este nefondată.

Instanțele de fond și apel au aplicat în mod corect instituția autorității de lucru judecat atunci când au avut în vedere faptul că prin sentința nr. 8300 din 27 martie 2012 s-a stabilit deja că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a încălcat prevederile autorizației de construire ce îi fusese eliberată. Recurentele-reclamante pot invoca în prezenta cale de atac motive de nelegalitate a hotărârilor atacate, dar nu pot cere instanței de recurs să reevalueze o situație de fapt sau să aprecieze asupra celor deja stabilite anterior de o instanță de judecată într-un alt dosar.

În ceea ce privește temeiul legal al acțiunii, și anume accesiunea imobiliară și prevederile art. 482 și art. 488-492 C. civ. din 1864, Înalta Curte constată că instanța de apel și instanța de fond au aplicat în mod corect prevederile legale mai sus menționate atunci când au statuat că, pe calea acțiunii introduse, recurentele-reclamante au avut intenția de a acoperi nelegalitatea realizării unor construcții fără autorizație.

Prin Decizia nr. 13/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv 3 iunie 2019.

Pentru a decide astfel, în analiza acelorași prevederi legale pe care le-au invocat și recurentele-reclamante ca temeiuri de drept, respectiv art. 37 din Legea nr. 50/1991 și art. 492 C. civ. din 1864, instanța supremă a avut în vedere o situație similară celei din prezentul recurs, și anume constatarea unui drept de proprietate, în temeiul edificării și accesiunii, asupra unor construcții realizate pe un teren proprietatea constructorului, cu materialele constructorului, dar fără autorizație de construire sau cu încălcarea unei autorizații de construire existente. Interpretând noțiunea de "accesiune", instanța supremă a reținut că este vorba de aceea de "fapt juridic în sens restrâns, care constă în faptul edificării construcției pe terenul propriu și cu materiale proprii, fără ca acest fapt să determine un efect achizitiv de proprietate". Dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei.

Având în vedere că dreptul de a construi, ca prerogativă a dreptului de proprietate, este supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului și a urbanismului, pentru ca titularul construcției să poată pretinde recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției astfel realizate, el trebuie să dovedească ca și-a exercitat dreptul de dispoziție materială asupra terenului cu respectarea restricțiilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Se mai reține că deși sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. din 1864, recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției de către autoritățile statului, inclusiv de instanța de judecată, nu se poate face decât în condițiile respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcțiilor, respectiv prin emiterea și respectarea autorizației de construire și a celorlalte documente prevăzute de lege.

Plecând de la considerentele Deciziei nr. 13/2019 menționate mai sus și de la soluția pronunțată de instanța supremă în soluționarea respectivului recurs în interesul legii, Curtea reține că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale a căror încălcare o susțin recurentele-reclamante atunci când a respins ca nefondat apelul acestora. Atunci când solicită recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, recurentele-reclamante trebuie să facă dovada că au respectat toate condițiile legale privind autorizarea efectuării acestor construcții. Or, în cauză această dovadă nu a fost făcută, dimpotrivă, s-a reținut în mod corect de către instanța de apel și cea de fond că imobilele în discuție au fost executate cu nerespectarea normelor legale în materia materia amenajării teritoriului și a urbanismului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta C. și de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 218 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta C. și de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B.. împotriva deciziei nr. 218 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2020.