ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2148/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 18.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate că, pe terenul situat în Timișoara, județ Timiș, intabulat în CF nr. x Timișoara (nr. CF vechi x Timișoara), este edificată construcția în regim D+P+1E+M (edificată în modalitatea extindere în regim D+P+1E+M și mansardare casă existentă din D+P+1E, rezultând D+P+1E+M); să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestei construcții, prin edificare și accesiune, precum și să se dispună intabularea în CF nr. x Timișoara, în favoarea reclamantei, a construcțiilor, în modalitatea existentă la această dată, respectiv construcție în regim D+P+1E+M și extindere în regim D+P+1E+M.

Prin sentința civilă nr. 1189/25.09.2018, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare judecată, formulată de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. ]n contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L., solicitând admiterea apelului și, pe fondul cauzei, admiterea în integralitate a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 154 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de apel formulată de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1189 din 25.09.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, se arată că soluțiile pronunțate sunt contradictorii cu însăși modalitatea în care instanțele au condus desfășurarea litigiului. Astfel, dacă instanțele ar fi apreciat că o astfel de acțiune este inadmisibilă (așa cum, în final, se motivează), în esență, în raport cu faptul că se consideră că o astfel de acțiune ar avea la baza invocarea propriei culpe în eludarea interdicției de a construi, în lipsa autorizației, nu ar mai fi încuviințat amplul probatoriu administrat, ci s-ar fi rezumat la proba cu înscrisuri, suficientă pentru a justifica o astfel de soluție, cum este cea pronunțată în cauză. Însă, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize, tocmai pentru a verifica dacă imobilul - construcție corespunde reglementarilor în construcții și urbanistice și poate fi intabulat, iar instanța de apel a încuviințat depunerea dosarului administrativ de către autoritățile locale, dosar din care a rezultat faptul că, în realitate, reclamanta îndeplinea cerințele legale pentru aprobare PUD, respingerea acestuia fiind determinată de criterii subiective și abuzive.

Astfel, recurenta consideră că instanța de fond și cea de apel au aplicat în mod greșit prevederile legale aplicabile în speță (art. 428, 488-492 C. civ. și celelalte norme indicate în prezentul recurs), respingând acțiunea în mod neîntemeiat.

Totodată, recurenta a apreciat că motivul principal, invocat de instanța de apel în respingerea demersului lor, este reprezentat de Decizia nr. 13/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, de altfel, după publicarea acestei decizii, instanța de apel schimbându-și optica și respingând restul probatoriului solicitat.

Recurenta a considerat însă că Decizia nr. 13/2019 nu este aplicabilă în speță, întrucât are în vedere, așa cum rezultă cu claritate din cuprinsul motivării acesteia, situațiile în care justițiabilii încearcă să eludeze prevederile legale în materia construcțiilor, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece societatea reclamantă a fost, practic, forțată să construiască fără autorizație de construire, de comportamentul vădit abuziv și nelegal al autorităților cu atribuții în materie, în speță, Primăria Timișoara.

Astfel, după cum se poate observa din dosarul administrativ depus de pârâți în apel, reclamanta a depus toate documentele necesare pentru aprobarea PUD-ului, deținea toate avizele legale, exista propunere de aprobare, astfel încât respingerea acestuia, care a blocat posibilitatea de a obține o autorizație de construire, a fost abuzivă și nelegală, nemotivată în niciun fel. Aceasta situație s-a datorat faptului că B., la vremea respectivă, administrator al reclamantei, în calitate de consilier local al Municipiului Timișoara, s-a opus, în repetate rânduri, comportamentului abuziv al Primarului Municipiului Timișoara și altor funcționari din instituție. Abuzurile comise de Primăria Timișoara sunt de notorietate, iar pentru faptul că s-a opus acestora, a fost împiedicată să obțină autorizația de construire, deși toate condițiile legale erau îndeplinite.

De aceea, consideră că Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se aplică speței pendinte, având în vedere faptul că această decizie are în vedere un comportament culpabil al justițiabilului, în vreme ce reclamanta avea, practic, un dosar legal și complet, respingerea acestuia de către autoritățile locale fiind nelegală și abuzivă.

Hotărârile pronunțate în dosar sunt netemeinice și nelegale, întrucât aplică în mod eronat legislația în materia construcțiilor, nefăcând distincția cuvenită între fondul dreptului de proprietate și reglementările de natură administrativă a construcțiilor. Or, chiar în raport de Decizia nr. 13/2019, situația din speță este diferită.

Motivarea deciziei instanței de apel este pur teoretică și principială, fiind o sumă de considerații care au în vedere Legea nr. 50/1991, C. civ., accesiunea imobiliară, decizii ale Curții Constituționale, culminând cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2019, însă neraportate la circumstanțele concrete ale speței. Instanța a interpretat prevederile legale în mod teoretic, generic, lipsind legătura concretă cu speța pendinte. De aceea, motivarea hotărârii, în realitate, lipsește, fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerentele teoretice emise de instanță nefiind aplicate concret la situația din speță, care este una extrem de particulară. Motivarea expusă ar putea fi aplicabilă, în genere, oricărei acțiuni în constatare în materia construcțiilor, întrucât nu are nicio referire concretă la starea de fapt și de drept din speță și ar putea fi aplicabilă, într-adevăr, în raport cu Decizia nr. 13/2019, dacă toată situația s-ar datora unei încercări de eludare a legislației, și nu comportamentului abuziv al autorităților locale.

De altfel, în practica judiciară, în repetate rânduri s-a statuat că neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 50/1991 nu se constituie într-un impediment pentru constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil și pentru intabularea acestuia.

Totodată, considerentul potrivit cu care o astfel de acțiune ar putea fi un mijloc de eludare a Legii nr. 50/1991 este contrar legii și unei bogate practici judiciare în materie, existând numeroase situații în care au fost admise astfel de acțiuni în constatare.

Astfel, instanța de apel a aplicat, interpretat și coroborat în mod greșit normele legale privitoare la dreptul de proprietate, accesiune și autorizare. Legea 50/1991 stabilește un cadru administrativ pentru executarea lucrărilor de construire, cadru care însă reglementează raporturile de drept administrativ în materia construcțiilor, și nu fondul dreptului de proprietate. Interpretarea în sensul că lipsa autorizației de construire conduce la imposibilitatea - veșnică - de intabulare a unei construcții - excede Legii nr. 50/1991, care nu a fost edictată în acest scop, ci în scopul reglementarii cadrului administrativ aplicabil domeniului.

Recurenta a apreciat că dreptul de proprietate se dobândește de drept, prin edificare și accesiune, conform art. 482 și 488-492 C. civ., în vigoare la data construcțiilor, dispoziții preluate în Noul C. civ., la art. 577 și următoarele. Mai mult, alin. (2) al art. 577 clarifică, în mod explicit, situația, în sensul că dreptul de proprietate asupra lucrării se naște din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei. A susținut, de asemenea, că aceasta era situația și sub imperiul vechiul cod, dobândirea proprietății nefiind, deci, condiționată, legal, de alte aspecte de natură administrativă.

Având în vedere aceste aspecte, instanța nu a interpretat corect normele legale aplicabile în speță, respingând apelul și acțiunea în mod neîntemeiat, întrucât admiterea acestei acțiuni este singura modalitate în care starea de fapt prezentă poate fi adusă în concordanță cu starea de drept.

Faptul că s-a construit fără autorizație de construire este o chestiune de fapt care nu mai poate fi modificată la această dată, care însă nu se datorează culpei reclamantei, ci autorităților locale. În urma acestui fapt, autoritățile au aplicat sancțiunile pe care le-au crezut de cuviință, conform legii, respectiv a existat dosarul de cercetare penală, acesta a fost soluționat într-o modalitate care conduce la concluzia că sunt îndeplinite condițiile intrării în legalitate, etc. Este de remarcat și faptul că reclamanta a încercat, în repetate rânduri, soluționarea prezentei situații, pe cale administrativă, scopul acesteia nefiind nicidecum să construiască fără autorizație de construire, aceasta fiind consecința comportamentului autorităților.

Pe de altă parte, din toate documentele de la dosar, precum și din expertiza întocmită în față instanței de fond, rezultă îndeplinirea cerințelor în materia securității în construcții și a tuturor cerințelor legale. Aspectul indicat nu a mai fost analizat de instanța de apel. Deci, instanța de fond, în analizarea probatoriului administrat, a ignorat, în mod evident, concluziile raportului de expertiză (care indică în mod clar faptul că această construcție respectă prevederile legale și se impune intabularea acesteia), concluzii care se coroborează, de asemenea, cu cele din expertizele întocmite în dosarul de cercetare penală privitoare la imobil; ignoră toate aspectele legate de modalitatea în care construcția a fost efectiv edificată, toate aspectele legate de siguranță în construcții, care au fost respectate deplin de către reclamanta, pentru a respinge acțiunea, în baza unor așa-zise neconcordanțe, care ar fi, în orice caz, unele minore, care nu sunt de esența construcției și nu sunt reale și au rezultat din greșita interpretare și coroborare a probelor de către instanța de fond. În acest sens, recurenta a făcut referire la procentul de ocupare a terenului și coeficientul de utilizare a terenului; distanța față de limitele laterale, așa cum a rezultat din expertiză și înscrisuri, precum și amplasamentul imobilului inițial cumpărat, care a fost edificat cu autorizație de construire; locurile de parcare; necesitatea elaborării studiului de însorire, care, în opinia sa, reprezintă aspecte (minore) care au stat la baza concluziei instanței de fond, potrivit căreia construcția imobilului nu ar respecta prevederile legale, ceea ce nu este real, rezultând dintr-o interpretare eronată a concluziilor expertizei și probatoriului de la dosar.

În continuare, recurenta a reiterat amplu situația de fapt, care nu se impune a fi menționată în cadrul unui recurs, și probele ce s-ar impune a fi administrate în rejudecare.

În termen legal, recurenta-reclamantă a depus și o completare a motivelor de recurs, prin care a arătat că hotărârea este nelegală, întrucât nu ține seama de faptul că reclamanta a epuizat toate etapele prevăzute de Legea nr. 50/1991, încercările sale de intrare în legalitate izbindu-se de refuzul abuziv al pârâtelor de a da curs cererilor depuse. Or, faptul că s-a construit fără autorizație de construire este o chestiune de fapt care nu mai poate fi modificată.

Recurenta a arătat că soluția instanței de apel, prin care se refuză intrarea construcției în legalitate, contravine și principiului securității juridice, inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar, care impune, printre altele, obligația statului, de a asigura o jurisprudență unitară și constantă. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul securității juridice este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenție, respectiv dreptul la un proces echitabil. Discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă. Așa fiind, elementele pe care se bazează principiul securității juridice sunt certitudinea și predictibilitatea dreptului.

Așadar, recurenta a apreciat că instanța de apel a pronunțat hotărârea și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.. Motivul de recurs invocat se referă la nesocotirea normelor de drept material, legiuitorul folosind conceptul de norme într-un sens larg, și, nu în ultimul rând, a unor principii fundamentale de drept.

Din această perspectivă, soluția pronunțată de Curtea de Apel Timișoara încalcă nu doar principiul securității juridice, ci și principiul nediscriminării, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.

Recurenta a apreciat că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este nelegală și din perspectiva faptului că reține ca aplicabilă în cauză Decizia nr. 13/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 440/03.06.2019, cu toate că din probele administrate în cauză, reiese fără dubiu faptul că, în cazul construcției realizate de reclamantă, s-au respectat toate prevederile legale, fiind efectuată întocmai ca și cum ar fi existat o autorizație de construire, fiind întocmite toate documentele legale, toate proiectele necesare, fiind obținute toate avizele, fiind deci întocmite și procese-verbale de recepție a lucrărilor.

Pe cale de consecință, se poate observa faptul că instanța de apel s-a limitat la verificări pur formale a hotărârii primei instanțe, exigențele principiului legalității vizând și aspecte de fond ale drepturilor invocate și supuse controlului. Așadar, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a tratat efectiv motivele de apel, raportându-se doar la aspectul privind lipsa autorizației de construire, neanalizând esența problemei în discuție, și anume dacă, la această dată, construcția realizată de reclamantă respectă sau nu toate prevederile legale, iar lipsa autorizației, în condițiile date, reprezintă sau nu un impediment absolut în constatarea dreptului de proprietate și înscrierea dreptului său în cartea funciară.

Intimații-pârâți Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, apreciind ca legală și temeinică soluția curții de apel, prin raportare la Decizia nr. 13 din 03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 21 octombrie 2020, cu citarea părților.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamanta a solicitat instanței, în esență, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin edificare și accesiune, imobil edificat fără autorizație de construire, precum și să se dispună intabularea în cartea funciară, în favoarea sa, a construcțiilor, în modalitatea existentă la această dată, respectiv construcție în regim D+P+1E+M și extindere în regim D+P+1E+M.

Instanțele de fond au respins cererea reclamantei, în considerarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) și (5) din Legea nr. 50/1991, statuând că:

"Proprietarul construcției nu are un drept de opțiune între procedura de obținere a autorizației legale, conform Legii nr. 50/1991, și acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, pe calea accesiunii imobiliare artificiale, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de C. civ. nefiind conceput ca un mijloc de eludare a Legii nr. 50/1991, care reglementează regimul și siguranța în construcții."

În același sens, instanțele anterioare au reținut că imobilul construcție, edificat de reclamantă, nu respectă planul urbanistic general și dispozițiile C. civ. în materie de vecinătate; că procentul de ocupare a terenului nu se circumscrie celui prevăzut de planul urbanistic general. Tot astfel, deși prin certificatul de urbanism nr. x/03.04.2008 (care prevede, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea 50/1991, actele și condițiile pentru obținerea autorizației de construire) i s-a pus în vedere reclamantei să depună acordul legalizat al vecinilor direct afectați, reclamanta nu a respectat această cerință, depunând doar acordul vecinului de pe strada x, nr. 81, fără însă a face dovada acordului celui mai afectat dintre vecini, respectiv cel de pe strada x nr. 77 (spre care sunt deschise ferestrele de vedere) și a vecinului din spatele proprietății.

În plus, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu-și poate invoca propria culpă, rezultând din construirea voluntară, fără eliberarea autorizației de construire, pentru a-i fi admisă acțiunea pendinte și că aceasta nu se poate prevala de buna-credință, pentru a beneficia de recunoașterea dreptului de proprietate, în condițiile dreptului de accesiune invocat, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, iar reclamanta cunoștea interdicția legală privind construirea fără autorizație.

Instanța de apel a considerat, de asemenea, aplicabilă Decizia nr. 13/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 3 iunie 2019, pusă în discuția părților la termenul de judecată din 19 iunie 2019.

În acest context, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Astfel, toate aspectele de netemeinicie reiterate de recurentă - cum sunt cele privind relațiile conflictuale cu autoritățile locale, buna sa credință, elementele de fapt privind ridicarea construcției etc. - ce intră în sfera circumstanțelor factuale ale cauzei deduse judecății, sau cele privind modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză sunt incompatibile cu structura recursului și cu controlul de legalitate pe care instanța de recurs este îndrituită a-l exercita și nu se impun a fi analizate, acestea rămânând atributul exclusiv al instanțelor fondului.

În consecință, singurele critici de nelegalitate ce se impun a fi analizate în prezentul recurs sunt cele privind pretinsa inaplicabilitate a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a nerespectării dispozițiilor legale relevante, (în raport de care trebuie observat că reclamanta nu a invocat argumente de nelegalitate concrete), și pretinsa nerespectare a principiului securității juridice și a nediscriminării, precum și pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, subordonate pct. 8 și 6 ale art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica conform căreia Decizia nr. 13 din 03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, este inaplicabilă cauzei, instanța de recurs constată caracterul nefondat al acesteia.

Prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată introduse de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L., instanța de recurs consideră, în acord cu instanța de apel, și în considerarea dispozițiilor legale enunțate supra, că această cerere se înscrie în sfera interpretării obligatorii ce se impune prin prisma deciziei pronunțate în recursul în interesul legii.

Astfel, în aplicarea acestei decizii, în mod legal, a apreciat instanța de apel că lipsa autorizației de construire - care este ipoteza speței deduse judecății - constituie un impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii, întrucât precaritatea nu poate fi consacrată judiciar.

În acest context, jurisprudența indicată de către recurentă în sens contrar interpretării adoptate prin decizia de recurs în interesul legii nu mai poate fi în nici un fel valorificată în prezentul recurs, scopul mecanismului recursului în interesul legii fiind chiar acela de a stopa divergențele de jurisprudență existente la nivelul instanțelor interne și de a impune o interpretare unitară, general obligatorie, a unor dispoziții legale.

Or, tocmai în aplicarea acestei decizii, ce a intervenit în etapa apelului, pusă în dezbaterea contradictorie a părților, cu respectarea garanțiilor procesului echitabil, instanța de apel nu putea să admită argumentele reclamantei privind existența și a unei jurisprudențe opuse care, oricum, nu constituia izvor de drept pentru admiterea unei acțiuni ca cea deduse judecății și nu mai putea fi perpetuată ulterior pronunțării deciziei menționate.

În consecință, instanța de apel, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a făcut o aplicare particulară, la speța dedusă judecății, a acestei decizii, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Corelativ acestei analize de legalitate și în înlăturarea criticii, potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat greșit această decizie, dar și dispozițiile de drept material ale Legii nr. 50/1991 și cele care reglementează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, instanța de recurs consideră că obligativitatea autorizației de construire, drept cerință pentru intabulare, rezultă, fără dubiu, din prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, care impun existența certificatului de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și existența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ambele acte presupunând, în mod logic, preexistența autorizației de construire.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în cazul acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.

În consecință, în lipsa autorizației de construire, dreptul de proprietate asupra construcției nu ar putea fi recunoscut de autoritățile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcției în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară, neavând, în consecință, nici posibilitatea de a dispune de acest drept, concluzia care se impune fiind aceea că, prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcției, titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă și să înfrângă legitimitatea refuzului autorităților de a elibera, printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecința eludării dispozițiilor legale imperative care impun obligația de a obține autorizația de construire.

În același sens, astfel cum a arătat și instanța de apel, dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se consideră nefinalizate, au format obiect al controlului de constituționalitate, iar, în motivarea Deciziei nr. 697 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 24 iunie 2010, Curtea Constituțională a făcut trimitere și la prevederile art. 13 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp", pentru a constata că executarea/menținerea unei construcții în stare de ilegalitate, respectiv nerespectarea obligației legale a obținerii autorizației de construire, al cărei scop este prevenirea consecințelor negative în cazul unor construcții necorespunzătoare, atrage sancțiunile prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea Constituțională, în jurisprudența dezvoltată în legătură cu diferitele prevederi din Legea nr. 50/1991, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunțat, în mod constant, în sensul că limitările legate de autorizația de construire sunt instituite prin lege în interes public, în cadrul controlului statal asupra amenajării teritoriului, urbanismului și autorizării executării lucrărilor de construcții, ce caracterizează regimul juridic al construcțiilor.

Astfel, Curtea Constituțională a arătat în mod expres, în Decizia nr. 697 din 25 mai 2010, că "regimul legal al construcțiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate. În măsura în care, însă, (...) exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative, titularul dreptului de proprietate va suporta sancțiunile stabilite de lege, fără a se putea apăra invocând principiul constituțional al ocrotirii proprietății".

Concluzionând, se poate reține că proprietarul terenului are posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcția realizată pe terenul său, acțiunea în constatarea dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară artificială, nefiind reglementată ca o opțiune a constructorului, în raport cu legea specială care reglementează autorizarea construcțiilor. Autorizația de construire poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcției, dar și ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de 28 din Legea nr. 50/1991 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 sau în procedura prevăzută de Legea nr. 7/2020 pentru modificarea Legii nr. 10/1995 și a Legii nr. 50/1991; ceea ce demonstrează că reclamanta are remedii legale, iar acțiunea dedusă judecății nu reprezintă un ultim remediu, cum, în mod nefondat, susține aceasta.

După intrarea în legalitate, prin obținerea tuturor autorizațiilor prevăzute de legea specială, în temeiul procesului-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, constructorul, proprietar al terenului, are posibilitatea să își intabuleze dreptul de proprietate asupra construcției, nefiind necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate dreptul de proprietate.

În consecință, în ceea ce privește construcțiile edificate după data de 1 august 2001, fără autorizație de construire - ipoteza speței deduse judecății - sau cu nerespectarea acesteia, precum și în privința construcțiilor care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 împiedică recunoașterea dreptului de proprietate pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, instanța neputând să valideze prin hotărâre judecătorească precaritatea unei situații juridice create printr-o conduită contrară legii.

Or, reținând că proprietarul unei construcții ridicate fără autorizație de construire, deci cu nerespectarea regulilor impuse de stat, în interes general, nu se poate prevala de dispozițiile legale interne sau convenționale care garantează dreptul de proprietate, instanța de recurs apreciază că reclamanta nu poate pretinde, în mod valid, că, în cazul său, prin soluțiile adoptate de instanțele fondului, ar fi discriminată sau ar fi încălcat principiul securității juridice.

Astfel, principiul securității juridice presupune, în principiu, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ca o hotărâre judecătorească definitivă ce se bucură de o prezumție de validitate să nu fie desființată printr-o cale de atac extraordinară decât pentru motive imperioase; ipoteză inexistentă în cauza dedusă judecății.

Sub aspectul existenței unei jurisprudențe neunitare, ce ar putea afecta principiul securității juridice, instanța de recurs constată că acest argument nu mai poate fi susținut, câtă vreme jurisprudența neunitară, existentă în mod inerent la nivelul instanțelor de fond, a fost stopată prin intervenția instanței supreme, prin intermediul unui mijloc legal de unificare - recursul în interesul legii, în sens contrar celui pretins de recurentă.

În același sens, unul dintre principiile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene, în materia discriminării, este acela că "a distinge nu înseamnă a discrimina" și că, pentru a-i fi aplicat un tratament egal unei persoane, aceasta trebuie să se afle în situații similare sau comparabile cu alte persoane.

Or, în cazul reclamantei, soluția admiterii acțiunii nu se poate pronunța, pentru că ea însăși nu a respectat dispozițiile legale obligatorii în materia edificării construcțiilor și acest fapt o distinge de cei care au ales să respecte aceste prescripții legale și reprezintă, coroborat cu argumentele deja expuse, înseși motivele pertinente și suficiente care justifică și întemeiază o asemenea soluție.

Analizând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că motivarea contradictorie a deciziei instanței de apel este pur teoretică și principială, fiind o sumă de considerații care au în vedere Legea nr. 50/1991, C. civ., accesiunea imobiliară, decizii ale Curții Constituționale, culminând cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2019, însă neraportate la circumstanțele concrete ale speței, ceea ce ar echivala cu o nemotivare, Înalta Curte reține că acesta are caracter formal și se impune a fi respins, de asemenea, ca nefondat.

Această apreciere a caracterului nefondat al criticii astfel invocate se impune cu evidență, întrucât prin argumentele expuse, recurenta nu demonstrează vicii de motivare ale hotărârii recurate, în oricare dintre tezele pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., ci faptul că nu este de acord cu motivarea expusă de instanța de apel în soluționarea criticilor deduse judecății, întrucât nu ar lua în considerare circumstanțele factuale concrete ale cauzei.

Sintetizând, în opinia recurentei, aceste circumstanțe factuale esențiale ar fi faptul că ridicarea construcției fără autorizație ar fi determinată de abuzul autorităților locale, și nu de propriul său comportament și că această acțiune este un ultim remediu pentru a intra în legalitate.

Or, instanțele fondului, după analizarea ansamblului probator administrat în cauză și stabilirea situației de fapt, au aplicat și interpretat corect dispozițiile legale relevante și deciziile instanței de contencios constituțional și ale instanței supreme, expunând, în mod logic și coerent, motivele de fapt și de drept care au constituit silogismul judiciar ce a determinat soluțiile pronunțate în cauză.

În acest context, instanța de recurs apreciază că faptul de a nu fi de acord cu motivarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate în baza și în urma unei proceduri echitabile, nu echivalează cu o critică de nelegalitate care să determine reformarea hotărârii supuse controlului de legalitate, ci este poziționarea subiectivă a unei părți, în raport cu o hotărâre care o nemulțumește, întrucât a pierdut procesul.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.